În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Șerban Pavlu, actor, care a jucat în Terminus Paradis, După-amiaza unui torționar și Niki Ardelean, colonel în rezervă.
În zilele următoare vă vom oferi alte 7 interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici).
Claudia Nedelcu Duca: Ai lucrat cu Lucian Pintilie trei filme: Niki Ardelean, colonel în rezervă, După-amiaza unui torționar și v-ați întâlnit pentru prima oară la Terminus Paradis.
Șerban Pavlu: Am fost și în Prea târziu. Apar 30 secunde.
C.N.D.: Ai dat probă la Terminus Paradis pentru Mitu, rolul principal din film și l-ai jucat pe Nicu. O să pun o întrebare mai puțin inteligentă, dar simt că răspunsul va fi ceea ce îmi doresc să aflu despre perioada aceea și despre perspectiva colaborării unui actor tânăr cu legenda Lucian Pintilie: cât de mult ți-ar fi plăcut să fii personajul principal în Terminus Paradis?
Ș.P.: Doamne, cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu personajul principal din Terminus Paradis, e o întrebare care ar trebui pusă aproape întregii generații din care fac parte, celor eligibili pentru rol. Castingul pentru rolul respectiv era un eveniment absolut. Numele Lucian Pintilie însemna enorm, inclusiv în rândurile celor tineri. Vestea că se dau probe pentru rolul principal într-un film de Lucian Pintilie, un personaj masculin tânăr și pentru personajul feminin a inundat facultatea... eram încă în facultate. Întâmplător citisem romanul după care s-a făcut acest scenariu, romanul se numește Amantul colivăresei de Radu Aldulescu, și îl adorasem. Eram încă aproape de anii '90 și e o literatură foarte frustă, foarte violentă, cu o voce foarte personală și puternică, aproape ca Bukowski e Radu Aldulescu pentru mine și îmi plăcuse enorm. Când am auzit că scenariul e după Amantul colivăresei m-am emoționat. Am fost la probe. Nu am luat. Am fost foarte amărât. Nu știu în ce fază și nu îmi aduc aminte dacă trecusem de preliminarii, cred însă că exista o șansă. Am fost pentru o secundă acolo. Simți ca actor, lucrurile astea și pentru o secundă am fost în cărți. Asta a fost prima mea întâlnire cu Lucian Pintilie în sediul Filmex de pe vremea aia, undeva lângă magazinul Eva. Mi-a strâns mâna, am stat de vorbă și nu o să povestesc proba pentru că nu mai are nimic special. Eram foarte tânăr și foarte dezorientat pe vremea aia. Primul lucru de care mi-aduc aminte și care mi se pare de povestit este că eu nu am avut emoții pe măsura întâlnirii sau pe măsura mizei, repet, era un rol principal, doar gândul ăsta era suficient să mă paralizeze în mod normal. Oriunde mergeam la castinguri sau chiar și în teatru la primele întâlniri, pe vremea aceea, eram încă paralizat de emoție. Am avut mult de lucru cu chestia asta. În drum spre probă mă gândeam cu groază: "Doamne, mă întâlnesc cu Lucian Pintilie, pe care, fără să îi fi văzut vreodată vreun spectacol, îl adoram pentru că, din toate povestirile pe care le auzisem, personalitatea lui radia într-un sens care mi s-a părut mie, ca student, că este poate cel mai înalt nivel atins de teatru în București, știam de toate scandalurile cu cenzura, eram pe cale să mă întâlnesc cu un personaj pe care îl respectam și îl admiram enorm. Eram paralizat înainte să pun piciorul pe treptele de la Filmex. Am avut șocul ăsta că odată ce i-am strâns mâna și a început să vorbească nu am mai simțit niciun fel de emoții. Nu pot să spun că am avut o probă extraordinară sau că mi-a dat aripi sau încrederea pe care o dau actorului, uneori, regizorii cu ștate vechi care știu să manipuleze genul ăsta de lucruri: "Hei, mie nu îmi pasă cine știe ce de tine, dar pentru că știu că ești la început, am să te fac să crezi că ești important și foarte talentat." Nu a fost vorba despre asta. A fost vorba despre un tip de comunicare autentic, o atenție nedisimulată pe care o avea către tine, un tip de a te cerceta din cap până în picioare și de a privi ca la raze X prin tine, dar care nu era paralizant. Te simțeai într-un confort al ființei tale. Dispărea în primul minut după ce stăteai de vorbă cu Lucian Pintilie senzația că tu ai putea cumva să păcălești, să te prezinți într-o formă sau într-un fel în care tu nu ești de-adevăratelea, nu aveai tendința să joci un personaj în fața lui, asta dispărea complet. Te simțeai complet relaxat. Pentru mine asta a fost extraordinar. După ce am dat probe, am fost rechemat acolo și mi-a spus: "Măi, uite, nu o să joci rolul principal, dar aș vrea să fii în film. Există un rol...". Eu am zis: "Sigur, orice vreți, orice rol e binevenit!" Asta a fost la Terminus Paradis.
