18.06.2003
Helen Fielding
Jurnalul lui Bridget Jones
Editura Polirom 2003

traducere de Dora Fejes


Înainte de apariţia romanului Jurnalul lui Bridget Jones sau - ca să fim şi mai fideli adevărului, în lumea dominată de cinema şi televiziune în care trăim - înaintea ecranizării sale, despre jurnalista britanică Helen Fielding nu se auzise mare lucru. Faima ei nu ajunsese mult mai departe de coloanele ziarului The Independent sau emisiunea BBC "Comic Relief", pentru care a făcut o vreme documentare despre Sudan şi Etiopia. Din acestea din urmă s-a inspirat primul său roman, Cause Celeb.

Filmul Jurnalul lui Bridget Jones, apărut cu cinci ani mai tîrziu, în 2001, cu Renee Zellweger, Hugh Grant şi Colin Firth, în regia lui Sharon Maguire, a atras însă, în mod spectaculos, atenţia şi asupra cărţii. Aşa cum se întîmplă adesea, cartea, care i-a cucerit, posterior filmului, pe acei cinefili care gustă încă şi mai vechile plăceri ale cititului, s-a dovedit a fi mai bogată în haz decît adorabila comedie care, în epoca noastră obosită de prea multe re-ecranizări şi remake-uri, de sitcomuri cu rîsete de fundal şi clişee declarate în mod oficial pline de simţul umorului, a stîrnit hohote de rîs dintre cele mai sincere. Romanul Helenei Fielding, adus cu precădere în atenţia publicului ca urmare a celebrităţii filmului pe care l-a inspirat - comercialismul lumii în care trăim spunîndu-şi cuvîntul, de astă dată cu fericite implicaţii -, a retrezit, la rîndul său, plăcerea lecturii într-o mulţime de cititori de pretutindeni, într-o măsură care s-ar putea compara astăzi, poate, numai cu cărţile despre Harry Potter ale (tot atît de) inspiratei J.K. Rowling.

Jurnalul lui Bridget Jones îşi are originea într-o rubrică comică săptămînală din The Independent, care, timp de doi ani, a fost menită să descreţească puţin frunţile cititorilor acestui ziar serios, înţesat de politică. Nevrînd să scrie în registru comic despre ea însăşi, cum i se sugerase, Helen Fielding inventează un personaj hazliu - "eroina ironică" din romanul de mai tîrziu -, la care se referă în următorii termeni: "Bridget Jones e o femeie nemăritată de vreo treizeci şi ceva de ani, lansată într-o cursă, veşnic sortită eşecului, către îmbunătăţirea de sine." Depăşind pînă şi aşteptările propriei sale creatoare, Bridget Jones şi coloanele săptămînale în care i se auzea glăsciorul autocritic au avut un uriaş succes, crescînd peste noapte popularitatea lui Helen Fielding; imediat, Editura Macmillan i-a cerut jurnalistei să scrie un roman. Romanul, practic gata conceput, a necesitat doar trei-patru luni ca să fie pus cap la cap. Secretul acestei eficienţe a constat, pe lîngă faptul că fragmentele erau în bună măsură deja scrise, în ideea lui Fielding de a folosi, pentru a-i da coerenţa necesară, intriga gata făcută a unui roman prin excelenţă bine scris la nivel compoziţional şi înrudit tematic cu cel despre Bridget Jones: Mîndrie şi prejudecată de Jane Austen. Alegerea este mai inspirată decît ni s-ar putea părea la prima vedere, deoarece - oricît de greu ne-ar fi s-o asociem pe hilara Bridget Jones cu rafinata, intelectuala Elizabeth Bennet - problemele principale pe care le ridică romanul lui Austen, legate de dificultăţile întîmpinate în diverse circumstanţe de relaţiile dintre cupluri, se potrivesc, chiar dacă altfel şi într-un alt moment istoric, personajului lui Fielding.

