Frumoşii învinşi

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un fragment din Joaca preferată, de Leonard Cohen.
Citiţi o cronică la Frumoşii învinşi, de Leonard Cohen.








Frumoşii învinşi este unul dintre cele mai faimoase romane experimentale ale anilor \'60 şi, în acelaşi timp, romanul cel mai lipsit de inhibiţii al lui Leonard Cohen. Pornind de la un joc existenţial în care planurile pendulează între sexualitate exacerbată şi misticism acut - o asociere extrem de îndrăzneaţă -, autorul conturează cu talent şi efervescenţă narativă o lume a suferinţei şi extazului, născută din iubire şi frustrare. Destinul celor trei personaje contemporane şi cel al Fecioarei Irocheze din secolul al XVII-lea se leagă într-un mod straniu pînă la final, într-o carte despre prietenie şi compasiune, iubire şi ură, credinţă şi blasfemie.






12

Ciuma ! Ciuma ! Îmi invadează paginile studiului. Biroul meu este dintr-o dată contagios. Erecţia mi se prăbuşeşte ca într-un film futurist de Walt Disney înfăţişînd turnul înclinat din Pisa pe fond muzical de timpane şi uşi scîrţîind. Îmi deschid în grabă fermoarul şi prin şliţ mi se revarsă praf şi moloz. Doar o erecţie poate duce la Tine, ştiu pentru că am pierdut totul în colbul acesta. Ciumă printre mahoci ! A izbucnit în 1660, făcînd ravagii de-a lungul rîului Mohawk, lovind satele indiene Gandaouague, Gandagoron şi Tionnontoguen asemenea unui incendiu alimentat de vînt, şi a ajuns la Ossernenon, unde trăia Catherine Tekakwitha, în vîrstă de patru ani. Cad răpuşi războinicul său tată şi mama sa creştină, croncănindu-şi ultima confesiune, se duce şi fratele mai mic, cu puţulica inutilă pe veci, ca un apendice. Din această familie damnată, amestecată, a supravieţuit doar Catherine Tekakwitha, avînd preţul salvării dăltuit pe faţă. Catherine Tekakwitha nu e frumoasă ! Îmi vine să las baltă cărţile şi visele mele. Nu vreau să fut un porc. Am dreptul să tînjesc după coşuri şi ciupituri de vărsat ? Aş ieşi să mă plimb în parc, să privesc picioarele prelungi ale copiilor americani. Ce mă ţine aici cînd liliacul creşte afară pentru toată lumea ? Mă poate F. învăţa ceva ? Acesta spunea că la şaisprezece ani a încetat să mai fută feţe. Edith era adorabilă cînd am întîlnit-o prima oară în hotelul unde lucra ca manichiuristă. Avea părul negru, lung şi neted, de moliciunea bumbacului mai degrabă decît a mătăsii. Ochii îi erau negri, un negru dens, fără adîncime, ce nu lăsa să se distingă nimic (cu una sau două excepţii), ca ochelarii aceia de soare cu lentile în care te vezi ca într-o oglindă. De fapt, obişnuia să poarte tipul acesta de ochelari. Avea buzele nu prea cărnoase, dar foarte moi. Sărutările sale erau imprecise, oarecum nedefinite, ca şi cînd gura nu se putea hotărî unde să se aşeze. Îmi aluneca pe trup ca un începător pe patine cu rotile. Mereu speram că gura i se va fixa perfect undeva şi că îşi va găsi locul în extazul meu, ea însă aluneca mai departe după ce stătea o vreme cocoţată acolo, însă prea puţin, în căutare de echilibru şi nimic altceva, purtată nu de pasiune, ci alunecînd pe o coajă de banană. Numai Dumnezeu ştie ce ar avea F. de spus despre asta, fir-ar el al dracului. N-aş fi putut suporta să descopăr că la el zăbovea. Rămîi, rămîi acolo, voiam să-i strig în aerul dens al subsolului, întoarce-te, întoarce-te, nu vezi încotro arată pielea mea toată ? Dar ea aluneca mai departe, în sus pe purceluşii în scară ai degetelor de la picioare, un salt apoi în urechea mea, în timp ce bărbăţia mă durea ca un turn de radio înnebunit, vino înapoi, vino înapoi, un plonjon în ochi, pe care îl sugea prea tare (amintindu-mi că îi place creierul), nu acolo, nu acolo, trecînd razant peste părul de pe piept ca un pescăruş peste stropii de apă, întoarce-te la Capistrano, îmi cînta măciulia, pînă la rotulă, un deşert de senzaţii, explorîndu-mi rotula atît de atent de parcă ar fi ascuns o încuietoare de medalion pe care limba ei ar fi putut-o deschide brusc, enervantă irosire a limbii, coborînd acum de-a lungul coastelor ca rufele pe scîndura de spălat, gura ei vrea să mă întorc pe burtă ca să îşi poată da drumul la vale asemenea unui montagne russe de-a lungul şirei spinării sau mai ştiu eu ce, nu, n-o să mă întorc şi n-o să-mi îngrop speranţa, mai jos, mai jos, întoarce-te, întoarce-te, nu, n-o s-o pliez pe burtă ca pe un pat de campanie, Edith, Edith, lasă unele lucruri să se petreacă în rai, nu mă face să ţi-o spun !... Nu m-am gîndit că toate acestea îşi vor face loc în pregătirile mele. Îmi vine foarte greu să te curtez, Catherine Tekakwitha, cu faţa ciupită de vărsat şi curiozitatea-ţi insaţiabilă. Cîte o limbă din cînd în cînd, scurte încoronări calde, un guler ocazional din hermina dinţilor, apoi imediat dizgraţia, ca şi cînd arhiepiscopul şi-ar fi dat deodată seama că l-a încoronat pe fiul care nu trebuie, saliva rece ca un ţurţure uscîndu-se după retragerea ei şi membrul acesta al meu rigid ca o bară de poartă, deznădăjduit ca un stîlp de sare pe cale să se prăbuşească, gata în cele din urmă să petreacă o noapte singuratică în mîinile mele, Edith. I-am împărtăşit problema mea lui F.