C.N.D.: Povestești despre faptul că nu aveai cum să ai măști în relația cu Pintilie, inclusiv în relația asta civilă, dar e fantastic și ce face cu actorii în film, reușind să sape în tehnica actorului ajungând la un tip de adevăr care surprinde, bucură și care e nu e prea des întâlnit. Aș vrea să povestești puțin despre cum lucra cu tine. Ești unul dintre cei mai distribuiți actori din România, cât din această modalitate de a te apropia de personajele foarte diferite pe care le-ai interpretat vine din această întâlnire cu Pintilie?
Ș.P.: Ceea ce vine din întâlnirea cu Lucian Pintilie și din lucrul ca actor cu Lucian Pintilie este că te incapacitează pe termen lung în a trișa, în a încerca să îți găsești niște cârje sau, spunem des asta în actorie, niște lucruri prefabricate, niște mici clișee. Cu toții în realitate, folosim niște mici clișee măcar în a porni într-un personaj. Cu Lucian Pintilie era foarte complicat să operezi pe termen mai lung lucrurile astea pentru că le anula. Regretul meu cel mai mare, în ceea ce îl privește, este dispariția lui din teatru într-o vreme cât încă a mai lucrat mult în cinema. Avea o știință ieșită din comun, e dincolo de talentul regizoral. Cunosc regizori foarte buni care nu sunt atât de profunzi în relația lor cu actorul și nici măcar nu sunt atât de îndrăzneți în a lucra cu actorul. Talentul lor constă în a crea un ansamblu, un context în care actorul se poate manifesta. Nu am cunoscut niciodată, nici până la dânsul, nici după, pe cineva care să poată merge chirurgical în profunzimea unei scene, în profunzimea unui personaj în relația cu actorul. Asta îmbrăca tot felul de forme - uneori tiranice, uneori excesive, isterice. Am auzit de multe ori colegi care spuneau: "Nu se poate, e prea prea direct, se ajunge aproape la jignire, aproape la senzația că nu ești bun niciodată." Eu nu cred lucrul ăsta. Nu l-am simțit niciodată la nivelul profund. Mi se părea că este un om de o gentilețe extraordinară în realitate. În momentul când lucra, aproape că știa ce gândești, aproape că îți anticipa pașii sau propuneai un lucru și era genul de regizor care venea și spunea: "Ai propus chestia asta și nu faci așa sau nu încerci măcar să faci mai mult pentru că îți este frică, de fapt, de cutare chestie!" Ca să fiu mai precis, vă dau un exemplu. La Niki Ardelean, colonel în rezervă, e o bucată la nuntă unde personajul meu are un joc. E un film în film, e bucată care pare filmată de fapt de camera personajului pe care l-a jucat Răzvan Vasilescu. Și acolo trebuia să facem o bucată mai improvizată, niște jocuri tâmpite între miri care se urmăresc. Încercam tot felul de lucruri cu Dorina Chiriac, care era mireasa mea. La un moment dat, spune: "De ce nu faci până la capăt ce ai propus?" "Da' ce, nu fac? Fac!" Eu eram îmbrăcat într-un costum cu papion. Eram un băiat înalt, îmbrăcat frumos și țineam și eu la imaginea mea de tânăr actor în cinemaul românesc. Îmi spunea să merg până la capăt. Nu era un conflict. Nu mă certa, nu se oprise secvența că era ceva greșit. "Nu faci ca să nu îți demolezi chestia asta de băiat frumos!" Pe mine m-a șocat chestia. "Ce băiat frumos! Ce zice ăsta?!", eu fiind acolo la filmare 200% implicat, atent, inventiv, creativ. Între duble și pe parcursul zilei, probând tot felul de mici secvențe, am înțeles la ce se referă. El căuta un tip de grotesc acolo, un exces în mișcări, fără să știe exact. Nu a venit să ne spună "Aici vreau să faci așa, așa! Aici te strâmbi așa." Era foarte mult la actor. Îi dădeam ceva, el mai spunea, eu mai adăugam. Și mi-am dat seama că da, are dreptate. Din cauza costumului, voiam să nu mă maimuțăresc, să nu par neplăcut, să nu par respingător. Ceea ce e o