Helen Fielding a început să scrie cînd avea şase ani, continuînd într-o manieră care se pare că se aseamănă destul de mult cu cea în care eroina sa, Bridget Jones, îşi compune jurnalul: înconjurată de o cumplită dezordine, deschizînd tot timpul frigiderul, obsedată de machiaj - nimic, cu alte cuvinte, din modelul nobil al scriitorului izolat în turnul de fildeş sau măcar al jurnalistului alert, cu capul limpede, aflat tot timpul în acţiune. Cu toate acestea, Helen Fielding insistă în toate interviurile asupra faptului că nu seamănă prea mult cu Bridget, chiar dacă multă lume ar fi tentată să creadă astfel şi chiar dacă există o doză de inspiraţie autobiografică nu numai în protagonistă, ci şi în alte personaje şi situaţii din carte, ca şi în destinul acesteia. Într-adevăr, cartea, dedicată mamei lui Fielding pentru meritul de a nu fi ca mama lui Bridget, ajunge să fie ecranizată de regizoarea Sharon Maguire, prietena intimă a autoarei şi sursa de inspiraţie pentru personajul Sharon - sau Shazz, Shazzer -, cea mai bună prietenă a lui Bridget.

Cărţile lui Helen Fielding - Cause Celeb (O cauză pentru celebrităţi, 1994), Bridget Jones\'s Diary (Jurnalul lui Bridget Jones, 1996), Bridget Jones: The Edge of Reason (Bridget Jones. La limita raţiunii, 1999) - şi-au avut de fapt toate începutul în articole de ziar, care conţineau, într-o formă sau alta, idei care au dat mai tîrziu naştere personajelor şi intrigii din romane. Acest detaliu trasează într-un fel coordonatele procesului creator al lui Fielding şi ale surselor umorului ei irezistibil, ale caracterului conversaţional al scriiturii sale. Într-unul dintre nenumăratele interviuri date după ecranizarea Jurnalului lui Bridget Jones, Fielding mărturiseşte că cel mai bun sfat care i s-a dat vreodată despre cum să scrie, de către romanciera Muriel Spark, a fost să o facă de parcă i s-ar adresa unui prieten, în loc să încerce să impresioneze un public imaginar care nu e ca ea. De aici vine opţiunea pentru forma de jurnal, foarte directă şi intimă, şi, mai ales, acceptînd o doză de sinceritate faţă de sine care nu poate coexista cu constrîngerile formale impuse de alte genuri literare. În plus, adaugă Fielding, "un jurnal este o supapă pentru cele mai intime gînduri, un mod foarte personal de a scrie. Şi acest sentiment de a trage cu ochiul din spatele unei draperii la viaţa altcuiva e foarte plăcut pentru cititor".

Această miză jurnalistică pe curiozitatea şi interesul mai degrabă nemărturisit al tuturor cititorilor pentru informaţiile picante din viaţa personală a cuiva - mai ales a unei femei, cu expectaţia de sentimentalism şi vulnerabilitate care derivă din acest fapt - i-ar putea atrage autoarei acuzaţia de exploatare a voyeurism-ului inerent în culturile tradiţionale. Cu toate acestea, nici Jurnalul lui Bridget Jones - dedicat de Helen Fielding "Mamei mele, Nellie, pentru că nu seamănă cu mama lui Bridget" -, nici continuarea sa, The Edge of Reason - dedicată "Celorlalte Bridget" (situînd-o astfel pe eroină faţă în faţă cu legendarul "etern feminin", banalizat pînă la epuizare de multiplele teorii melodramatico-patetico-sentimentale ţesute în jurul său de tradiţii romaneşti de tipul Harlequin Romance, dar, mai ales, de industria cinematografică tip Hollywood, care a preluat şi extins aceste tradiţii) - nu pot fi acuzate de un astfel de eşec în clişeu. Factorul pe care se bazează Helen Fielding este tocmai conştiinţa ridicolului care rezidă în clişeizare. Soluţia sa este sprijinirea puternică pe acest ridicol şi împingerea clişeului pînă la formele sale maxime, în care devine o sursă proaspătă, vie, inepuizabilă de umor.