- Te ascult cu invidie, mi-a zis F. Nu-ţi dai seama că eşti iubit ?
- Dar vreau să mă iubească în felul meu.
- Trebuie să înveţi...
- Fără lecţii. Nu am de gînd să-ţi ascult lecţiile de data asta. E vorba de patul şi de soţia mea, am şi eu nişte drepturi.
- Atunci, roag-o.
- Cum adică "roag-o"?
- Edith, te rog fă-mă să ejaculez folosindu-ţi gura.
- Eşti dezgustător, F. Cum îndrăzneşti să foloseşti asemenea limbaj în legătură cu Edith ? Eu nu ţi-am spus lucrurile astea ca să pîngăreşti intimitatea noastră.
- Scuză-mă.
- Desigur că aş putea s-o rog, e clar. Dar atunci ar face-o din constrîngere sau, mai rău, ar deveni o datorie. Nu vreau s-o încorsetez.
- Ba da.
- Te avertizez, F., că nu am de gînd să-ţi înghit laşităţile de guru.
- Eşti iubit, eşti invitat să participi la o mare iubire, iar eu te invidiez.
- Şi să nu te apropii de Edith. Nu-mi place cum stă între noi cînd mergem la film. E doar un gest de politeţe din partea noastră.
- Vă sînt recunoscător pentru asta. Te asigur, nu ar putea iubi un alt bărbat aşa cum te iubeşte pe tine.
- Crezi că-i adevărat, F. ?
- Ştiu că-i adevărat. Marea iubire nu este un parteneriat, fiindcă un parteneriat poate fi anulat prin lege sau prin divorţ, pe cînd tu ai parte de o mare iubire, de fapt ai parte de două mari iubiri: a lui Edith şi a mea. Marea iubire are nevoie de un servitor, dar tu nu ştii să-ţi foloseşti servitorii.
- Cum ar trebui s-o rog ?
- Cu biciul, cu nişte ordine imperiale, umplîndu-i brusc gura şi dîndu-i o lecţie despre înecat.

Îl văd pe F. stînd în picioare în faţa ferestrei, cu urechile sale subţiri ca hîrtia, aproape transparente. Îmi amintesc camera aceea de la periferie, mobilată scump, şi, peste drum, fabrica pe care încerca să o cumpere, colecţia de săpunuri aranjată ca o machetă de oraş pe fetrul verde al unei mese de biliard bogat sculptate. Lumina răzbătea prin urechile sale de parcă ar fi fost făcute din bucăţi de săpun Pears. Îi aud vocea falsă, cu accentul studiat de eschimos pe care îl adoptase după o vacanţă studenţească la cercul polar de nord. Ai parte de două mari iubiri, mi-a spus F. Ce prost păstrător al celor două iubiri am fost, un păstrător ignorant care îşi petrecea zilele umblînd printr-un muzeu imaginar al autocompătimirii. F. şi Edith mă iubeau ! Dar eu nu i-am auzit declaraţia de dragoste în dimineaţa aceea sau nu am crezut-o. Tu nu ştii să-ţi foloseşti servitorii, mi-a zis F., cu urechile strălucind ca nişte lanterne japoneze. În 1950 eram iubit ! Lui Edith nu i-am vorbit însă - nu am putut. Noapte de noapte, stăteam întins în întuneric ascultînd zgomotele liftului, cu poruncile-mi îngropate în minte, asemenea inscripţiilor mîndre şi stăruitoare de pe monumentele egiptene amuţite sub tone de nisip. Iar gura ei continua să planeze nebuneşte pe deasupra trupului meu ca un stol de păsări din atolul Bikini, cu instinctele migratoare distruse de radiaţii.

- Dar te avertizez, a continuat F., va veni o vreme cînd nu-ţi vei mai dori nimic altceva pe lume decît acele sărutări fără ţintă.

Fiindcă veni vorba de piele transparentă, aşa era gîtul lui Edith: cea mai subţire şi mai fină învelitoare posibilă. Te gîndeai că un colier greu din scoici ar fi făcut-o să sîngereze. A o săruta acolo însemna să pătrunzi nepoftit într-o zonă intimă şi scheletică precum umărul unei ţestoase. Avea umerii osoşi, dar nu uscăţivi. Nu era slabă, însă, oricît de plină îi era carnea, oasele deţineau întotdeauna controlul. Încă de la vîrsta de treisprezece ani avea tipul acela de piele căreia i se spune pîrguită, iar bărbaţii care o urmăreau pe atunci (în cele din urmă a şi fost violată într-o carieră de piatră) ziceau că era genul de fată care va îmbătrîni repede, acesta fiind felul în care bărbaţii de pe la colţuri se consolează în cazul copilelor inaccesibile. Edith a crescut într-un orăşel de pe ţărmul nordic al Golfului St. Lawrence, unde a înfuriat destui bărbaţi care credeau că aveau dreptul să îi atingă sînii mici şi fundul rotunjor doar pentru că era indiancă şi încă din tribul A... ! La şaisprezece ani, cînd m-am căsătorit cu ea, nici eu nu credeam că pielea îi va rămîne aşa. Avea fragilitatea aceea mustoasă pe care o asociem de obicei cu lucrurile ce sînt pe punctul de a se ofili. La douăzeci şi patru de ani, anul morţii ei, nimic nu se schimbase, în afara feselor. La şaisprezece ani, acestea fuseseră două emisfere suspendate în aer, pentru ca mai tîrziu să se sprijine pe nişte cute adînci şi arcuite; doar atît îi îmbătrînise trupul pînă în clipa în care a fost strivită cu totul. Să mă gîndesc. Îi plăcea să-i frec pielea cu ulei de măsline. Mă conformam, deşi mie îmi displăcea să mă prostesc cu mîncarea. Uneori îşi umplea buricul cu ulei, iar apoi desena cu degetul spiţele roţii lui Asoka, după care îl întindea, dînd pielii o nuanţă mai închisă. Avea sînii mici, cumva musculoşi, ca un fruct cu fibră. Cînd îmi aduc aminte de sfîrcurile ei ciudate, îmi vine să sparg biroul pe care scriu, ceea ce şi fac în acest moment, biată amintire de hîrtie, în timp ce mădularul mi se ridică, pătrunzînd fără speranţă în sicriul ei putrezit, iar cu mîinile mătur de pe birou lucrările ştiinţifice, aruncîndu-le cît colo, inclusiv pe tine, Catherine Tekakwitha, pe care te curtez cu această mărturisire. Sfîrcurile ei fenomenale erau de culoare închisă, ca pămîntul, şi foarte lungi, de vreo trei centimetri, atunci cînd erau întărite de dorinţă, încreţite de înţelepciune şi de atîta supt. Mi le băgam în nări (cîte unul). Mi le băgam în urechi. Credeam neîncetat că, dacă anatomia ar fi permis-o, mi-aş fi băgat cîte un sfîrc în fiecare ureche în acelaşi timp: tratament cu şocuri ! Ce rost are să mai învii această fantezie, imposibilă atunci ca şi acum ? Eu vreau însă electrozii aceia de piele în capul meu ! Vreau să aud explicîndu-mi-se misterul, vreau să aud conversaţiile dintre cei doi înţelepţi ridaţi. Între ei circulau nişte mesaje pe care nici Edith nu le putea auzi, semnale, avertismente, judecăţi. Revelaţii ! Matematică ! I-am povestit lui F. despre asta în noaptea morţii ei.

