Prefaţă necesară şi inutilă / RealK în 8 ipostaze

  Citiţi un fragment din acestă carte.



Dragoş Bucurenci - este director al organizaţiei „Salvaţi Dunărea şi Delta - Academia Caţavencu”. Este colaborator al săptămînalului Dilema Veche, din ianuarie 2004, cu rubricile „chat@clubucurenci” şi „pîine prăjită”. Între 1999 şi 2003, a fost colaborator al revistei Dilema, cu eseuri şi articole documentare. A mai publicat în: Observator cultural; Sfertul Academic, săptămînal al comunităţii academice editat de Universitatea din Bucureşti; FHM.
RealK reprezintă volumul de debut al autorului.



Ce este un distrus? Grea întrebare, după ce ai citit RealK. Pînă de curînd, pentru mine, un distrus părea să fie cel care a abandonat lumea noastră vie şi s-a mutat definitiv în labirintul circumvoluţiunilor sale îmbibate de drog. Un individ demn de milă şi numai bun de dispreţuit. Un tip care aşteaptă, visează, salivează şi moare între două shot-uri. Un de-realizat. Un homeless decis să călătorească toată viaţa într-o bărcuţă de hîrtie. Un „trippuitor“ de frunză la cîini. O umbră. Oricum, acel soi de seamăn spre care privim cu imensa satisfacţie că ne este inferior. Ei bine, după ce am întors ultima pagină a cărţii lui Dragoş Bucurenci, mi-am spus că sînt, am fost un dobitoc. Realitatea e în altă parte, aşa cum personajul scriitorului e cu totul altceva decît ştim sau vrem să recunoaştem. E foarte greu să ţii cumpăna dreaptă atunci cînd vorbeşti despre o carte de frontieră. O carte în care principalul personaj e proteicul drog, călătorind prin oraş, prin localuri, WC-uri, ganguri şi taxiuri în căutarea unor capete care să-l suporte. Acolo unde va lumina şi tot acolo unde va stinge lumina. În cazul unei astfel de cărţi, toate cuvintele au un dublu înţeles nesuferit. O carte care încearcă să forţeze limitele, aşa cum mulţi tineri scriitori români speră să scrie. Dacă autorul debutant e încă stîngaci sau inabil, ţi se oferă şansa de a te arăta îngăduitor, superior îngăduitor, entuziast cu condescendenţă. Or, cartea aceasta nu este nici imprecaţie, nici abandon, nici demonstraţie. Limpede şi simplă, fără fandoseli (deşi snoabă), nu prea are stîngăcii, nu are burţi, nu are improprietăţi. Nu-şi face iluzii, nu-şi plînge de milă. Nu are timp să bată cîmpii cu graţie. Şi nu ratează finalul. A naibii, nu are sentimentul românesc al fiinţei!

Dar staţi puţin. Eu bat cîmpii. Delirez. RealK este, la urma urmei, un roman. E povestea unui tînăr de familie bună, cu bani, cu lecturi, cu multă plictiseală, inteligent de crapă, care plonjează fără ezitări în realitatea de alături. Nu face asta sedus de nişte dealer-i malefici, nu are angoase existenţiale adolescentine, nu vrea să imite pe nimeni din grupul lui de oameni cu stare. Nici măcar nu e un superbogat. Se droghează la greu pentru că se plictiseşte la greu în eterna şi fascinanta Românie. RealK este călătoria fantastică prin pădurea de neuroni strălucitori, fosforescenţi şi flămînzi ai drogatului care experimentează, neobosit, senzaţii. Din clipa în care intră pe poarta verde, eroul opreşte timpul. Asta e povestea. Şi altceva? Nimic. Acţiune, suspans? Nici pomeneală, poate numai atunci cînd căutătorul e rupt de izvorul aurifer al tămăduirii. Şi totuşi, ce aşteptare formidabilă pe cititorul care caută o ieşire din cerc! Sex? Orgii? Aşa ar fi fost trendy, dar eroul suferă de o ciudată formă de pudoare şi nu-şi aduce aminte. Cel mult una, două aluzii cu multă perdea. Cititorul caută însă printre rînduri, disperat, semnele promiscuităţii. Cuvintele tari (la modă) au un aer firesc, de parcă egalitatea sensurilor şi semnificaţiilor ar fi o împămîntenită regulă a literaturii. Decădere, ruină, mocirlă? Ei bine, nu este cazul, istoria lentă a personajului nu urmează traseul clasic şi bătătorit. El nu urcă, el nu decade. Doar lumea noastră încetează, în sfîrşit, să mai reprezinte ceva palpabil. Lumea noastră se depărtează, greoaie şi obtuză, de lumea cealaltă, în care decorporalizarea, ruperea echilibrului fizic, sincretismul şi angoasa cotropesc orele şi gîndurile. Şi mai ciudat, personajul îşi păstrează nealterată acuitatea gîndirii şi pune logica, umorul şi bunul-simţ la lucru, de pe un alt palier. Chiar asta e impresia, citind, revoltîndu-te împotriva şi alături de eroul cărţii. Timpul s-a oprit. Individul stă pe loc, blocat (ca într-un altfel de plan de evadare) în baruri, în crîşme, în cabane, prin corturi, pe distanţe mici. Convenţiile s-au terminat. Singurul scop este adulmecarea prăzii. Iar prada se joacă de-a vînătorul. Personajul scrie şi respiră scurt. Întocmeşte mici dări de seamă. Apar şi dispar prieteni, necunoscuţi, taximetrişti şi poliţişti, moralişti şi egoişti, defilează oraşe, se topesc trenuri şi muzici, iar eroul stă fix în centrul universului, fără nici o iluzie. Realitatea din jurul lui e mică, meschină şi murdară. Dacă ar fi fost acel realism minimalist care a sufocat de tot literatura română actuală, aş fi dat cu manuscrisul de toţi pereţii. Domnului Bucurenci îi repugnă mizeria şi mizerabilismul. Dările de seamă (poemele comice, delirurile, hohotele de rîs) repovestesc fără efort aceeaşi beţie a adîncurilor care refuză să se termine. Îl şi vezi cum bagă în venă, bagă sub piele, bagă în muşchi, bagă sub limbă, trage pe nas, în fel şi chip, de ai zice că ar trebui să crape dracului odată, îmbibat şi sufocat. Dar el se trezeşte iar şi iar şi se războieşte cu noi, orbii, burghezii, mediocrii care perpetuăm specia şi asigurăm schimbul de mîine. Această carte trebuie citită cu mult calm, cu multă detaşare moralistă. Altfel, orice prejudecată este inutilă, atunci cînd simţi inteligenţa autorului. Dacă o să-i cauţi nod în papură, s-ar putea să primeşti un răspuns muşcător pe contrapagină. Logica lui, care scînteiază, pompată, burduşită de drog, are de partea ei irealitatea imediată. Foarte greu să accepţi această istorie personală - şi nici nu trebuie s-o accepţi. Convenţia ficţiunii e (la urma urmei) cea mai la îndemînă, cea mai liniştitoare pentru cititor.

