În cele ce urmează vă oferim un amplu interviu cu Corneliu Porumboiu, al cărui mediumetraj de debut, Visul lui Liviu, a fost prezentat la Berlin în 2006 în diptic cu Tertium non Datur.
În zilele următoare vă vom oferi și ultimul interviu din seria de interviuri cu colaboratori importanți ai regizorului Lucian Pintilie (citiți interviul cu Florin Mihăilescu aici, interviul cu Dorina Chiriac aici, interviul cu George Mihăiță aici, interviul cu Paul Negoescu aici, interviul cu Șerban Pavlu aici, interviul cu Florin Călinescu aici, interviul cu Cristi Puiu aici, interviul cu Victor Rebengiuc aici, interviul cu Mariana Mihuț aici, interviul cu Maia Morgenstern aici).
Claudia Nedelcu Duca: Când te-ai intersectat prima oară cu filmele lui Lucian Pintilie și în ce context?
Corneliu Porumboiu: În '89 aveam 14 ani și eram consumator de filme cu Bruce Lee, nu aveam niciun interes pentru filmul de autor. Pe Lucian Pintilie l-am descoperit în anii '95, '96 când am început să mă duc foarte des la Cinematecă și am început să mă interesez de cinemaul de autor. I-am văzut toate filmele care sunt foarte diferite și ca abordare și ca stilistică. Îmi place enorm Reconstituirea, dar, pe de altă parte, mi-a rămas în minte O vară de neuitat, e un film foarte special, la el mă reîntorc cel mai des. Capul de zimbru / Tertium non datur l-am văzut atunci când a ieșit și mi s-a părut puțin teatral, l-am revăzut acum doi ani și mi s-a părut foarte puternic. Cinemaul lui Lucian Pintilie nu a rămas niciodată într-un anumit stil. Era foarte interesat de actori și de poveste, apoi crea un limbaj cinematografic în jurul personajului sau a situației, a poveștii.
C.N.D.: Asta transpiră din toate filmele lui, actorul e cel în jurul căruia își construiește întregul limbaj cinematografic. Ești unul dintre regizorii care a avut o relație personală cu el. Cum v-ați apropiat
C.P.: După ce am făcut Visul lui Liviu, după terminarea școlii și înainte de A fost sau n-a fost?, m-a sunat Alina Sălcudeanu și mi-a zis că Lucian Pintilie a văzut filmul, i-a plăcut foarte mult și vrea să mă cunoască. Mi-a căzut cerul în cap! Am fost foarte bucuros și ne-am întâlnit. Am fost la el acasă, am discutat, ne vedeam din când în când. Tot timpul îi dădeam scenarii când aveam nevoie și de opinia dumnealui. Mai discutam de subiectele pe care le avea în lucru. Ne vedeam de câteva ori pe an. Îl invitam la proiecții cu filmul meu când eram într-o fază de montaj. Cel mai mult discutam despre filme.
C.N.D.: Care sunt lecțiile importante care au venit dinspre Pintilie?
C.P.: Eu am o înclinație spre formal și tot timpul în discuțiile cu el îmi doream să ascult viziunea lui despre personaje. Cele două opinii despre cinema și cum faci un film, nășteau pe scenariile mele niște discuții care mă ajutau foarte mult. Nu aveam discuții despre cinema în general, îmi mai recomanda filme, vedea foarte mult. Vedea mai mult decât mine filmele românești, știa ce se întâmplă în străinătate. Era tot timpul la curent cu filmele noi, într-o perioadă în care nu avea acces la streaming sau la DVD. Primea casete cu cele mai importante filme ale perioadei. Discutam despre proiectele mele, discutam despre proiectele dumnealui. Mi-e foarte greu acum să spun despre situații în particular, dar mă ajuta foarte mult.
C.N.D.: Te întreba ce crezi despre filmele dumnealui?