- Ai fi putut avea tot ceea ce îţi doreai.
- De ce mă chinui, F. ?
- Te-ai pierdut în detalii. Toate părţile corpului sînt erogene sau cel puţin pot deveni astfel. Dacă şi-ar fi băgat degetele arătătoare în urechile tale, ai fi obţinut aceleaşi rezultate.
- Eşti sigur ?
- Da.
- Ai încercat ?
- Da.
- Trebuie să te întreb asta: cu Edith ?
- Da.
- F. !
- Ascultă, prietene, lifturile, soneriile, ventilatorul - lumea se trezeşte în capul cîtorva milioane de oameni.
- Opreşte-te ! Ai făcut asta cu ea ? Aţi mers atît de departe ? Aţi făcut asta împreună ? O să stai chiar aici şi o să-mi povesteşti fiecare detaliu. Te urăsc, F.
- Păi, şi-a băgat degetele arătătoare...
- Avea unghiile date cu ojă ?
- Nu.
- Ba da, fir-ai tu al dracului, ba da ! Nu mai încerca să mă menajezi !
- Bine, le avea. Şi-a băgat unghiile roşii în urechile mele...
- Îţi place toată chestia asta, nu ?
- Şi-a băgat degetele în urechile mele şi eu în ale ei şi ne-am sărutat.
- V-aţi făcut asta unul altuia ? Cu degetele goale ? V-aţi atins urechile cu degetele ?
- Începi să înveţi.
- Taci din gură ! Şi cum erau urechile ei ?
- Strîmte.
- Strîmte !
- Edith avea urechi foarte strîmte, aproape virgine, aş spune.
- Du-te de-aici, F. ! Dă-te jos din patul nostru ! Şi ia-ţi mîinile de pe mine !
- Ascultă sau o să-ţi rup gîtul, voyeur laş ce eşti ! Eram complet îmbrăcaţi, în afară de degete. Da ! Ne-am supt unul altuia degetele şi apoi ni le-am băgat unul în urechile celuilalt...
- Verigheta, şi-a scos verigheta ?
- Nu cred. M-am temut pentru timpanele mele din cauza unghiilor ei lungi, atît de adînc le băga. Am închis ochii şi ne-am sărutat ca nişte prieteni, fără să deschidem gura. Dintr-o dată, zgomotele holului au dispărut şi eu o ascultam pe Edith.
- Îi ascultai trupul ! Unde s-a întîmplat asta ? Cînd mi-aţi făcut asta ?
- Deci astea sînt întrebările. S-a întîmplat într-o cabină telefonică, în holul unui cinematograf din centru.
- Ce cinematograf ?
- Cinema Sistem.
- Minţi ! Nu există nici o cabină telefonică la Sistem. Nu există decît unul sau două telefoane pe perete, despărţite de sticlă, cred. Aţi făcut-o în public ! Ştiu holul acela jegos de la subsol. Întotdeauna există cîte-un poponar pe-acolo, care desenează pule şi scrie numere de telefon pe pereţi. În public ! Se uita cineva ? Cum mi-aţi putut face aşa ceva ?
- Tu erai la W.C. Te aşteptam lîngă telefoane, mîncînd îngheţată cu ciocolată. Nu ştiu de ce ai întîrziat atîta. Ne-am terminat îngheţatele. Edith a văzut că aveam o aşchie de ciocolată lipită de degetul mic. Într-un mod fermecător, s-a aplecat şi l-a lins aşa cum ar face un furnicar. Dar nu observase că şi ea avea o aşchie de ciocolată pe încheietura mîinii. M-am repezit şi am cules-o cu limba, destul de neîndemînatic, trebuie să mărturisesc. Apoi, totul s-a transformat într-un joc. Jocurile sînt cea mai frumoasă invenţie a naturii. Toate animalele se joacă, iar viziunea cu adevărat mesianică a înfrăţirii tuturor fiinţelor ar trebui să se bazeze pe ideea de joc, cu adevărat...
- Deci, Edith a-nceput ! Şi cine a atins primul urechile celuilalt ? Acum trebuie să ştiu totul. I-ai văzut vîrful limbii, deci probabil că tu ai început. Cine a-nceput cu urechile ?
- Nu-mi amintesc. Poate că eram sub influenţa telefoanelor. Dacă-ţi aminteşti, unul dintre tuburile de neon clipea, iar colţul unde stăteam noi era cînd în lumină, cînd în umbră, de parcă pe deasupra noastră ar fi trecut nişte aripi mari sau paletele unui ventilator uriaş. Telefoanele rămîneau negre, singura formă stabilă în întunericul schimbător. Atîrnau acolo ca nişte măşti sculptate, negre, lucioase, netede ca degetele de la picioarele sfinţilor catolici de piatră, lustruite de atîta sărutat. Ne sugeam unul altuia degetele, puţin speriaţi acum, ca nişte copii care molfăie acadele în timpul urmăririlor cu maşini din filme. Şi deodată unul dintre telefoane a sunat ! O singură dată. Întotdeauna tresar cînd sună un telefon public. Este atît de imperial şi stingher, ca poemul cel mai bun al unui poet minor, ca regele Mihai luîndu-şi adio de la România comunistă, ca mesajul dintr-o sticlă plutind pe apă, care începe: "Dacă găseşte cineva mesajul acesta, să ştie..."
- Lua-te-ar dracu\', F. ! Nu mă mai chinui. Te rog.
- Mi-ai cerut să-ţi descriu totul. Am uitat să spun că luminile bîzîiau neregulat, ca sforăitul cuiva care suferă cu sinusurile. Îi sugeam degetul subţire, atent la unghia ascuţită, gîndindu-mă la lupii care sîngerează pînă mor din cauză că ling cuţitul stropit cu sînge ca momeală. Cînd lumina era bună, pielea îi părea galbenă şi pînă şi cel mai mic coş i se vedea exagerat, iar cînd se stingea, dădeam amîndoi într-o paloare purpurie, avînd pielea asemenea ciupercilor bătrîne şi umede. Cînd a sunat telefonul, am tresărit atît de tare încît ne-am muşcat unul pe celălalt ! Nişte copii într-o peşteră înfricoşătoare. Da, cineva se uita la noi. Nu că ne-ar fi păsat. Ne privea în oglinda maşinii de ghicit, pe al cărei tambur se tot urca şi cobora, introducînd monedele una după alta şi formînd diverse întrebări - sau poate una şi aceeaşi - pe discul maşinăriei. Şi tu unde dracu\' erai ? Subsolul Sistemului este un loc oribil dacă te rupi de cei cu care ai venit. Miroase ca o breşă disperată într-un asediu al şobolanilor...
- Minţi. Pielea lui Edith era perfectă. Iar acolo miroase a pişat, a nimic altceva, a pişat. Şi n-are importanţă ce făceam.
- Ştiu ce făceai, dar n-are importanţă. Cînd a sunat telefonul, tipul ăla s-a întors şi a coborît de pe tambur - cu oarecare graţie, trebuie să precizez -, iar în clipa aceea tot locul ăla lugubru păru biroul său personal. Noi ne aflam între el şi telefonul lui şi mi-a fost teamă (sună ridicol) că va face vreun gest violent, cum ar fi să scoată un cuţit sau să îşi arate chestia, căci toată viaţa lui anostă, între ţevi de apă şi pisoare, părea să atîrne de acest mesaj telefonic...
- Mi-l amintesc ! Purta la gît un şnur din acela de cowboy pe post de cravată.
- Exact. Îmi amintesc cum, în clipa aceea de groază, m-am gîndit că el invocase apelul telefonic tot învîrtind discul maşinăriei ăleia, că efectuase un fel de ritual, cum ar fi cel aducător de ploaie. Mergînd spre telefon, s-a uitat tot timpul drept prin noi. S-a oprit, aşteptînd - cred - al doilea apel, care însă nu a mai venit. A pocnit din degete, s-a întors, s-a urcat din nou pe tambur şi şi-a reluat combinaţiile. Edith şi cu mine ne-am simţit eliberaţi ! Telefonul, pînă atunci atît de ameninţător şi puternic, ne era prieten ! Era agentul unei zeităţi electronice benigne şi atunci am vrut să-l preaslăvim. Bănuiesc că anumite dansuri ale păsării şi ale şarpelui au început în acelaşi mod, din nevoia de a imita ceea ce e înfricoşător sau frumos, da, o modalitate de-a atrage prin imitaţie unele dintre calităţile animalului înfricoşător adorat.