Iar peste tot, acea imposibil de suportat privire rece a autorului. Asta e ciudat la cartea de faţă. Modul în care este privit scrisul şi calitatea lui formatoare. Ai senzaţia ficţiunii - în care numai voinţa autorului leagă lucrurile - şi ai senzaţia sufocantă a jurnalului care nu ţine seama de nici o lege narativă. Zilele (care nu diferă prea mult - dacă sînt bani şi e şi marfă) seamănă între ele, nopţile, care nu pot fi descrise (decît dacă sînt luminate de un produs nou, garantat, de calitate), curg la fel pînă dimineaţa, viaţa (dar unde e viaţa noastră, a celor care sîntem contemporanii lui?) s-a oprit. Trăim cea mai groaznică experienţă - statul pe loc, tinereţea veşnică, moartea istoriei. Cînd eşti martorul sfîrşitului lumii, eşti terifiat şi fericit. Motivul e acelaşi. Dragoş Bucurenci, în calitate de autor, reuşeşte rara performanţă de a povesti unul şi acelaşi lucru: plăcerea evadării din propriul corp, repetînd acelaşi refren, întrerupt de frînturi tot mai timide de realitate. Iar tu citeşti toate astea pe nerăsuflate. Exact aşa cum este cartea, aşa e şi cititorul ei: un nerăsuflat.

Numai că e foarte greu să vorbeşti fără complexe pe o astfel de temă. Există pericolul să faci corp comun cu autorul. Dragoş Bucurenci disecă fenomenul, dă note, scrie note de subsol, încercînd, trufaş, să nu lase nimic la voia întîmplării. Cel care priveşte se lasă privit. Lucrul cel mai periculos (sau care va deveni extrem de supărător în comentariile ce vor însoţi această carte) este lipsa de atitudine a celui care povesteşte. E un farmec pervers, o performanţă rară în contextul nostru. Să povesteşti ca şi cum ai fi singurul tău martor, deşi manuscrisul ajunge la public exact în forma dorită, iată o cale greu de urmat. Şi, în timp ce el o face pe demiurgul imun (vezi darea de seamă a lui Burroughs din Prînzul dezgolit, poate şi confesiunea lui De Quincey, dar autorul român nu împarte nimic cu cei menţionaţi, nici aerul, nici angoasele, nici destinul), raţiunea strigă din răsputeri: „Aici e o şmecherie!“. Ei bine, cred şi eu că e o şmecherie. Dar o şmecherie atît de bine scrisă, cu un talent atît de neromânesc, încît mă tem pentru viaţa şi destinul lui Dragoş Bucurenci. Sau, mai bine, să se lase de scris! Aşa cum a abandonat, din plictiseală, pe ultimele rînduri, obiectul adoraţiei şi disperării sale.

Aveţi, începînd cu paginile care urmează, şansa unei cărţi foarte speciale. Citiţi-o peste umărul scriitorului, abandonaţi speranţele, abandonaţi-vă temerile! Lăsaţi autorul să-şi ducă pînă la capăt povestea. Apoi, puteţi respira. Lumea nu mai e aceeaşi (dacă va fi fost vreodată). Dar, dacă nu aveţi nervii tari şi ochiul foarte limpede, mai bine aruncaţi-o de pe acum! Presimt că RealK va deveni, în România noastră îmbîcsită de prejudecăţi şi provincialism, o carte-cult!

(Florin Iaru)



(Alex Leo Şerban)