Jurnalul lui Bridget Jones începe în dimineaţa de 1 ianuarie a unui an pe care îl bănuim a fi destul de recent (un fel de generic "în zilele noastre"), cu "Hotărîrile de Anul Nou" pe care eroina şi le listează vitejeşte în proaspătul jurnal şi despre care ghicim, din context şi din tonul - care deja se anunţă adorabil - al acestei persona auctoriale, că au mai fost luate, fără prea mult succes, şi înainte. Ele introduc un stil de viaţă absolut personal şi în acelaşi timp universal valabil, cel puţin în anumite privinţe, în lumea femeilor de vîrsta lui Bridget şi contemporane ei. Acest stil de viaţă e remarcabil în primul rînd prin excesul de care se face vinovat - nu degeaba pe coperta romanului, în ediţia britanică paperback apărută la Picador, tronează un "Health Warning" (Aviz al Ministerului Sănătăţii) la fel de ameninţător ca acelea de pe pachetele de ţigări: "Adoptarea stilului de viaţă al lui Bridget ar putea fi extrem de nociv sănătăţii dumneavoastră". Acesta implică, pe lîngă nenumăratele ţigări, calorii şi unităţi de alcool consumate în fiecare zi şi notate cu atenţie, în speranţa unei scăderi a acestora, şi o atentă înregistrare a evoluţiei greutăţii corporale. Toate acestea sînt însoţite în permanenţă de comentariile, veşnic dezamăgite de sine însăşi, ale protagonistei, evident o fată plină de haz şi de viaţă, căreia o asemenea disciplină de-a dreptul militărească este departe de a i se potrivi. În plus, lui Bridget îi plac toate lucrurile de la care încearcă să se abţină, chiar dacă mănîncă cu compulsiune bulimică şi caută în sticlele de Chardonnay un antidot împotriva singurătăţii. Încercările ei disperate de a-şi reduce la maximum plăcerile cele mai accesibile ale vieţii de dragul unor vagi speranţe de a deveni într-o bună zi aidoma "femeii-Cosmopolitan" nu au niciodată prea mulţi sorţi de izbîndă. Cu atît mai mult, Bridget însăşi nu pare a fi prea optimistă. Şi totuşi, aşa cum nu aflăm exact anul în care se petrece acţiunea jurnalului (chiar dacă avem toate celelalte indicative temporale posibile, exprimate în zile, ore şi minute), tot astfel nu aflăm din cartea lui Fielding nici cît de trecută de pragul psihologic al celor treizeci de ani este eroina noastră (care sărbătoreşte la un moment dat vîrsta ambiguă de "peste treizeci de ani"), nici ce înălţime are şi, ca atare, "cît din toate astea e obsesie şi paranoia şi cîtă dreptate are Bridget să fie într-adevăr îngrijorată de dimensiunile fundului său".

Proiectată cu intenţie ca un fel de "Everywoman" a zilelor noastre, Bridget e o "eroină ironică", cum o numeşte autoarea ei, ezitînd între conceptele sterile de "eroină" şi "antieroină". Ea ilustrează, în acelaşi timp, chintesenţa a ceea ce îşi doreşte fiecare femeie şi conştiinţa inevitabilei proprii imperfecţiuni. Sigur, într-o asemenea situaţie, căderea în melodramatic n-ar putea fi evitată decît graţie unui simţ al umorului cu totul ieşit din comun. Filmul nu reuşeşte prea bine să scape de acest pericol, cu începutul său lansat cu convingere pe melodia "All by Myself", pe fondul căreia Renee Zellweger îşi declară, înlăcrimată, relaţia majoră a vieţii ca fiind cu o sticlă de vin, şi finalul marcat de discursul patetic al aceleiaşi la petrecerea familiei Darcy, mărturisind cu maximă sinceritate o clară obsesie a măritişului. Fielding însă îşi salvează eroina dublîndu-i, în roman, tot timpul, supradoza de ridicol cu un haz imbatabil, o capacitate incredibilă, în aceste vremuri ale cinismului, de a stîrni rîsul şi de a-l face pe cititor să-i ierte toate păcatele. Asta este, într-adevăr, ceea ce sugerează citatul din New York Times de pe coperta a patra a ediţiei americane a romanului-continuare, The Edge of Reason: "Cum ar putea un cititor să n-o iubească pe femeia aceasta ?"

Sursa principală de inspiraţie, după cum spuneam, este romanul Mîndrie şi prejudecată de Jane Austen şi - deloc de neglijat - ecranizările acestuia, în special cea din 1995, cu Colin Firth şi Jennifer Ehle în rolurile principale. Helen Fielding o declară adesea pe Jane Austen autoarea sa preferată, admirîndu-i cu precădere talentul cu care observă micile detalii din viaţa eroinelor sale. Asemănările de mentalitate şi abordare a vieţii dintre Jane Austen şi personajele sale - tinere inteligente, educate, cu personalitate, care ezită în faţa compromisurilor solicitate de măritiş ca valoare supremă - constituie încă o asemănare care justifică alegerea de către Helen Fielding a romanelor lui Austen ca surse de inspiraţie.