- Ce vrei să-mi spui, F. ?
- Şi astfel am inventat "Dansul telefonului". Spontan. Nu ştiu cine a făcut prima mişcare. Deodată degetele noastre arătătoare se aflau în urechile celuilalt. Şi am devenit telefoane !
- Nu ştiu dacă să rîd sau să plîng.
- Atunci de ce plîngi ?
- Cred că mi-ai distrus viaţa, F. Ani de zile am vîndut secrete inamicului.
- Greşeşti, prietene. Te-am iubit, amîndoi te-am iubit, iar tu eşti pe cale să înţelegi asta.
- Nu, F., nu. O fi adevărat, dar a fost prea greu, prea multă educaţie dementă şi numai Dumnezeu ştie pentru ce. În fiecare secundă a zilei a trebuit să învăţ cîte ceva, cîte o lecţie, cîte-o nenorocită de parabolă, şi ce am ajuns în dimineaţa asta ? Doctor în rahat.
- Asta-i. Asta-i iubire !
- Pleacă, te rog.
- Nu vrei să afli ce s-a întîmplat cînd eram telefon ?
- Ba da, dar nu vreau să mă milogesc. Trebuie să mă milogesc de tine pentru fiecare fărîmă de informaţie despre lume.
- Dar numai aşa ajungi să o preţuieşti. Dacă îţi cade din copac, ţi se pare un fruct putred.
- Povesteşte-mi despre Edith cînd eraţi telefoane.
- Nu vreau.
- Aaaauuaa ! Smîrrrc ! Ahaha ! Smîrrrc !
- Stăpîneşte-te. Disciplină !
- Mă omori, mă omori, mă omori !
- Acum eşti pregătit. Ne-am băgat degetele arătătoare unul altuia în urechi. Nu voi nega implicaţiile sexuale. Acum eşti pregătit să le faci faţă. Toate părţile corpului sînt erogene. Gaura curului se antrenează cu biciul şi cu sărutări, evident. Pulele şi pizdele au devenit nişte monştri. Jos imperialismul genital ! Orice parte a corpului poate avea orgasm ! Nu înţelegi ce-am pierdut ? De ce am renunţat la atîta plăcere pentru ceva ce stă în chiloţi ? Orgasme în umăr ! Genunchi explodînd ca artificiile ! Păr în mişcare ! Şi nu doar mîngîieri ce ne duc în anonimatul hrănitor al punctului culminant, nu doar supt şi tuburi umede, ci şi vînt şi conversaţie şi o pereche frumoasă de mănuşi, degete roşind ! O, pierdute-s ! Le-am pierdut pe toate !
- Eşti nebun. Mi-am spus secretele unui nebun.
- Eram acolo, prinşi în "Dansul telefonului". Urechile lui Edith au început să se încolăcească în jurul degetelor mele sau cel puţin aşa mi se părea. Era foarte evoluată, probabil cea mai evoluată femeie pe care am cunoscut-o vreodată. Urechile ei îmi înlănţuiau degetele palpitînd...
- Nu vreau detaliile ! Vă văd pe amîndoi mai limpede decît mi-ai putea tu descrie. E o imagine pe care nu mi-o voi putea scoate niciodată din minte.
- Ţi-ai ales gelozia ca formă de educaţie.
- Du-te dracului ! Spune-mi ce-ai auzit !
- A auzi nu este cuvîntul potrivit. Am devenit telefon. Edith era conversaţia electrică ce trecea prin mine.
- Ei, şi ce-ai auzit, ce-ai auzit ?
- Un sunet de mecanism.
- Un sunet de mecanism ?
- Un sunet obişnuit de mecanism etern.
- Şi ?
- Un sunet obişnuit de mecanism etern.
- Atît ai de gînd să-mi spui ?
- Un sunet obişnuit de mecanism etern, la fel ca măcinatul stelelor.
- Aşa-i mai bine.
- Asta a fost o deformare a adevărului, care, după cîte văd, îţi convine. Am deformat adevărul ca să-ţi uşurez lucrurile. Adevărul însă e că era un sunet obişnuit de mecanism etern.
- A fost plăcut ?
- A fost cel mai frumos lucru pe care l-am simţit vreodată.
- Ei i-a plăcut ?
- Nu.
- Chiar ?
- Ba da, i-a plăcut. Cît de mult îţi doreşti să fii minţit !
- F., te-aş putea omorî pentru ce mi-ai făcut. La proces m-ar achita.
- Ai omorît destul pentru o singură noapte.
- Dă-te jos din pat ! Din patul nostru ! Ăsta a fost patul nostru !