greșeală pentru un actor, mai ales dacă ești în mâna lui Lucian Pintilie. Pe parcursul zilei am reglat chestia asta. Dau exemplul ăsta cu totul neînsemnat, pentru că tipul ăsta de observație, acest gen de atenție, această intuiție ieșită din comun în a te urmări de fapt foarte atent erau incredibile. Discutam nu despre textul scenei. Foarte mulți actori își imaginează că lucratul cu un regizor înseamnă să îi dea sensurile replicilor mai bine. Tipul ăsta de a vedea în tine opreliștile pe care le ai, unde te împiedici tu în a merge pe un drum, asta e mult mai complicat pentru un regizor, fiindcă e un amestec permanent, și aici nu vreau să intru pe drumuri bătute de psihologie, de intuiție, de atenție extraordinară, dar și de dorința enormă de a găsi ceva autentic și asta se întâmpla tot timpul cu el. Era extraordinar de plăcut pentru mine să asist la indiferent ce scenă lucra sau ce scenă filma, aș fi vrut să pot vedea filmarea cap-coadă pentru că pur și simplu nu lăsa oamenii să o ia pe drumul bătut, pe drumul ușor. În fața lui nu existau diferențe, adică ăsta e un tânăr debutant, celălalt e un star, celălalt e un bătrân actor care are atâtea roluri în spate. Asta era iarăși extrem de reconfortant și o spun în numele tânărului care eram pe atunci. Era un fel de egalitate a trupei în fața celui care conduce, în fața regizorului. Nu simțeai vreo secundă că pe tine te desparte față de colegul tău mai în vârstă și cu roluri mari la activ, o distanță așa enormă.
C.N.D.: Ce ai aflat despre tine ca actor în lucrul cu Lucian Pintilie? Erați colaboratori în construirea unui personaj, simțeai că ești folosit ca instrument pentru a-și atinge obiectivele?
Ș.P.: Nu m-am simțit, dar poate am fost folosit ca instrument, habar nu am, dar un instrument fericit. M-am simțit extraordinar! În relația asta atât de complicată între regizor și actori - atât de contestată, atât de reanalizată, atât de abuzivă uneori dinspre regizor spre actor, pentru că este, în cele din urmă, o relație de putere care vine la pachet cu toate cele - dacă nu vrei doar să muncești și vrei să faci puțină artă, este foarte important să ai în fața cui să îți lași jos toată armura, toate armele de autoapărare și să poți să fii vulnerabil. Eu consider că din tipul ăsta de vulnerabilitate care este corect stârnită sau corect violentată se pot naște lucruri autentice. Poate e o declarație prea ne la modă ce fac eu acum, dar cred că există acest deget în rană pe care un regizor cu adevărat talentat trebuie să îl bage în rana deschisă care ar trebui să fie uneori actorul pentru a putea obține ceva adevărat, ceva care să te poată într-adevăr atinge când te uiți. Altfel totul rămâne o dare de seamă, o punere în scenă a unor vorbe și atât. Cum spunem noi, actorii: mă uit, dar nu s-a întâmplat nimic în scena aia, nu pentru că nu se întâmplă nimic narativ, nu pentru că nu se întâmplă nimic care să împingă spectacolul sau filmul mai departe, nu se întâmplă nimic cu oamenii care sunt acolo. Dacă cineva mi-ar fi citit vorbele alea, aș fi obținut același lucru. Ca să se întâmple ceva, e complicat de obținut și dacă nu ești în siguranță, nu te lași expus și dacă nu te lași expus, e mai greu să se întâmple ceva. Iar Pintilie erau un regizor care, atunci când te lăsai expus, putea să te ducă în locuri pe care nu le mai vizitaseși înainte. Ce am aflat despre mine ține mai mult despre ce am aflat întotdeauna când am lucrat cu regizori mai buni, în cazul lui, genial - limita pe care o ai. Noi actorii trăim de foarte multe ori cu senzația că suntem, cum să spun, în deplinătatea mijloacelor, a forțelor noastre și că doar șansa lipsește, rolul mare, ocazia că altminteri noi am șterge pe jos cu toată