Mîndrie şi prejudecată (1813) este unul dintre primele romane care pun întrebări despre regulile ce guvernează relaţiile de cuplu şi ridică cu claritate problemele unui personaj feminin ale cărui aspiraţii sînt mai presus de scopul general-recunoscut de a se mărita bine. Elizabeth Bennet este întruchiparea aproape alegorică a "mîndriei" femeii intelectuale, care nu acceptă cu una, cu două să fie plasată indiscriminat în poziţia de soţie bine-crescută şi ca atare bine căsătorită cu un bărbat "cu situaţie" pe care societatea i-l rezervă şi la care cele patru surori ale ei rîvnesc cu ardoare. Tocmai de aceea, ea ocupă, în sistemul de valori al autoarei, o poziţie superioară, care, în loc să-i submineze şansele sociale, i le facilitează. Într-adevăr, tocmai pentru că este aşa cum este, Eliza Bennet este supusă unor teste mai grele decît cele rezervate majorităţii fetelor, pe care însă le trece cu succes. Premiul este - şi pe bună dreptate, ar putea spune cititorul zilelor noastre -, pe lîngă satisfacţia de a fi rămas fidelă principiilor în care crede, şi o partidă mult mai bună decît ale surorilor ei.

Fielding se inspiră din Mîndrie şi prejudecată nu numai în ceea ce priveşte intriga romanului în mare, ci preia şi o serie de detalii care funcţionează în romanul său ca nişte citate din Austen. Un astfel de exemplu ar fi scena din capitolul III, cînd Darcy comentează că Eliza "e tolerabilă, însă nu suficient de frumoasă ca să mă intereseze". Aceasta este sursa evidentă a remarcilor lui Mark Darcy - suspicios la adresa tuturor femeilor ca urmare a tristei sale experienţe cu soţia japoneză - despre Bridget la petrecerea de Anul Nou cu curcan şi sos curry dată de Geoffrey şi Una Alconbury. Tot astfel sînt dezbaterile fals moderne ale lui Bridget cu prietenele ei Jude şi Shazzer. Acestea, deşi pline de sofisticate teorii cvasi-ştiinţifice inspirate din variante populare de Zen şi yoga şi încadrate într-un foarte sofisticat sistem de self-help, destinat îmbunătăţirii sinelui, şi avansînd o imagine a femeii moderne independente economic, cu carieră şi cu echilibru interior, rămîn, totuşi, axate fundamental pe găsirea strategiei ideale de cucerire a bărbaţilor. Scenele cu pricina amintesc clar de discuţiile dintre fetele Bennet care, la început de secol XIX, îşi cîntăreau farmecul personal şi educaţia în balanţa potenţialelor partide. Însă ceea ce face Helen Fielding este mult mai mult decît un gest de metaficţiune istoriografică, de resituare a unui roman clasic în context contemporan, de traducere a ironiei subtile a lui Jane Austen în registrul comic plin de bancuri fără perdea ale secolului XX. Ea creează un personaj care, departe de a funcţiona pe baza unei colecţii de citate, trăieşte intens, e plin de farmec şi de credibilitate şi care, dincolo de problema universală a strategiei matrimoniale ideale şi a umorului irezistibil, însă deloc facil, ridică probleme reale în legătură cu relaţiile interumane şi valorile pe care acestea ar trebui să se bazeze.

Bridget, aşa cum ne-o prezintă romanul lui Fielding, e o fată bună, ultrasensibilă şi, în ciuda unor aparenţe, ultratimidă, care suferă de păcatul unei onestităţi pe care nu şi-o recunoaşte şi a unei veşnice tendinţe de a amîna lucrurile mai mult sau mai puţin neplăcute, dar care trebuie totuşi făcute. Încercînd obsesiv să facă impresie, Bridget dobîndeşte o puternică dimensiune ridicolă tocmai pentru că face gafele specifice ale timidului; de-acolo şi adesea menţionata sa refugiere în consolările sticlei de Chardonnay sau ale unui pahar (sau mai multe) de Bloody Mary. Cît de mult îşi doreşte Bridget să se mărite nu e foarte clar, mai ales că asocierea, oricît de vagă, cu Fielding pledează mai degrabă împotriva unui astfel de curs al evenimentelor. Prietenilor ei căsătoriţi, numiţi consecvent Încrezuţi Însuraţi şi clasaţi fără dubii în categoria banalului şi a plicticosului - chiar şi Magda, care mai are totuşi acces în lumea holteilor, fiind considerată o veche prietenă - nu li se acordă nici un pic de credit, şi e greu de crezut că Bridget ar putea dori vreodată să li se asocieze. Ceea ce îşi doreşte ea e o relaţie romantică "funcţională". Însă, în lumea lui Venus şi a lui Marte, atît de detaliat explorată de ea şi de trio-ul ei de prieteni Shaz, Jude şi Tom şi plină de manevre studiate ca pe un adevărat cîmp de bătaie, o astfel de relaţie perfectă nu ar avea niciodată şanse să se formeze sau, mai departe, să scape criticilor acerbe. Ceea ce o fascinează pe Helen Fielding, în contextul comparaţiei sale dintre lumea "întîlnirilor amoroase" de astăzi în comparaţie cu cea a lui Jane Austen, este faptul că, dacă pe vremea aceea existau reguli clare, în ziua de azi războiul dintre sexe se desfăşoară fără reguli, fiind, ca atare, mult mai dur, chiar dacă mult mai pasionant.

