Piatra albă sînt eu - autorul

Citiţi un fragment din această carte.



Radu-Ilarion Munteanu, fizician polimerist la origine, s-a inserat în rândul coautorilor negri ai unei serii de volume de fizico-chimie şi tehnologie a polimerilor, între 1974 şi 1989, volume cu un singur nume de autor pe copertă. În cei 28 de ani ai unei obişnuite cariere de cercetător în respectivul domeniu a mai publicat un rezonabil număr de articole în revistele româneşti de profil. În prezent este redactor la revista lunară Sănătatea plantelor. Simultan este redactor la portalul cultural LiterNet.ro.

Primele texte literare îi sunt publicate de revista cenaclului Joc Secund, ce funcţiona în institutul respectiv de cercetări, în 1979. După colaborări episodice cu fluctuanta presă de la începutul anilor '90, debutează editorial la începutul mileniului, în ianuarie 2001, cu volumul de proză Glissando, Editura Napoca Star, semnat în coautorat cu fiul său. O versiune restrânsă a volumului, într-un format diferit, semnătură de unul singur y compris, a apărut, în 2003, la editura LiterNet.ro, sub titlul Nisip peste bordul nacelei. Are, în curs de finisare, un alt volum de proză, un jurnal de călătorie şi unul de filme.

Publică proză, cronică de cinematecă, eseuri şi foarte puţină poezie, în reviste culturale, preponderent în cele electronice.



Pe Radu-Ilarion Munteanu l-am cunoscut întîi pe internet. Mi se pare normal. Cine, azi, nu-şi cunoaşte mai întîi pe internet nevasta, amanta, poate chiar mama? Cine este el? Un Salinger de Drumul Taberei? Un Borges de Aleea Compozitorilor? Un Eco de Bucureşti-Vest? Da, da, de trei ori da! Este toate astea sau toţi ăştia, ca sa fiu mai clar, plus un Flaubert de Univers. Şi semănînd fizic cu Apollinaire şi Toulouse-Lautrec. Asta mi-am dat seama după ce l-am văzut pe viu. Deşi el putea nici să nu existe ca persoană, să fie un nick-name al unui grup de indivizi risipiţi prin lume şi pe căile virtuale ale serverelor.

Radu-Ilarion Munteanu este Autorul cu A foarte mare, nu scriitorul, atenţie, ci Autorul. Actul scrisului în lumea noastră este tot mai rar, mai discutabil, mai ubicuu într-un fel. Scrii fără a prinde chiar de veste. Dar de fapt nu scrii, ci compui, clămpăneşti la calculator, molfăi la microfon, pălăvrăgeşti pe chat etc. Toate astea sînt şi nu sînt "scris". Personajele sînt şi nu sînt personaje... Nu ştiu cum să vă mai spun. Scrisul e ceva foarte difuz. Un singur lucru e cert: autorul. Cel care face toate aceste acte para-literare şi meta-scriptice. Chiar dacă el îşi asumă şi rolul de personaj.

Radu-Ilarion Munteanu este foarte clar, la peste 50 de ani de viaţă, un antemergător al literaturii care se naşte din toate. Sau poate el o creează din orice. El este autorul prezentului dar, pentru că noi, cei de faţă, sîntem ancoraţi într-un mod de fapt revolut de a gîndi literatura, pare al viitorului.

Oricum, el este "autorul" sau "piatra albă" - o să citiţi povestirile cu aceste titluri şi or să vă placă. Aşadar el, Autorul, este o sumă de cunoştinţe, impresii, expresii, citate, personaje remanente în memorie, de la Rică Răducanu la Moşa Mariancovici din romanul "Unsprezece" al lui Eugen Barbu, Moşa, care, de fapt, e un impostor care ia numele unui fotbalist ce chiar a existat în Iugoslavia. Iugoslavia care acum nu mai există, Eugen Barbu nu mai există, dar Moşa trăieşte şi va trăi.

Şi pentru că tot acest conglomerat de fapte şi fantasme trebuia să poarte un nume, i s-a spus autor. Radu-Ilarion Munteanu este unul dintre cei mai apropiaţi de formula pe care o presupune autorului secolului XXI sau chiar XXII. Proza lui nu este epică, dar are un indicibil gust al epicului. Proza lui nu are personaje, pentru că personajele s-au terminat odată cu istoria, dar le foloseşte. Proza asta pare, în sfîrşit, confuză, difuză cum ziceam mai sus, centrifugă, ba nu, policentrică aşa cum este o reţea de calculatoare unde centrul este peste tot şi niciunde.

De aceea, proza aceasta îmi place şi va plăcea unui cititor cu adevărat ancorat în vremea noastră: pentru că ea este croită pe măsura epocii, ritmul şi modul ei de organizare sînt exact pe frecvenţa timpului său, al nostru. Sigur, poate că există în acest caz pericolul caducităţii dar, aşa cum proza romantică sau cea existenţialistă au fost reflexul unei epoci, dar au şi reflectat-o, textele lui Radu-Ilarion Munteanu mărturisesc, alături de altele, destule din fericire, despre tipul uman şi tipul de construcţie mentală al acestui interval zbuciumat în care s-a întîmplat să ne naştem.

Nimeni nu poate sări peste umbra livrescă a timpului său. Dacă, în abaţia imaginată de Eco, lumea nu putea fi percepută decît prin grila unor anumite lecturi, printre gratiile unei biblioteci existente, personajul-autor al lui Radu-Ilarion Munteanu nu poate exista decît prin/printre percepţiile livreşti ale momentului în care evoluează. Bibliotecile pot arde, grila de lectură va ramîne.

Farmecul prozei lui Radu-Ilarion Munteanu stă în dualitatea autor-personaj, devenită azi inseparabilă: autorul trăieşte ca un personaj, personajul există numai în măsura în care, prin variate mijloace, se (des)scrie ca autor. Inocenţa ambilor a dispărut pe vecie şi nostalgia acestei dispariţii, exprimată acut de scriitorul-mărturisitorul nostru, face şi mai delectabile dar şi mai neliniştitoare textele lui Radu-Ilarion Munteanu, un prozator pentru prezent!