lumea. Am intra direct în istoria cinemaului sau a teatrului. Și lucrurile nu stau deloc așa. Lucian Pintilie era un astfel de regizor alături de care, fără să mă jignească niciodată prea rău, am aflat despre mine că nu pot o grămadă de lucruri pe care le simțeam că sunt necesare, nici măcar nu mi se pare că insista suficient de mult. Eu mă gândeam că, în locul lui, odată ce aș fi aflat ce vreau sau cum trebuie, aș fi fost mult mai isteric în a obține lucrul ăla. Înțelegeam ce îmi cere. Îmi dădeam seama de cât de vastă e plaja mea de acțiune. Alt stereotip: "dom'le, fac numai ce spune regizorul, unde mai e creația mea?" Creația ta există! Dacă e un regizor mare, îți oferă acolo, în bucățica aia pe care o ai tu în scenă, o plajă atât de vastă de acțiune, că nu poți să faci nici 50% din lucruri. Asta am aflat despre mine.
C.N.D.: Șerban, în cadrul acestui program Noapte albă au fost până acum peste 30 de regizori, actori, oameni de producție... Nu îmi amintesc să fi reușit să avem definită actoria de film așa cum tocmai ai făcut-o tu. Dacă aceste întâlniri filmate și transpuse în scris pentru LiterNet au vreun obiectiv ce poate fi ușor de definit, dincolo de cel pe care îl cere un program de televiziune, este să intrăm în bucătăria creației acestei arte a filmului cât mai des și cât mai profund. Îți mulțumesc foarte mult! Vulnerabilitatea despre care vorbeai este exploatată în zilele noastre de Cristi Puiu. Pentru el Adevărul este esențial în tot ceea ce face.
Ș.P.: Da. Într-adevăr!
C.N.D.: Sunt puține situațiile în care ai curajul de a-ți dezbrăca șabloanele. Cât de des apar ocaziile în care poți fora la nivelul la care făceai cu Pintilie?
Ș.P.: Este o neșansă absolută, e un cadou și un blestem. Lucrul ăsta îl pot confirma, sunt convins, dacă îi tragi de limbă și actori mult mai mari decât mine și ca vârstă și ca talent, e îngrozitoare senzația de a continua, ca în dragoste - ai iubit o dată nemăsurat de mult și plenar, s-a terminat, nu poți să mai găsești gustul ăla și trebuie să trăiești așa pentru că ai ani de zile în față. Actoria este o chestiune contextuală. Nu poți să o faci la tine în cameră, în atelierul de lucru. Nu există acest atelier, nu există masa de lucru unde actorul își face rolurile după care le scoate pe tarabă. E un context în care se întâmplă lucrurile și asta înseamnă până la urmă și un spațiu și lucruri practice. Așadar, întotdeauna există un regizor, un text, un context și a fi trăit la temperatura lui Pintilie și a-ți duce viața fără astfel de întâlniri e foarte greu pentru un actor. Eu am făcut cu dânsul niște roluri mici, dar e vorba de ceea ce simți, de locul în care crezi că se poate ajunge, un loc spre care să țintești profesional. Revin din nou la teatru pentru că m-a fascinat. Eu îl consider mai mare regizor de teatru decât de film, fără să-i fi văzut vreun spectacol, dar am trăit suficient de mult timp în meseria asta ca să înțeleg lucruri din urmă, traduse prin gândurile, prin ochii, prin vorbele actorilor care le-au trăit și să pot să le clasez în mintea mea în felul ăsta. Cu timpul îți faci o listă de preferați și o hartă după care te ghidezi chiar și printre colegi, printre oameni. Reperele mele de pe harta asta au fost foarte influențate de fenomenul ăsta meteorologic care a fost Lucian Pintilie. Și atunci mi-e greu să cred că mă pot înșela atât de tare. Când ai de a face cu o altitudine profesională dublată de o pasiune reală, de o incapacitate de a face compromis (pe care noi îl facem zi de zi în meseria asta!), când știi sigur că lucrul pentru care te lupți e valabil, poți să vii și să spui: "Am participat la bătălia aia cu fruntea sus. Sunt mândru! Am fost și eu acolo când s-a întâmplat!"