Războiul lui Bridget ar putea fi exprimat, pe scurt, ca fiind conflictul Mark contra Daniel (a propos de care există acum site-uri întregi pe internet cu teste menite să determine ce personaj i s-ar potrivi fiecărei femei - lucru de aşteptat, dacă tot am acceptat ideea că în Bridget se ascunde un fel de chintesenţă a femininului din ziua de azi, în varianta sa cea mai onestă...). Mark Darcy - după cum arată clar nu numai numele, ci şi poziţia sa în societatea bună şi casa din Holland Park - este replica clară a domnului Darcy din romanul lui Austen. Asemănarea este şi mai mult accentuată de film, unde personajul este interpretat de Colin Firth, interpretul domnul Darcy din ecranizarea romanului Mîndrie şi prejudecată din 1995. Însă chiar şi fără această explicaţie suplimentară, oferită de avantajele cinematografiei, recunoaştem în roman prezenţa sobră, singuratică, cu un aer de superioritate plin de prejudecăţi la adresa femeilor, a personajului lui Austen. Acestuia, Fielding i-l opune pe Daniel Cleaver (Hugh Grant în filmul lui Sharon Maguire, alegere cum nu se putea mai bună), asociabil şi el mai multor pretendenţi "neserioşi" din Mîndrie şi prejudecată. Cleaver e şeful lui Bridget, admirat de toate femeile, însă afemeiat peste măsură, despre care hotărîrile de Anul Nou ale eroinei prevedeau dezastre care, în chip moralizator, nu întîrzie să se întîmple cînd eroina îşi calcă hotărîrile. În ciuda farmecului personal al fiecăruia şi a unei oarecari complexităţi psihologice acordate cu măsură celor două personaje masculine - nici pe departe la fel de complexe ca Bridget, prin ochii căreia îi şi vedem - cei doi apar, mai degrabă, prin prisma unui schematism de farsă conform căruia Mark e "băiatul bun", iar Daniel e "răul". Cum se potriveşte unei comedii de moravuri care se respectă, Bridget sfîrşeşte în braţele lui Mark, evident alegerea cea bună. Şi totuşi... - Helen Fielding pare a nu fi prea convinsă, şi din această uşoară suspiciune se naşte continuarea Jurnalului, The Edge of Reason.

Găsim în Jurnal numeroase referiri la feminism, subiect delicat şi deloc lipsit, în formele sale extreme, de propriul său potenţial comic. Prezent, mai mult sau mai puţin în fundal, ori de cîte ori Bridget, Shazz şi Jude discută pline de preocupare strategia ideală sau imaginea invincibilă - un "etern feminin" modelat după revistele cu manechine şi care, bineînţeles, nu scapă de o artificialitate nu tocmai în regulă dintr-o perspectivă feministă -, feminismul şi independenţa economică legată de el constituie, pentru Bridget, un fel de premiu de consolare atunci cînd cuceririle nu-i ies atît de bine. Protagonista îi flutură lui Mark Darcy pe dinainte pretinsa lectură a tratatului feminist de cîteva sute de pagini Backlash de Susan Faludi, ca un fel de scut care s-o apere, mai întîi de toate în ochii ei, de propria-i lipsă de sex-appeal pe care şi-o tot impută. Însă, ca şi atunci cînd replica ei la furiile feministe ale lui Shazzer e că "Nu există nimic mai puţin atrăgător în ochii unui bărbat decît feminismul strident", simţim totuşi că, în spatele acestor scene, Helen Fielding are ceva mai mult de spus şi că tonul relaxat nu e nicidecum o invitaţie la abandonarea completă a subiectului ca lipsit de interes. Există, în referirile la feminism din Jurnal, o atitudine care nu e nici de condamnare totală (de care, desigur, vocile active în "cauză" n-au pregetat s-o acuze pe Fielding), nici de aderare nediscriminată. Adevărul, ca întotdeauna, se află undeva la mijloc. Chestiunea independenţei economice - care, pe vremea lui Jane Austen, însemna că sărăcia era, de fapt, marea spaimă a femeilor nemăritate - este aici proiectată în opoziţie, pe de o parte, cu personajul hilar al lui Pam Jones, mama lui Bridget, căreia nu-i este dedicat romanul, pe de alta, cu cel al Magdei, căreia statutul de femeie împlinită ca soţie şi mamă după care Bridget tînjeşte pare departe de a-i aduce fericirea.

