Pariul României - Economia noastră: reformă şi integrare

  Citiţi un fragment din această carte.



Daniel Dăianu (n. 1952) a absolvit Facultatea de Comerţ, secţia Relaţii economice internaţionale, a Academiei de Studii Economice din Bucureşti în 1975 şi şi-a luat doctoratul în economie în 1988 cu o teză despre mecanismele de ajustare a balanţei de plăţi. A fost cercetător la Institutul de Economie Naţională (1979-1990) şi apoi cercetător invitat, în diverse perioade, la Universitatea Harvard, Woodrow Wilson Center (Washington DC), Departamentul de cercetări al FMI, Colegiul NATO (Roma), OCDE, CEE/ONU. În 1994 a urmat o specializare în management avansat la Harvard Business School.

Ministru de Finanţe (decembrie 1997 - septembrie 1998), economist-şef al BNR (1992-1997), ministru adjunct de Finanţe (1992), preşedinte al Forumului Economic al OSCE (2001). Între 1999 şi 2002 a fost profesor invitat la Berkeley University, UCLA şi Universitatea din Bologna. Este în prezent preşedinte al Societăţii Române de Economie (SOREC), preşedinte al Asociaţiei Europene de Studii Economice Comparative (EACES), membru al Asociaţiei Americane de Economie, fellow al William Davidson Institute (University of Michigan, Ann Arbor). Membru corespondent al Academiei Române din anul 2001.

A semnat numeroase studii şi articole, în ţară şi în străinătate, pe teme privind echilibrul economic, alocarea resurselor, probleme monetare, stabilizarea macroeconomică, economia tranziţiei, analiza sistemelor economice, complexitatea sistemelor sociale, Uniunea Europeană etc. Printre volumele publicate: Funcţionarea economică şi echilibrul extern (Editura Academiei, Bucureşti, 1992), Echilibru şi monedă (Editura Humanitas, Bucureşti, 1993), Economic Vitality and Viability (Peter Lang, Frankfurt am Main, 1996), Transformation as a Real Process (Ashgate, Aldershot, 1998), Încotro se îndreaptă ţările postcomuniste (Editura Polirom, Iaşi, 2001), Balkan Reconstruction (Daniel Dăianu şi Thanos Veremis ed., Frank Cass, Londra, 2001), România şi Uniunea Europeană (Editura Polirom, Iaşi, 2002).



Cum să ne raportăm la realitatea românească şi la situaţia externă pentru a desluşi mai bine viitorul? Să încercăm - fără iluzia de a ne abandona toate servituţile intelectuale - să oferim cîteva puncte de sprijin, în speranţa că ele pot fi îmbrăţişate de cît mai mulţi şi că predispun la dialog. Pornim de la teza - incontestabilă - că în marea confruntare ideologică a secolului trecut şi dincolo de virtuţile sale democratice, capitalismul a învins pentru că s-a bizuit pe principiile eficacităţii economice şi pentru că, în zonele sale avansate, a stimulat dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică. Dar capitalismul nu este perfect - ne amintim faimosul aforism al lui Churchill. Îl caracterizează totodată o mare varietate de instituţii şi de niveluri de dezvoltare economică - sistemul fiinţează în diversitate. E deci normal să vorbim despre «variante» de capitalism şi despre «tipuri» de politică economică, şi nu despre «economia de piaţă» ca unicat instituţional. La fel, există constructe fundamentale ale capitalismului modern: proprietate privată, sectorul public - cel ce produce bunuri publice şi asigură o necesară coeziune socială -, instituţii de reglementare a pieţelor şi a conflictelor între indivizi şi între grupuri. Modelul anglo-saxon se deosebeşte însă de cel european (există şi un tip de capitalism latino-american rău famat). Aşa cum şi capitalismul de tip cazinou se deosebeşte de cel în care funcţionează reglementări eficace ale pieţelor, cu bunuri publice pe care sectorul privat nu le are sau nu le poate oferi cetăţenilor, unde valorile morale (cinste, loialitate, încredere, compasiune, respect pentru demnitatea umană etc.) nu sînt vorbe goale, iar corupţia instituţională poate fi combătută.