C.N.D.: Cât de mult insista până obținea ce își dorea?
Ș.P.: Era un om care încerca din nou și din nou și din nou și din nou. De aici celebra poveste cu numărul imens de duble pe care le făcea. Asta nu era o chestie pe care o făcea de dragul anecdoticii. Spun asta că pare greu de crezut, dar există regizori care perpetuează un tip de lucru așa, să se știe că la cutare s-au tras multe duble, pentru că anecdotele astea preced personajul, pare că așa arată perfecționistul care nu lasă lucrurile până când nu ies și treaba asta, ca orice treabă mimată și jucată, dacă nu are un substrat profund, cum era la Pintilie, nu face doi bani, nu faci decât să obosești oamenii degeaba. Oamenii se uită la tine și în capul lor se întreabă de ce mai facem o dată? Mai facem ca să ce?
C.N.D.: La Pintilie care erau motivele pentru care mai încercai încă și încă o dată?
Ș.P.: Punea niște probleme reale. Te ruga să faci niște chestii care nu se întâmplau. Dacă îi veneau idei noi, spunea "facem asta pentru că uite ce se întâmplă" și, în ultimă instanță și mai important decât orice, simțeai că omul ăsta caută ceva și te lua cu el în chestia asta. De multe ori erau duble pe care îți doreai să le mai facă pentru că simțeai că poți și tu să scoți un pic mai mult din tine. Nu era un exercițiu mimat al perfecționismului care știe "ca să fiu un perfecționist, eu vreau să fiu un perfecționist, trebuie să fac multe duble." Nu simțeai nicio secundă chestia asta. Se juca și el uneori cu lucrurile astea. Râdea, făcea glume. Nu știu dacă reiese suficient din tabloul pe care i-l faceți imensul simț al umorului. Poate oamenii ascultă lucrurile astea și își imaginează un tiran, un om posedat doar de pasiunea lui și care călca pe actori ca pe saci de paie și la sfârșit dădea foc și pleca. Am râs cu lacrimi cu Lucian Pintilie. Era un om cu un umor ieșit din comun. Umorul omului foarte inteligent, era un om extrem de cultivat și, iarăși, nu într-un sens snob. Lucian Pintilie era cultivat pentru că lucrurile alea, asta-i senzația mea, bineînțeles, îi trebuiseră ca să facă ce făcea și făcea ce făcea pentru că citise lucrurile alea. Și uite așa, mai departe, într un cerc care se autoalimenta. Nu era un regizor erudit care spune: "Eu știu patru limbi străine și am văzut atâtea locuri. Voi sunteți proști. Eu sunt deștept. Asta e! Nici nu știu să pun cu voi ce am eu în cap!" Era o foame de cultură! Era un om care își trăia viața în felul ăsta. Asta era extraordinar. Poate cu asta trebuia să încep. Era un om care trăia în felul ăsta, prin ceea ce făcea, nu mima lucrul ăsta! De altfel, a fost și un influencer în rândurile regizorilor români. Personalitatea lui nu e clasată în istoria teatrului și a cinemaului, încă transmite prin oamenii tineri pe care i-a cultivat, încurajat și i-a influențat. Era interesat de filmele lor, cerea să le vadă filmele, nu știu dacă vi s-a povestit asta sau nu. Cerea să vadă filmele tinerilor săi confrați, a pleiadei ăsteia de regizori care a ieșit după Revoluție și au premii mult mai mari și prezențe în festivaluri mult mai numeroase decât poate a avut Lucian Pintilie. Le vedea filmele, dialoga cu ei la telefon sau față în față ore întregi. Asta nu se întâmplă cu oricine. Se întâmplă foarte rar ca un astfel de monstru sacru să stea ore întregi la telefon cu un tânăr regizor.
C.N.D.: Nu doar stătea cu ei, i-a și sprijinit în mod concret. Dacă Marfa și banii a fost terminat se datorează faptului că a alocat bani acelei producții care era fusese blocată.
Ș.P.: Nici nu știu dacă a fost neapărat o dragoste de scenariu. Cred că intuiția lui nu ținea de scenariu, ci de Puiu. Da, asta e părerea.