Nu vreau să mă gîndesc prea mult la ce mi-a spus F. De ce-aş face-o ? În fond, ce altceva era el decît un nebun care nu îşi mai controla măruntaiele, unul care îi futuse prietenului nevasta, un colecţionar de săpunuri, un politician ? Un sunet obişnuit de mecanism etern. Trebuie să şi înţeleg aşa ceva ? Dimineaţa aceasta e o altă dimineaţă, florile s-au deschis din nou, bărbaţii se întorc într-o rînă ca să vadă cu cine s-au însurat, totul este gata pentru a o lua de la capăt. De ce trebuie să fiu legat de trecut prin cuvintele unui mort ? De ce trebuie să reproduc aceste conversaţii cu atîta efort, atent ca nici o virgulă lipsă să nu modifice ritmul vocilor noastre ? Vreau să vorbesc cu oamenii prin cîrciumi şi autobuze şi să nu îmi mai amintesc nimic. Iar ţie, Catherine Tekakwitha, arzînd în clipa ta suspendată, ţie îţi face plăcere să mă vezi despuindu-mă cu atîta cruzime ? Mi-e teamă că miroşi a Ciumă. Casa cea lungă în care stai ghemuită zi după zi miroase a Ciumă. De ce este cercetarea mea atît de grea ? De ce nu pot memora statistici de baseball, ca primul-ministru ? De ce miros statisticile de baseball a Ciumă ? Ce s-a întîmplat cu dimineaţa ? Şi biroul meu miroase ! 1660 de mirosuri ! Indienii mor ! Potecile miros ! Peste poteci se toarnă şosele, dar asta nu ajută. Salvaţi-i pe indieni ! Serviţi-i cu inimile iezuiţilor ! Am prins Ciuma în plasa mea de fluturi. Nu am vrut decît să fut o sfîntă, aşa cum m-a sfătuit F. Nu ştiu de ce mi s-a părut o idee atît de bună. Abia de o înţeleg, dar atunci mi s-a părut a fi singurul lucru ce mi-a mai rămas. Iată-mă cochetînd cu cercetarea, singura scamatorie de care sînt în stare, în timp ce aştept ca statuile să se clintească... şi ce se întîmplă ? Am otrăvit aerul, mi-am pierdut erecţia. Este oare din cauză că am dat peste adevărul despre Canada ? Oare evreii au plătit pentru distrugerea Ierihonului ? Francezii vor învăţa vreodată să vîneze ? E suficient să existe suveniruri sub formă de colibe indiene ? Înţelepţi ai Oraşului, omorîţi-mă, pentru că am vorbit prea mult despre Ciumă. Eu am crezut că indienii mureau de gloanţe şi din cauza tratatelor încălcate. Mai multe şosele ! Pădurea duhneşte ! Catherine Tekakwitha, există vreun detaliu sinistru legat de faptul că ai scăpat de Ciumă ? Trebuie să iubesc un mutant ? Uită-te la mine, Catherine Tekakwitha: un bărbat cu un teanc de hîrtii contagioase şi flasc între picioare. Uită-te la tine, Catherine Tekakwitha: cu faţa mîncată pe jumătate şi neputînd să ieşi la soare din cauza afecţiunii ochilor. N-ar fi mai bine să umblu după cineva anterior ţie ? Disciplină, după cum zicea F. Asta nu-i uşor. Iar dacă aş şti unde duce cercetarea mea, atunci care ar mai fi pericolul ? Mărturisesc că nu ştiu rostul nici unui lucru. Fă un pas lateral şi totul devine absurd. Ce e chestia asta cu fututul unei sfinte moarte ? E imposibil. Cu toţii ştim asta. O să public o lucrare despre Catherine Tekakwitha şi atît. Mă voi recăsători. Muzeul Naţional are nevoie de mine. Am trecut prin multe, voi deveni un conferenţiar minunat. Voi folosi cugetările lui F. şi voi pretinde că sînt ale mele, voi deveni o inteligenţă, o inteligenţă mistică. Îmi datorează măcar atît. Voi împărţi studentelor colecţia lui de săpunuri, unul cîte unul, pizde de lămîie, pizde de pin, voi fi un maestru al amestecurilor de secreţii. Voi candida pentru Parlament, ca F., voi prinde accent de eschimos. Le voi avea pe soţiile altor bărbaţi. Edith ! Corpul ei superb se întoarce păşind maiestuos, cu mersu-i echilibrat şi ochii egoişti (sau nu ?). Oh, ea nu duhneşte a Ciumă. Te rog, nu mă face să mă gîndesc la părţile tale componente. Buricul ei era un mic vîrtej, aproape ascuns. Dacă adierea necesară pentru a înfiora un trandafir chinezesc ar deveni deodată carne, aceasta ar fi ca buricul ei. În mai multe rînduri l-a acoperit cu ulei, spermă, o cantitate de parfum în valoare de treizeci şi cinci de dolari, o şaibă, orez, urină, unghiile tăiate ale unui bărbat, lacrimile altui bărbat, scuipat, un degetar de apă de ploaie. Trebuie să evoc aceste ocazii.