În lumea interioară a lui Bridget şi în registrul comic în care funcţionează ea, independenţa economică face mai degrabă parte din imaginea femeii de succes pe care eroina ar vrea s-o propage. Anxietăţile ei, însă, sînt cele ale multor femei din ziua de azi, şi ele sînt legate mult mai puţin de momente de ridicol profesional ca acela de la lansarea cărţii Motocicleta lui Kafka sau cu ocazia reportajului despre pompierii din Lewisham. Cauza reală este lipsa comunicării, nevoia unei relaţii umane adevărate, frica de singurătate care, cu tot hazul romanului, nu pare a fi deloc mai de neglijat astăzi decît pe vremea lui Austen. Către aceasta se îndreaptă toate eforturile, dovedite în final (într-o manieră fidelă happy end-ului romantic pe care îl aşteptăm de la orice comedie de moravuri din zilele noastre) inutile de cineva ca Mark Darcy, personajul pozitiv, care are o parte din cuvintele hotărîtoare din roman, chiar dacă, la rîndul său, nu este lipsit de doza sa de ridicol. Însă sindromul "femeii-care-vrea-să-le-aibă-pe-toate" (un fel de reacţie excesivă de autoprotecţie împotriva pericolului ilustrat de un film ca Thelma şi Louise, la care se face adesea aluzie şi în care impulsul de emancipare al celor două personaje feminine interpretate de Susan Sarandon şi Geena Davis este calea cea mai dreaptă către un singur final posibil, anihilarea totală) rămîne, şi el o caracterizează, fără voie, şi pe Bridget, nu doar pe mama ei. Pam Jones este un personaj comic pînă la capăt, desenat aproape cu schematismul tipurilor din commedia dell\'arte, urmînd întocmai clişeele englezeşti şi, totodată, expunîndu-le vederii prin spargerea lor cu desăvîrşire. Însă nu o dată Bridget stă să se gîndească ceva mai mult la cauzele comportamentului ei cu desăvîrşire ciudat şi mai ales la puterea care o face, dintr-o dată, să apară în ochii tuturor ca o irezistibilă zeiţă a sexului.

Bridget pare a fi, după cum adesea s-a remarcat, comparabilă imediat cu Ally McBeal (chiar dacă e lipsită de potenţialul patetic al acesteia sau, poate, e dotată cu un alt fel de patetism, modelat pe stereotipiile societăţii britanice, constînd în neîncrederea în sine şi politeţea excesivă, mai degrabă decît pe cele ale societăţii americane, cu cultivarea sinelui şi atitudinea relaxată). Problema pe care o pune Ally McBeal, însă - cea a femeii de carieră care, tot amînîndu-şi împlinirile personale de dragul studiului şi al meseriei, e încă singură la o vîrstă care a depăşit pragul psihologic de treizeci de ani - e o falsă problemă în cazul lui Bridget. Acesteia din urmă nu i-a trecut niciodată prin cap să-şi sacrifice viaţa personală de dragul carierei, chiar dacă asta e eticheta pe care se grăbesc să i-o pună alţii. Mai degrabă, în ceea ce priveşte bunele intenţii (la slujbă şi în afara ei), combinate cu o timiditate care duce la gafe, ea pare mai aproape - chiar dacă într-un mod ceva mai puţin evident - de Amelie din filmul lui Jean-Pierre Jeunet (în care specificul local, în acest caz situat în Montmartre, e la fel de important ca acela al Londrei lui Fielding). Bridget e însă, dincolo de toate acestea, ea însăşi, avînd o colosală capacitate de a scăpa stereotipurilor şi de a evada - chiar dacă adesea fără voia sa şi în ciuda eforturilor de a se conforma - din canoanele stricte ale imaginii ideale şi comportamentului pe măsură, aşa cum sînt ele prescrise fie de tradiţia presantă a obligativităţii măritişului, fie de reviste mondene cum ar fi Cosmopolitan şi Hello.