C.N.D.: Aveai referințe culturale, cinematografice atunci când pregăteai un rol?
Ș.P.: Nu, era pur și simplu lucru efectiv. Un alt lucru care trebuie foarte bine înțeles din această erudiție a lui și cantitatea uriașă de informație pe care o stăpânea nu se traducea prin: "Trebuie să vezi 20 de filme! Trebuie să citești patru cărți!" El nu încuraja neapărat tipul de actor intelectual, nu ținea să se înconjoare de persoane care, vezi Doamne, sunt moarte după literatură sau care au văzut toate filmele din ultimii 30 de ani. Nu, nu. Lucrurile erau foarte concrete și, în principiu, prima talentul pe care îl recunoștea, avea un fel de organ pentru chestia asta. Nu era un om pe care îl puteai păcăli. "Măi, du-te la Pintilie și dacă inițiezi o discuție d'asta pe teme culturale și îi vorbești în franceză, gata, te-a cumpărat. Ești omul lui!" Deloc. Absolut deloc. Eu sunt convins că dacă un astfel de personaj ar fi putut să aibă tangență mai concretă cu școala, cu Ș mare, ca să zic așa, din România, dacă nu ar fi fost forțat să părăsească țara, o astfel de personalitate ar fi putut schimba pe termen lung menținând standarde foarte ridicate. Astea sunt lucrurile care țin focul aprins: standardele școlii și ale teatrului și ale filmului. Dacă ar fi fost implicat în școala de teatru și film, poate nu ar fi existat hiatusul ăsta în cinema, poate nu ar fi existat o ușoară, dar constantă, descreștere a nivelului în teatru. Cred că oamenii ăștia care ne au părăsit țara în anii '80 și înainte ar fi fost important să fie cei care preluau școala românească.
C.N.D.: Spuneai că nu îi văzusei piesele de teatru, dar școala și ce auzeai despre el, în acel mediu, îl transformare într-o legendă, dar filmele i le știai înainte de a merge la primul casting?
Ș.P.: Da. Aveam două marote: Reconstituirea și De ce trag clopotele, Mitică? Pe primul îl consideram și îl consider în continuare cel mai bun film românesc, vorbit în limba română, cu o poveste din România. Nu eram un mare cinefil pe vremea aia, dar mi-aduc aminte foarte clar când am avut senzația de poveste care se închide perfect de rotund, exemplară, și în același timp atât de vie. Dacă te uiți la oamenii ăia doi, la Găitan și la Mihăiță, te poți conecta acum cu ei. Dacă ai avea acum 22 de ani sau cât aveam când am văzut filmul, eram mai tânăr, te conectezi instant cu ei. Nu are nicio importanță epoca sau că e alb-negru. Iar De ce trag clopotele, Mitică? pentru mine este cea mai bună comedie românească.
C.N.D.: Cât de comod e să urmărești De ce trag clopotele, Mitică?? Te doare lumea aia?
Ș.P.: Asta e partea lui sulfuroasă, la care nu a renunțat niciodată. Glodul ăla, noroiul ăla din film e imposibil, cred eu, dacă ești cât de cât de pe aici, să nu te deranjeze. Umorile alea de mahala cred că ne străbat în continuare, nu le-am mai văzut puse atât de bine în vreo operă, dar dincolo de asta, rămâne o știință a comediei. Sunt atât de multe planuri, de la cel simbolic cu bătaie lungă, la cel al meseriei extraordinare. E cu un timing fabulos, cu o energie fabuloasă, cu niște actori pe care îi știu, vorbesc cu ei și în același timp îi vezi acolo în film și te întrebi cum s-a ajuns la temperatura aia. Pentru mine rămâne cea mai bună comedie românească, zic eu. E greu să ajungi la lucruri atât de sus, cu atât de multă ironie, cu atât de multă detașare și obiectivitate intelectuală și, în același timp, atât de cărnos și de viu.
C.N.D.: Ai lucrat cu el, cum menționam la început, în 4 filme. Stăteai pe platou ca să vezi cum lucrează și cu ceilalți actori.
Ș.P.: Stăteam, dar sunt și rațiuni de producție care te împiedică să stai pe platou. Dar cât puteam să stau, stăteam. Am stat mult la După-amiaza unui torționar, pentru că așa s-a nimerit. Am fost fascinat să îl văd pe Dinică. Ceea ce era cumva șocant la început, după câteva minute nu mai era deloc ciudat, pentru că descoperi că actorii de talia lui Gheorghe Dinică știu unde se află, știu cu cine stau de vorbă.