Dar are sens să vorbim despre modele de capitalism nu numai în termeni teoretici, ci şi pe un teren practic, relevant pentru mersul economic al României. Noi nu avem de «construit» un capitalism de manual. Dincolo de parti pris-urile de doctrină ale celor care decid, există alegeri importante, deloc uşor de făcut chiar şi atunci cînd «modelul» economic şi social al Uniunii Europene pare să fie clar. Este nevoie, prin urmare, de o dezbatere publică matură, care să accepte capitalismul aşa cum este. Avem nevoie de onestitate intelectuală, de toleranţă, de înţelegerea faptului că stînga şi dreapta coexistă în interiorul unei societăţi democratice. În lumea contemporană, stînga şi dreapta nu dispar, cum par să creadă unii. Articularea politică a intereselor este mai complexă, pe fondul impactului noilor tehnologii informaţionale şi comunicaţionale asupra structurilor sociale, dar ea nu anulează diferenţele sociale şi nu şterge deosebirile între sistemele de valori. În condiţiile globalizării, o parte din disputa politică se mută, de altfel, în arena internaţională.

Pentru bunul mers al tranziţiei româneşti, un spaţiu de dezbatere evoluat poate compensa deficite instituţionale şi poate fi de folos în gestionarea treburilor publice. Dezbaterea publică a politicilor este esenţială pentru vigoarea unei democraţii ca sistem politic ce serveşte cetăţeanul; ea poate corecta şi preveni erori, ea menţine sistemul de control reciproc instituţionalizat care garantează democraţia. Printr-o dezbatere publică de substanţă, cinstită şi deschisă, am ieşi din «copilăria ideologică» de după 1989, ne-am maturiza. Europenitatea pe care o pretindem obligă la o asemenea dezbatere. În UE se discută nu numai despre Constituţie, ci şi despre viitorul modelului economic şi social european, despre reforma statului asistenţial (serios erodat de presiunile globalizării), despre rolul religiei şi al valorilor morale, îmbătrînirea populaţiei, imigraţie şi emigraţie, ecologie, gestionarea globalizării, «problemele globale», noua configuraţie geopolitică a lumii, lupta împotriva terorismului etc. Avem, la rîndul nostru, nevoie de o dezbatere care, chiar dacă stă sub semnul intrării în Uniunea Europeană, să fie orientată către marile probleme ale societăţii româneşti: economia duală (cu un sector rural supradimensionat şi înapoiat), infrastructura precară, venitul redus pe cap de locuitor, competitivitatea scăzută a producţiei, delincvenţa, situaţia preocupantă a învăţămîntului şi a asistenţei medicale, administraţia publică defectuoasă, statul captiv într-o reţea de interese, prăpastia dintre lumea urbană şi cea de la sate, respectul faţă de statul de drept, funcţionarea justiţiei etc.

Nici rapoartele Comisiei de la Bruxelles, nici asistenţa organismelor financiare internaţionale nu pot înlocui factorul autohton în realizarea proiectului de modernizare a ţării. Chiar dacă există un fel de «pilot automat» - o ipostază a lui ar fi acquis-ul comunitar -, acesta e incomplet şi imprecis. În plus, pentru mulţi ani de-acum încolo, chiar şi după probabila admitere în UE, vor exista interese autohtone - economice şi nu numai - care vor trebui să-şi găsească o articulare înţeleaptă şi vivace în politica publică naţională, cu toate aspectele sale externe, într-o Uniune cu un metabolism tot mai complicat, într-o lume, şi ea, tot mai complicată.

Elitele politice şi intelectuale din România au datoria de a fi la înălţimea acestei provocări istorice, de a face ca probabila intrare în Uniunea Europeană şi ceea ce îi va urma să împlinească aşteptările românilor. Avem cetăţeni mult mai bine informaţi decît în urmă cu un deceniu, iar simţul lor civic nu trebuie subestimat - alegerile locale din iunie 2004 au demonstrat-o cu prisosinţă. Sutele de mii de români care lucrează în străinătate văd lumea occidentală la ea acasă şi aduc cu ei înapoi repere şi moduri de evaluare ce influenţează societatea. Avem contingente crescînde de tineri şcoliţi la universităţi străine strălucite care pot face mult pentru România, cu condiţia să fie preţuiţi de ai lor şi aşezaţi acolo unde pot servi cel mai bine.

Elitele politice şi intelectuale autohtone sînt chemate să definească proiectul de modernizare a României cu claritate şi devoţiune. Căci proiectul Uniunii nu poate fiinţa în afara proiectelor naţionale - cum spunea un compatriot, «nu există european de nicăieri». Fără muncă, cinste, credinţă în valori morale, educaţie, respect faţă de lege şi iubire de ţară, modernizarea nu are suflu şi înălţare.

(august 2004)