Cea mai cuceritoare trăsătură a lui Bridget e însă, fără îndoială, onestitatea sa, manifestată uneori fără prea mult tact faţă de alţii (filmul mizează cam mult pe aceste scăpări, care sînt mult mai subtile în carte) şi, mai ales, faţă de sine. Oricît s-ar chinui să se educe astfel încît să semene cît mai bine cu nişte modele care i se par demne de urmat, Bridget nu reuşeşte niciodată să fie altfel decît este, nici să spună lucrul potrivit la locul şi timpul potrivit, nici, în ultimă instanţă, să se mintă pe sine cum că ar fi mai aproape de ţelul "îmbunătăţirii de sine" decît e în realitate. Jurnalul, plin de remarce autocritice, este dovada acestui din urmă fapt, ba, mai mult decît atît, a unei autoironizări uşor excesive. Această dovadă de vulnerabilitate o umanizează pe Bridget, transformînd-o într-un personaj cu care cititorul - sau, mai ales, cititoarea, încurajată de dedicaţia prin care debutează continuarea romanului - se identifică de îndată.

Rolul romanului lui Jane Austen în literatura vremii - acela de a aborda, cu ironie subtilă şi umor fin, societatea britanică, plină de reguli de conduită şi vinovată de păcatul de a se lua pe sine prea în serios - nu i-a scăpat autoarei contemporane. Tot astfel, Helen Fielding atacă o serie de principii sacre ale lumii în care trăieşte Bridget, şi care este situată între doi poli iremediabil opuşi: tradiţionalul "English establishment" (cu politeţea sa caracteristică, mergînd uneori pînă la absurd şi generînd astfel sursa cea mai bogată, poate, a umorului britanic) şi anticonvenţionalismul din zilele noastre (încă insuficient asimilat, de unde şi conflictul) al unei societăţi prin excelenţă laice şi orientate spre realizarea materială. Această societate a Angliei contemporane, cu a sa relaxare a moravurilor ce nu ajunge în nici un caz la imoralitate, ci mai degrabă la o redefinire a valorilor ce trebuie să guverneze relaţiile de cuplu, ridică totuşi probleme serioase. Într-adevăr, în lipsa puternicei instituţionalizări care dădea înainte regulile, acestea devin atît de relative încît riscă să ducă adesea la dificultăţi în stabilirea ierarhiilor valorice. Soluţia este găsită (sau cel puţin căutată) în rafturile nesfîrşite de librărie pline cu aşa-numitele self-help sau self-improvement books - fenomen cu care şi cititorul român începe să fie familiarizat -, majoritatea plecînd de la adaptări occidentale de popularizare a unor practici religioase orientale (cu precădere yoga şi budismul). Acestea, în încercarea lor disperată de a da reţete facile pentru un stil de viaţă sănătos şi încununat de succes la nivel profesional şi afectiv, se fac vinovate, în repetitivitatea lor, de o naivitate care nu poate decît să stîrnească rîsul. Printre aceste self-help books tronează la loc de cinste cunoscuta Bărbaţii sînt de pe Marte, femeile-de pe Venus a psihologului american John Gray, un studiu practic al diferenţelor dintre bărbaţi şi femei menită să dea reţete pentru relaţii de cuplu mai bune, dar care, prin generalizările sale imense, se face vinovat de păcatul simplificării. Din aceeaşi gamă a soluţiilor antistres şi de stimulare a încrederii în sine şi a convingerii că totul va fi bine pînă la urmă fac parte tot felul de produse ale culturii de divertisment, cum ar fi seriale britanice ca East Enders sau emisiuni ca Blind Date. Toate acestea proiectează succesul individual la nivelul încurajatorului happy end al unei poveşti romanţioase ce nu poate cunoaşte un sfîrşit altfel decît fericit şi optimist.