ULEI: De nenumărate ori. Ţinea o sticlă cu ulei de măsline lîngă pat. Întotdeauna m-am gîndit că o să atragă muştele.
SPERMă: Oare şi a lui F. ? N-aş putea suporta asta. M-a făcut să o depun singur acolo. Voia să mă vadă masturbîndu-mă pentru ultima oară. Cum aş fi putut să-i spun că a fost cel mai intens orgasm din viaţa mea ?
OREZ: Orez nefiert. A ţinut o boabă acolo vreme de o săptămînă, pretinzînd că putea să o fiarbă.
URINă: Nu te ruşina, mi-a zis.
UNGHII: Spunea că evreii ortodocşi îşi îngroapă unghiile tăiate. Îmi amintesc asta cu nelinişte. E genul de remarcă pe care ar fi făcut-o F. O fi preluat ideea de la el ?
LACRIMI DE BăRBAT: Un incident curios. Făceam plajă la Old Orchard, în Maine. Un individ complet necunoscut, într-un slip albastru, s-a aruncat pe burta ei, plîngînd. L-am înhăţat de păr ca să îl trag de acolo. Edith m-a plesnit cu putere peste mînă. M-am uitat în jur: nimeni nu observase, aşa că m-am simţit mai bine. L-am cronometrat pe individ: a plîns timp de cinci minute. Pe plajă se aflau mii de oameni. De ce a trebuit să ne aleagă fix pe noi ? Am stat zîmbind prosteşte celor ce treceau pe acolo, ca şi cînd smintitul ăla ar fi fost cumnatul meu îndoliat. Nimeni nu păru să observe. Purta unul din slipurile alea ieftine de lînă, care nu maschează deloc coaiele. Plîngea încet, iar Edith îşi ţinea mîna dreaptă pe ceafa lui. Nu-i adevărat ce se întîmplă, am încercat să raţionez eu. Edith nu-i o tîrfă de plajă. Brusc şi stîngaci, bărbatul se ridică într-un genunchi, apoi în picioare şi o luă la fugă. Edith se uită o vreme după el, apoi se întoarse să mă liniştească. Era un A..., îmi şopti ea. Imposibil ! am strigat furios. Am întocmit dosare pentru fiecare A... în viaţă ! Minţi, Edith ! Ţi-a plăcut să îl simţi smiorcăindu-se pe buricul tău. Recunoaşte ! Poate că ai dreptate, mi-a zis ea, poate că nu era un A... Dar nu puteam să risc. Mi-am petrecut restul zilei patrulînd kilometri întregi de-a lungul plajei, dar individul dispăruse undeva, cu tot cu nasul lui mucos.
SCUIPAT: Nu ştiu de ce. De fapt, nu-mi amintesc exact cînd. Oare pe asta mi-oi fi imaginat-o ?
APă DE PLOAIE: I-a venit ideea că plouă pe la două dimineaţa. Nu ne puteam da seama precis din cauza lipsei ferestrelor. Am luat un degetar şi m-am dus sus. A apreciat gestul.
Credea, fără îndoială, că buricul ei este un organ senzorial, mai mult, o pungă ce garanta posesiunea, conform propriului ei sistem voodoo. De multe ori m-a ţinut strîns sau mai puţin strîns acolo, spunîndu-mi poveşti pînă spre dimineaţă. De ce nu m-am simţit niciodată cu adevărat în largul meu ? De ce nu am ascultat ventilatorul şi liftul ?