C.P.: Da, dar vorbeam și despre ale mele. L-am chemat la vizionare la Polițist, adjectiv, i-a plăcut foarte mult filmul, dar mi-a și zis că e prea lung și că mai trebuie tăiat. Am încercat o variantă, scurtasem după ce discutasem cu dumnealui. A venit la proiecție să vadă și am oprit proiecția pentru că nu funcționa. Am decis să rămân pe lungimile mele dinainte. Din punctul meu de vedere, filmul își pierdea ritmul la care mă gândisem eu. El a zis că mă înțelege foarte bine, dar, s-a exprimat foarte plastic: "În afara sălii mai stau câteva sute de oameni care ar vrea să intre la filmul ăsta al tău, dar va fi cam lung." "Înțeleg argumentul dumneavoastră, dar eu așa simt." Aveam discuții de-astea, dar înțelegeam cumva că fiecare are zona lui și fiecare explorează într-o anumită direcție.
C.N.D.: Care era filmul lui preferat din portofoliul tău?
C.P.: Cred că Polițist, adjectiv. Îi plăcea foarte mult mizanscena, mi-a spus că e foarte modernă și bună. Din păcate, nu a văzut La Gomera. Discutasem scenariul. Mi-a zis că e ok și se bucura că mă întorc la ceva pentru un public mai larg. Din păcate, nu a apucat să îl mai vadă.
C.N.D.: Spuneai că era un martor foarte prezent și vedea film românesc foarte mult. Cum i se părea ce se întâmplă în cinematografia de la noi?
C.P.: Discutam despre filme în sine, dramaturgie, idei, mizanscenă, niciodată despre generic numitul val românesc.
C.N.D.: Cum arătau discuțiile în jurul scenariilor tale?
C.P.: Discutam în general, nu stăteam cu pixul pe text. Îmi spunea, de exemplu, că i se pare că personajul principal parcă nu are o anumită continuitate, apoi ce crede că îi mai trebuie unui personaj, că poate la final nu se încheagă lucrurile. Niciodată nu îmi spunea că are el o idee și că aș putea să fac asta sau asta.
C.N.D.: Tu ai vorbit vreodată despre vreun scenariu de-al dumnealui?
C.P.: Am citit și am discutat despre Tertium non datur, Capul de zimbru se chema la început (scenariul este publicat de LiterNet aici). Țin minte că la un moment dat eram în Paris, făceam rezidența la Cannes și m-a chemat la un casting ca să îl ajut. Era un tip de casting foarte diferit, nu mai văzusem așa ceva: pe un monolog lucra efectiv la accentul pe cuvinte. Nu era un casting de situații. Eu dădeam replicile actorului. Atunci mi-am dat seama de felul în care lucra. Actorul ăla a ieșit năuc de la casting, dar dorindu-și foarte tare să lucreze cu Lucian.
C.N.D.: De ce era o probă atipică?
C.P.: De obicei, când lucrezi situații, lucrezi cu mișcare, actorul face niște gesturi. Pe Lucian îl interesa să creeze o dinamică stând doar pe loc. L-a făcut pe actorul ăla să înțeleagă textul și să joace fără mișcare. E greu de explicat, e o chestie tehnică. Eu o fac în alt fel, asta m-a mirat foarte mult. Eram și foarte tânăr atunci. Era înainte de A fost sau n-a fost?.
C.N.D.: La filmare l-ai văzut vreodată?
C.P.: Din păcate, nu. A făcut Tertium non datur, dar distanța dintre castingul ăsta despre care vorbesc și începerea filmărilor a fost foarte lungă pentru că nu a găsit finanțări. Cunoșteam proiectele care erau în lucru, dar din păcate nu le-a mai făcut.
C.N.D.: Dintre proiectele astea de sertar pe care le-a finalizat, vrei să ne spui ce ar fi urmat să mai facă?
C.P.: Știu, unul mi s-a părut extraordinar. Era un proiect foarte complex legat de cei 10 ani ai lui Cehov când a început să lucreze ca doctor. Acela era un proiect extrem de bun. Îmi plăcea foarte mult.
C.N.D.: De unde izvora interesul lui pentru această generație tânără? Cu unii dintre voi, cum ești și tu, relațiile depășeau sfera profesională.
C.P.: Era o chestie foarte simplă. Dacă ii plăcea un regizor, dacă i se părea că a creat un lucru original, era interesat să discute cu acel regizor. Avea și el nevoie de feedback pentru lucrările lui. Avea nevoie de dialog. E foarte important și să discuți cu altcineva despre proiectele tale, să ieși cumva din tine și să ai un dialog despre ce vrei să faci. Altfel rămâi într-un soi de stare incomodă.