C.N.D.: Cum și-au negociat partitura? Nu îmi imaginez că Dinică a mers din prima pe mâna lui Pintilie. Cât de martor ai fost la cum s-a născut acel rol?
Ș.P.: S-a făcut, cum se întâmplă de foarte multe ori, din niște bucățele mici. Nu știu, dar cred că au fost niște discuții din astea care priveau întregul, niște serii de întâlniri înainte de debutul filmărilor în care Pintilie a imaginat împreună cu Dinică acest personaj. Povestea era absolut extraordinară, șocantă și dincolo de asta, era o negociere pe bucăți mici, mici, de o scenă ca să descoperi, de fapt, că traseul ăsta era în capul lui Pintilie. Nu îți imagina că în relația cu Gheorghe Dinică funcționa altfel. Se începea o scenă, se lucra la ea și făcea corecții de la o dublă la alta. Acolo nu am auzit niciodată nimic excesiv, cred că îl iubea enorm pe Gheorghe Dinică, îl admira și îl iubea enorm.
C.N.D.: E fascinant să faci din Dinică ce a făcut el în După-amiaza...
Ș.P.: Da, pentru mine cel puțin era. Știam că e un actor extraordinar și că un actor extraordinar nu ar începe cu scheme comice sau mici ocheade la public într-o astfel de partitură și cu un astfel de regizor, dar nu mă așteptam să văd lucrul ăla. Era pătruns de ce făcea acolo. Aproape nu vorbea pe set. În pauze era concentrat, am văzut și grija și efortul constant pe care îl depunea de la o dublă la alta și de la o dublă la alta efortul constant al lui Pintilie care vorbea continuu, îl toca încontinuu. La un moment dat spunea că a fost extraordinar și o luau de la capăt, iar celălalt încerca să vină cu ceva în întâmpinare. E extraordinar să îl vezi în filmul ăla, e atât de ne el.
C.N.D.: Care e cea mai puternică amintire pe care o vei purta cu tine și din care domnul Pintilie face parte?
Ș.P.: Din păcate, cele mai puternice amintiri care o să mă însoțească sunt cele legate de această decădere fizică, boala. Era omagiat la TIFF, la Cluj și Mihai Chirilov, curatorul și selecționerul festivalului, mi-a zis: "Vino și tu să fii acolo la lansarea DVD box-ului cu filmele lui!" Dânsul era cu Marie-France Ionesco. Nu îl văzusem de foarte mult timp și nu știam cât de afectat e de boală. O dată a fost șocul ăsta al meu legat de ce vedeam, de starea fizică în care se afla și pe urmă întrebarea dacă mă recunoaște sau nu, pentru că și eu mă schimbasem. A fost un moment în care eu am zis Bună ziua, urmat de un fel de pauză nefirească în care mă uitam în ochii lui și a zis: "Bună ziua! Îți imaginezi că nu te recunosc?" Mi-a rămas în cap. Și pe urmă, apropo de ce vorbeam mai devreme, avem un spectacol pe care îl jucăm la unteatru care folosește o sală dintr-o clădire veche, nu e un teatru în toată puterea cuvântului, și a venit la spectacol. A venit să vadă un spectacol aproape underground. M-a șocat și m-a umplut de o bucurie și de o tristețe nemaipomenite. Vorbea foarte greu. Din păcate, schimbările fizice ne șochează, am vrea să îl păstrăm pe cei pe care îi iubim într-o stare ideală de sănătate.
C.N.D.: Este evident că toți cei care au avut șansa întâlnirii cu el îi poartă această iubire despre care vorbești. Lecțiile de actorie pe care le-ai primit de la Pintilie sunt unice și probabil că unice au fost toate lecțiile de actorie pe care le-a dat actorilor cu care el s-a intersectat, ai putea să rezumi cea mai importantă lecție pe care ai primit-o de la el?
Ș.P.: Da. Autenticitate cu orice preț, cu orice preț. Incapacitatea de a minți. Să elimin capacitatea de a minți într-o meserie care pare că are de-a face cu minciuna, dar nu e deloc așa. Incapacitatea de a face vreun compromis pe chestia asta, pe actorie.