13

Zile în care nu pot lucra. De ce m-a deprimat lista aceea ? N-ar fi trebuit s-o întocmesc. Am greşit faţă de burta ta, Edith. Am încercat să mă folosesc de ea. Am încercat să mă folosesc de burta ta împotriva Ciumei. Am încercat să fiu un om dintr-o celulă capitonată, ce spune eternităţii o frumoasă poveste obscenă. Am încercat să fiu un maestru de ceremonii în smoching, care excită o cabană întreagă de perechi aflate în luna de miere, patul fiindu-i plin de neveste neglijate. Am uitat că sînt disperat. Am uitat că am început această cercetare din cauza disperării. M-am lăsat păcălit de servieta mea. Notele mele îngrijite m-au indus în eroare. Credeam că fac o muncă oarecare. Vechile cărţi despre Catherine Tekakwitha ale părintelui Cholenec, manuscrisele lui M. Remy, "Miracles faits en sa paroisse par l\'intercession de la B. Cath. Tekakwith, 1696", din arhivele Colegiului Sante-Marie - mărturiile m-au făcut să mă cred specialist. Am început să fac planuri, cum ar fi un curs pentru anii terminali. Am uitat cine sînt. Am uitat că n-am reuşit niciodată să-nvăţ să cînt la muzicuţă. Am uitat că am renunţat la chitară fiindcă acordul fa îmi sîngera degetele. Am uitat de şosetele scorţoase din cauza spermei. Am încercat să traversez Ciuma într-o gondolă, tînăr tenor gata să fie descoperit de un căutător de talente în vacanţă. Am uitat de borcanele pe care mi le dădea Edith şi pe care nu le puteam deschide. Am uitat cum a murit Edith, am uitat cum a murit F., ştergîndu-se la fund cu o perdea. Am uitat că nu mai am decît o singură şansă. Am crezut că Edith se va odihni într-un catalog. Am crezut că sînt un simplu cetăţean, un particular, un beneficiar al serviciilor publice. Am uitat de constipaţie ! Constipaţia însă nu m-a lăsat să uit. Sînt constipat din clipa cînd am întocmit lista. Cinci zile stricate încă din prima lor jumătate de oră. De ce eu ? - marele of al constipatului. De ce lumea nu funcţionează normal în cazul meu ? Eu, singuraticul stînd pe dispozitivul de porţelan. Cu ce am greşit ieri ? Ce bancă inexpugnabilă din psihicul meu are nevoie de căcat ? Cum pot începe ceva nou cu întreaga zi de ieri în mine ? Eu, cel ce urăşte istoria, ghemuit deasupra vasului imaculat. Cum pot dovedi că organismul este de partea mea ? Îmi este stomacul duşman ? Învinsul cronic al ruletei de dimineaţă plănuieşte să se sinucidă: un salt în rîul St. Lawrence cu balastul unei burţi încuiate. La ce bun filmele ? Pentru muzică sînt prea greu. Dacă nu las o mărturie zilnică, sînt invizibil. Mîncarea veche este otravă, iar sacii au scurgeri. Descuiaţi-mă ! Houdini epuizat ! Magie simplă dispărută ! Omul pe vine se tocmeşte cu Dumnezeu, dîndu-i listă după listă de decizii de An Nou. O să mănînc numai salată verde. Dacă trebuie să sufăr de ceva, atunci fă-mă să sufăr de diaree. Lasă-mă să hrănesc florile şi gîndacii de bălegar. Lasă-mă să intru în rîndul lumii. Nu-mi plac apusurile de soare şi atunci pentru cine mai ard ele ? O să rămîn de căruţă. Te avertizez că partea mea de muncă lumească va rămîne nefăcută. Dacă sfincterul trebuie să fie o monedă, atunci măcar să fie o monedă găurită. De ce eu ? Voi folosi ştiinţa împotriva Ta. Voi produce cîteva granule ca nişte bombe antisubmarin. Iartă-mă, iartă-mă, nu-l contracta mai tare. Nimic nu ajută, asta vrei să-mi dovedeşti ? Un om scremîndu-se cocoţat pe colac se pregăteşte să abandoneze toate metodele. Lasă-mă fără speranţă, fără catedrale, fără radio, fără cercetările mele. Mi-e greu să renunţ la ele, dar la rahatul din mine mi-e şi mai greu. Da, da, renunţ pînă şi la metoda renunţării. În sala de judecată faianţată, un om ghemuit încearcă în zori o mie de jurăminte. Lasă-mă să depun mărturie ! Lasă-mă să dovedesc Ordinea ! Lasă-mă să arunc măcar o umbră ! Te rog, goleşte-mă, căci, dacă sînt gol, pot primi, şi dacă pot primi, înseamnă că tot ce primesc vine de undeva din afara mea, iar dacă vine din afara mea, atunci nu sînt singur ! Nu pot suporta singurătatea. Dincolo de orice, rămîne singurătatea. Nu vreau să fiu o simplă stea ce moare. Te rog, fă să-mi fie foame, pentru că atunci nu sînt un centru mort, pot percepe copacii ca entităţi distincte şi numele rîurilor, înălţimea munţilor, diferitele forme ale numelui Tekakwitha, Tegahouita, Tegahkouita, Tehgakwita, Tekakouita mă pot face curios, oh, vreau să fiu fascinat de fenomene ! Nu vreau să trăiesc pe dinăuntru ! Reînnoieşte-mi viaţa. Cum pot exista ca recipient al măcelului de ieri ? Sînt pedepsit de carnea mîncată ? Să existe oare cirezi sălbatice care nu au o părere prea bună despre mine ? Crimă în bucătărie ! Ferme Dachau ! Îngrijim fiinţe pentru a le mînca ! Oare Dumnezeu iubeşte lumea ? Ce fel monstruos de a te hrăni ! Triburi de animale războindu-ne veşnic între noi ! Ce-am cîştigat ? Oamenii - nişte nazişti în ceea ce priveşte dieta ! Moarte în centrul de hrănire ! Cine le va cere iertare vacilor ? Nu este vina noastră, nu noi am pus la cale toate astea. Aceşti rinichi sînt doar nişte rinichi şi-atît. Aceasta însă nu e carne de pui, e un pui. Gîndiţi-vă la lagărele morţii din subsolul unui hotel. Perne stropite cu sînge ! Materie trasă în ţepele periuţelor de dinţi ! Toate animalele mîncînd, nu de plăcere, nu pentru aur, nu pentru putere, ci pur şi simplu pentru a trăi. Pentru a cui Plăcere eternă ? De mîine postesc. Demisionez. Dar nu pot demisiona cu stomacul plin. Postul e pe placul Tău sau Te jigneşte ? Ai putea s-o interpretezi drept mîndrie ori laşitate. Baia mi s-a întipărit definitiv în memorie. Edith o păstra foarte curată, însă eu am fost mai puţin pretenţios. Este oare cinstit să îi ceri condamnatului să cureţe scaunul electric ? Folosesc ziare; îmi voi cumpăra hîrtie igienică atunci cînd o s-o merit. I-am promis closetului că îi voi acorda multă atenţie dacă va fi bun cu mine, îl voi debloca. Dar de ce trebuie să mă umilesc ? Nu lustruieşti parbrizul unei maşini făcute zob. Cînd organismul meu îşi va da drumul, promit că voi reveni la vechile obişnuinţe. Ajutor ! Daţi-mi o sugestie. De cinci zile nu mai pot intra în baie, cu excepţia acelei prime jumătăţi de oră de eşec. Am dinţii murdari şi părul la fel. La autopsie aş puţi. Nimeni n-ar vrea să mă mănînce, sînt sigur. Cum e afară ? Există un afară ? Sînt încuiat, mort, muzeu impenetrabil al poftei mele. Aceasta este singurătatea brutală a constipaţiei, iată cum ajunge lumea la pierzanie. Eşti gata să mizezi totul pe un rîu şi pe o baie în pielea goală în faţa Catherinei Tekakwitha, fără nici o promisiune.