Îmbunătăţirea de sine este stimulată de existenţa unor modele de viaţă (Bridget se referă la Kathleen Tynan la începutul lunii aprilie, ca model al echilibrului sufletesc pe care şi ea îl caută). La acestea se adaugă filosofii menite să suplimenteze, la un nivel superior, învăţăturile din self-help books (cum ar fi Budismul Zen, nu prea aprofundat şi într-o variantă puternic adaptată). Şi, nu în ultimul rînd, luăm cunoştinţă cu un întreg sistem personal de explicare a lumii, care cuprinde tot universul britanic, cu instituţiile şi stereotipurile sale, dintre care unele sînt tratate cu mult umor şi puternic ironizate, altele sînt luate foarte în serios, fiind considerate piloni fundamentali ai omenirii (lucru nelipsit, la rîndul său, de umor). În acest univers se află personalităţi fictive sau reale, toate puse pe acelaşi plan în ceea ce priveşte credibilitatea (Prinţul Charles, Prinţesa Diana, James Bond, Mary Poppins); magazine de îmbrăcăminte, ierarhizate după faimă şi accesibilitate (Debenhams, Marks and Spencer, Jaeger, Country Casuals, Graham and Greene); librării (Waterstones); cluburi (Rotary); organizaţii de caritate pentru ajutorarea săracilor (Oxfam); supermarket-uri (Tesco), pub-uri şi cafenele (Cafe Rouge, Coins). Invazia de detalii din care e făcută lumea lui Bridget - ca trusa de machiaj, plină de o mulţime de fleacuri, toate accesorii esenţiale pentru buna dispoziţie a fiecărei femei - continuă cu liste eclectice de produse culinare: gama de produse de ciocolată Cadbury (la loc de cinste aflîndu-se cutia de bomboane asortate Milk Tray), brînzeturi franţuzeşti (Brie, Roquefort), cîrnaţi spanioli (Chorizo), sos Worcester, băuturi rafinate (sherry, Grand Marnier), specialităţi culinare importate de mult şi devenite între timp parte integrantă din bucătăria britanică (curry), sau altele care îşi păstrează încă aerul exotic, la care denumirile franţuzeşti contribuie din plin. Printre acestea din urmă se numără toate delicatesurile pe care Bridget încearcă fără succes să le gătească pentru prietenii ei şi care nu depăşesc niciodată stadiul de nume fascinante, pline de promisiuni, niciodată asociate unui gust anume.

Elementele de viaţă modernă nu lipsesc, cu uriaşul lor impact asupra vieţii individului: televizorul ca autoritate universal-valabilă, telefonul şi mai ales e-mailul (fără de care povestea de dragoste cu Daniel Cleaver nu ar fi debutat din capul locului cu aerul său puternic de farsă luată iniţial în serios). Toate acestea, la un loc, construiesc un univers fascinant, bazat în mare măsură pe Anglia reală, percepută de Fielding cu ochiul său de jurnalistă, atent la detalii. Însă, mai mult decît realitatea Londrei de zi cu zi, ceea ce face farmecul cuceritor al acestui roman este capacitatea sa de a reda, la nivel lingvistic, fascinaţia protagonistei pentru tot felul de amănunte care compun un univers din cuvinte, a cărui imposibilitate de a fi complet înţeles contribuie din belşug la farmecul său. Fielding inventează expresii şi cuvinte pe care realmente le impune în engleză (printre care fuckwittage, "futangeală afectivă", e poate cel mai reuşit), creînd o adevărată "cultură Bridget Jones" cu toate ingredientele necesare, strîns legată de spaţiul englezesc şi de stereotipurile acestuia.

În continuarea Jurnalului, o vom vedea pe Bridget, într-adevăr, "pe buza prăpastiei" dintre sentimente şi raţiune, la "limita raţiunii", cum sugerează şi titlul. Eroina ezită între a avea totală încredere în Mark, de care se vede, ea însăşi cu mirare, îndrăgostindu-se progresiv (şi care se dovedeşte a fi, de fapt, mai mult decît tipul convenţional, banal şi foarte bogat care pare la început) şi a-l suspecta de futangeală afectivă, păcatul tuturor bărbaţilor. The Edge of Reason, modelată, după cum mărturiseşte autoarea, tot după un roman de Jane Austen, Persuasion (Persuasiune), va fi ecranizată în curînd, cu aceiaşi actori. Renee Zellweger, convinsă să-şi calce încă o dată pe sufletul ei de star hollywoodian model, a acceptat, în acest scop, să pună la loc cele cîteva kilograme fără de care nu ar putea fi fidelă personajului.

Mai departe, rămîne s-o vedem pe Bridget Jones în acţiune - căci am spus şi aşa prea mult...

(acest articol a apărut pe post de prefaţă în versiunea în română a romanului Jurnalul lui Bridget Jones, editura Polirom, 2003, Traducere şi note de Dora Fejes)

PS: Citiţi un fragment din această carte

Citiţi Cele trei Bridget, o cronică a acestei cărţi

0 comentarii

Publicitate

Sus