Pintilie în (12) bucăţi

Citiţi un fragment din această carte.




1. Lucian Pintilie este: a) un regizor român de teatru şi film; b) un maniac egocentric, ca toţi marii artişti; c) un geniu excesiv. Varianta a + b + c este acceptabilă.

2. Lucian Pintilie nu este omul jumătăţilor de măsură. El scrie/adună o carte ca aceasta (Bricabrac) aşa - adică din fărîme, din fragmente, en miettes - tocmai pentru că numai aşa ea îi dă sentimentul întregului! Paradox: o carte "închisă la toţi nasturii", cu "început", "cuprins", "încheiere" - "impecabilă", cu alte cuvinte - este un fragment; o carte convulsivă, făcută din bucăţi, din fragmente, este un întreg. O măsură întreagă.

3. Ca să te pasioneze cartea asta, trebuie să te pasioneze subiectul ei. Adică Lucian Pintilie. Dacă nu, nu.

4. (Într-un articol pasionat şi pasionant despre această carte - în România literară nr. 12 -, George Banu scrie: "El montează timpul. El nu e uniform. Unde sunt? În memoria subiectivă a unui artist. Trecutul, Pintilie nici nu-l recompune, nici nu-l lasă să doarmă, îl agită.")

5. Posibilă parafrază: Le temps retrouve?
Non, Le temps agite...

6. Amintire personală (şi, întrucîtva, publică): la o masă rotundă despre "Spaţiul în cinema", Pintilie vorbeşte despre Pintilie - dar şi (mai mult) despre Fellini, Antonioni, Rohmer. Cum funcţionează ideea de "spaţiu" în operele lor (cunoscute în cele mai mici detalii). Intuiţii profunde şi juste. Totul improvizat, nimic "adus de-acasă". Spectacolul - luxuriant, gratificant - al unei admirabile inteligenţe.

7. N-am văzut nici un spectacol de teatru al lui Lucian Pintilie. Am văzut, în schimb, toate filmele lui. Despre primele (cu triumfurile şi eşecurile lor) vorbeşte în Bricabrac. Despre filme (de la De ce trag clopotele... încoace), preferă să dea cuvîntul altora. Primele nu mai există decît în memoria contemporanilor. Filmele pot fi revăzute oricînd. Dubiu: îmi voi schimba, oare - în timp -, părerea despre O vară de neuitat şi Prea tîrziu? Certitudine: chiar şi marile rateuri temporale ale lui Pintilie sînt mai importante decît micile succese spaţiale ale altora.

8. Bricabrac-ul s-ar mai fi putut numi - parafrază la o comedie italiană uitată - "Eu, eu, eu... şi ceilalţi". Doar că "ceilalţi" nu sînt neapărat - aşa cum s-ar putea crede - figuranţi. Atunci cînd scrie despre Clody Bertola şi Emil Botta, pagina se îndoaie la focul emoţiei.

9. Bertola & Botta, cele două stele polare ale planetei Pintilie, făpturi de gheaţă şi foc pe care le strînge la piept, necondiţionat, în pagini de o incalculabilă tandreţe.

10. (Calitatea unui om se măsoară mai puţin în ceea ce respinge, mai mult în ceea ce adoră.)

11. Botta a scris un poem despre Bertola. Pintilie - care le-a dedicat lui Emil Botta şi Toma Caragiu De ce trag clopotele, Mitică? - scrie cele mai frumoase pagini ale Bricabrac-ului (263-275) despre Clody. Tot un poem, în fond.

12. "Paradoxul fragilităţii", îl numeşte Pintilie. Clody, fiinţa eterică, muza absolută a trei artişti (patru, dacă punem la socoteală şi mărturisirea lui Andrei Şerban), actriţa minată de un trac permanent, cu apariţia ei dintr-altă lume şi mersul ei "soldăţesc", îl însoţeşte pe "Pinţi" la o coridă... Pagina este antologică: în faţa tauromahiei în direct, regizorul se face mic, palid, ochii i se umplu de lacrimi şi trupul începe să-i tremure nestăpînit. "Atunci am simţit mîna lui Clody care o strîngea pe-a mea să mă îmbărbăteze. Un vecin din dreapta mea m-a bătut pe umăr şi mi-a pasat o ţigară surîzîndu-mi cu simpatie ca unui copil fragil, necopt încă, inoportun adus la un spectacol viril.
În clipa în care picadorul a început să scormone cu lancea muşchii taurului iar taurul a avut prima clătinare a picioarelor, am început să plîng în hohote, cu umerii scuturaţi de milă şi de propria-mi ruşine pentru această grotescă slăbiciune. Prin ecranul acela spart al lacrimilor îmi amintesc perfect - cum omul a rîs înţelegător spre Clody şi i-a făcut un semn cu capul ca să mă scoată din arenă.
Am privit pe furiş spre Clody - care i-a zîmbit calm, şi-a încuviinţat din cap - că bineînţeles aşa va face. Nu există alt tratament pentru copiii nevrotici - spuneau complice privirile lor mature, experimentate.
Nu puteam să mă ridic, picioarele îmi erau înmuiate, atunci Clody cu braţele ei subţiri m-a apucat săltîndu-mă peste umărul ei fragil, mi-a îndreptat corpul înmuiat şi m-a îndreptat încet, încetişor spre ieşire."
Este pagina care lipseşte (et pour cause!) din The Sun Also Rises.