14

În lumea numelor cu noi ! F. spunea: Dintre toate legile ce ne leagă de trecut, numele lucrurilor sînt cele mai stricte. Dacă stau în ceea ce este fotoliul bunicului meu şi mă uit afară pe ceea ce este fereastra bunicului meu, atunci mă aflu în miezul lumii lui. F. spunea: Numele păstrează demnitatea Aparenţei. F. spunea: Ştiinţa începe cu atribuirea superficială de nume, înclinaţia de a nu da atenţie formei şi destinului specific al fiecărei vieţi roşii şi a le numi pe toate "roze". Pentru ochiul brutal şi activ, toate florile sînt la fel, ca şi negrii sau chinezii. F. nu tăcea niciodată din gură. Vocea lui mi-a intrat în ureche ca o muscă, bîzîind necontenit. Stilul lui mă colonizează. F. îmi lasă prin testament garsoniera sa din centru, fabrica pe care a cumpărat-o, căsuţa din copac, colecţia de săpunuri şi hîrtiile sale. În plus, nu-mi place scurgerea din cocoşelul meu. E prea mult, F. ! Trebuie să mă cramponez de mine. Mă mai pomenesc după aceea că urechile îmi devin transparente. F., de ce mi-e dintr-o dată atît de dor de tine ? Sînt anumite restaurante în care nu mai pot intra. Dar trebuie oare să fiu monumentul tău ? Şi, de fapt, am fost cu adevărat prieteni ? Îmi amintesc ziua cînd ai cumpărat în sfîrşit fabrica cu opt sute de mii de dolari şi ne plimbam pe podelele de lemn cu denivelări, podele pe care le-ai măturat adeseori în copilărie. Cred că efectiv plîngeai. Era miezul nopţii, iar jumătate dintre becuri erau arse. Ne-am plimbat printre rîndurile de maşini de cusut, mese de croit şi călcătoare cu aburi defuncte. Nimic nu e mai liniştit ca o fabrică fără activitate. Din cînd în cînd loveam cîte o încîlcire de umeraşe ori atingeam în trecere stativul de care atîrnau, dese ca viţa de vie, şi un clinchet ciudat se auzea, ca şi cînd o sută de bărbaţi plictisiţi s-ar fi jucat cu mărunţişul din buzunar, un sunet ciudat de violent, de parcă oamenii aceia aşteptau printre umbrele groteşti lăsate de utilajele abandonate - oameni aşteptîndu-şi salariile, bătăuşi puşi să împiedice închiderea fabricii. Eram oarecum speriat. Fabricile, ca şi parcurile, sînt locuri publice şi mi se părea o ofensă adusă gîndirii democratice să îl vezi pe F. atît de mişcat de statutul său de proprietar. F. ridică un vechi fier de călcat cu aburi, prins cu un arc gros de un cadru metalic de deasupra. Îi făcu vînt de pe masă şi începu să rîdă, în timp ce fierul sărea în sus şi în jos ca un yo-yo periculos, umbrele lăsînd pe pereţii murdari dîre asemenea unui burete nebun pe o tablă. La un moment dat, F. răsuci un întrerupător, luminile pîlpîiră, iar cureaua centrală ce punea în mişcare maşinile de cusut începu să se învîrtă. F. începu să ţină un discurs. Îi plăcea să vorbească pe fond de zgomot mecanic.

- Larry ! strigă el, impresionînd băncile goale. Larry ! Ben ! Dave ! Ştiu că mă auziţi ! Ben ! Nu ţi-am uitat spinarea încovoiată ! Sol ! Am făcut ce-am promis ! Margerie, micuţo ! Acum n-ai decît să-ţi bagi papucii zdrenţăroşi în cur ! Evrei, evrei, evrei ! Vă mulţumesc !
- F. Eşti dezgustător.
- Fiecare generaţie trebuie să mulţumească evreilor săi, mi-a zis F., ţîşnind de lîngă mine. Şi indienilor săi. Indienilor trebuie să le mulţumim pentru că ne-au construit podurile şi zgîrie-norii. Lumea este compusă din rase, ar trebui să înveţi atîta lucru, prietene. Oamenii sînt diferiţi ! Trandafirii diferă unul de altul ! Larry ! Sînt eu, F., puiul de goy căruia i-ai ciufulit de atîtea ori părul blond. Am făcut ce ţi-am promis în magazia întunecată cu mult timp în urmă. E a mea ! A noastră ! Acum dansez pe rămăşiţele ei ! Am transformat-o într-un teren de joacă ! Sînt aici cu un prieten !

Cînd s-a mai liniştit, F. m-a luat de mînă şi m-a dus în magazie. Mosoarele mari şi goale şi cilindrii de carton aruncau urme precise în lumina slabă, ca nişte coloane de templu. Mirosul respectabil, de animal, al lînii adăsta încă în aer. Am simţit cum mi se depune pe nas un strat de ulei. Cînd ne-am întors în hală, cureaua de transmisie continua să se învîrtă, iar cîteva maşini fără ac pompau în gol. F. şi cu mine stăteam foarte aproape unul de celălalt.

- Deci mă consideri dezgustător, zise F.
- Nu te-aş fi crezut niciodată capabil de asemenea sentimentalisme ieftine. Să vorbeşti cu nişte stafiuţe de evrei !
- Mă jucam aşa cum am promis odată c-o voi face.
- Erai de-un sentimentalism dulceag.
- Nu-i aşa că-i un loc frumos ? Nu-i aşa că-i liniştit ? Sîntem în viitor. În curînd, bogătaşii vor construi locuri ca acesta pe proprietăţile lor şi le vor vizita la lumina lunii. Istoria ne-a arătat că oamenilor le place să viseze şi să hoinărească şi să facă dragoste în locuri ce au fost cîndva scena unor activităţi violente.
- Ce-ai de gînd să faci cu fabrica asta ?
- O să vin pe-aici din cînd în cînd. O să mătur un pic. O să mi-o pun pe mesele lucioase. O să mă joc cu utilajele.
- Ai fi putut fi milionar. Pagina financiară vorbea despre manevrele tale strălucite. Trebuie să mărturisesc că lovitura asta a ta a dat multă greutate rahatului pe care mi l-ai debitat de-a lungul anilor.
- Orgoliu ! strigă F. Trebuia să văd dacă sînt în stare. Trebuia să văd dacă îmi găsesc consolare în aşa ceva. În ciuda a ceea ce ştiam ! Larry nu se aştepta la aşa ceva de la mine şi deci nu eram neapărat dator să încerc. Promisiunea mea din copilărie a fost un alibi ! Te rog, nu lăsa această seară să schimbe nimic din cele ce ţi-am spus.
- Nu plînge, F.
- Iartă-mă. Voiam să simt gustul răzbunării. Voiam să fiu american. Voiam să-mi umplu viaţa cu această vizită. Larry nu aşa ceva avusese în minte.

Apucîndu-l pe F. de umeri, am lovit un suport de umeraşe. Clinchetul monedelor nu se auzi însă prea tare, avînd în vedere că era o cameră mai mică şi că utilajele mergeau, iar bătăuşii se retraseră, în timp ce noi ne îmbrăţişam disperaţi.