C.N.D.: Dorința de a discuta despre proiectele pe care le avea în lucru, este una care vine dintr-o singurătate care înconjoară, în general, pe toți creatorii? Simți că era un om singur?
C.P.: Nu simțeam asta. Era un om foarte curios și atunci când faci cinema cu pasiune, e evident că vrei să vezi cât mai mult, vrei să vezi ce fac și ceilalți. Uneori vezi un film și acolo e o secvență la care nu te-ai fi gândit niciodată și asta îți trezește un anumit tip de interes, de curiozitate. Atâta vreme cât faci asta cu pasiune, evident că ești interesat de ce se întâmplă în jurul tău și ce fac ceilalți. Un film bun te hrănește și pe tine, implicit, pentru ce vrei să faci în viitor. Trăiești cu și pentru cinema.
C.N.D.: Cea mai des întâlnită afirmație legată de cinematografului lui Lucian Pintilie este că Reconstituirea este un film emblematic, unul dintre cele mai bune filme românești. Te regăsești în aceste spuse?
C.P.: E un film foarte bun, e bine calibrat, adică un film care în sine e ca un tablou cu ramă cu tot. E foarte puternic în conținut, nu ai nevoie de foarte multe explicații. E foarte bine stilizat ca limbaj. O operă de artă! Nu intrăm aici în discuții despre importanța lui pentru România, pentru lumea respectivă, pentru perioada respectivă. Reconstituirea rămâne un pol. E un film care rămâne. Asta e important pentru un film, să rămână, să fie viu. Pentru un film cel mai dificil este testul timpului. Asta o știu de la filmele mele, sunt unele filme pe care încerc să le revăd și mi se par prăfuite după câțiva ani. Reconstituirea a influențat foarte mult și asta deja e enorm. Pintilie ca regizor de film a însemnat mult și în Franța. Mi-aduc aminte că prin anii 2000 când mergeam la FNAC era un box cu 5 filme ale lui Lucian Pintilie, era considerat un autor important. Era alături de Kieslowski, Kiarostami. Erau câțiva autori, nu mulți. Zicea ceva despre ce însemna el și aici în Franța.
C.N.D.: E vreo lecție de cinema pe care ai deprins-o din discuțiile cu el și pe care o ai cu tine atunci când îți pregătești filmele?
C.P.: Da, sunt multe lucruri. Mă fascina cum vedea personajele și cât de mult contau. Poate eu sunt uneori mult prea formal, de asta și aveam nevoie de el. Uneori îmi spunea lucruri despre personaj doar provocându-mă: "Gândește-te poate la partea asta a lui..." și, într-adevăr mă făcea să ies dintr-un anumit tip de bulă. Mă ajuta. Asta e cea mai importantă lecție. Își iubea foarte mult personajele cu toate defectele. Din film ai impresia că e un autor care spune o poveste și personajele sunt cumva subordonate poveștii. Când vedeam filmele nu îmi dădeam seama, ai impresia că poate e prea dur și personajele prea caricaturale. Un personaj extrem de special este cel al lui Kristin Scott Thomas din O vară de neuitat, e un personaj feminin cum rar am văzut, foarte marcant, pe mine unul mă urmărește. Poate filmul are anumite probleme de ritm, dar rolul ei e atât de puternic încât trage după el tot filmul. E cineva care vine dintr-o lume pe care nu o cunoaște. Tot filmul este conturat în personajul ăsta feminin, nu e avem niciun personaj masculin important. E un personaj masculin, compus din cel jucat de Bleonț, care e un tip foarte orgolios, preocupat să își facă meseria bine, și din cel jucat de Iureș, care face un rol foarte bun acolo, cineva uns cu toate alifiile, care supraviețuiește în orice condiții. Ei doi compun un rol masculin, fiecare are o fațetă.
C.N.D.: Ce îți lipsește când te gândești la Pintilie?
C.P.: Umorul lui, asta îmi lipsește. Mi-e dor să mai stau la o cafea cu el.