Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Despre noi. Şi lucrurile care contează

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Munte!


Toma Nicolau

25.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cantonamentul pentru un sportiv e ca fierul de călcat pentru o cămaşă. O poţi purta fără s-o calci, dar arată prost.
Lungi cât un sezon de Tânăr şi Neliniştit, scurte cât să n-apuce periuţa de dinţi să se usuce, dar existente şi indispensabile. Cantonamentele sunt team-building-urile sportivilor.

La noi, ca la orice echipă de fotbal, ocupaţia principală în cantonament a fost, este, şi va rămâne întotdeauna, jocul de rummy. E masa la 9 şi antrenamentul la 10 şi-un sfert? Perfect, e timp de două-trei jocuri. E unşpe fără cinci şi stingerea la unşpe? Fă repede piesele!
Zornăie piesele de rummy pe holurile hotelurilor de fotbalişti ca maşinile de cusut la croitorie. Până şi antrenorii se bagă. Doi cu patru, trei cu cinci, cu jokerul pe liber, terţe, suite, duble, grand care şi recitaluri.
După câteva săptămâni deja se creaseră automatisme şi fiecare avea locul rezervat, tabla mâzgălită şi superstiţii. De obicei banii se învârteau între cei 4 jucători fără dezechilibre notabile, important era că timpul trecea, caterinca era pretutindeni şi toată lumea se simţea bine.

Într-o după-amiază care nu anunţa nimic spectaculos, unul dintre jucătorii obişnuiţi lipsea, aşa că a fost înlocuit de prima rezervă dintre cele patru sau cinci care de fiecare dată priveau jocul cu ochi neutri. Rezerva, biban fiind, era ţinta unor glume menite să intimideze sau să-i desconsidere calităţile de jucător de rummy. Jocurile treceau, iar el nu câştiga niciunul.

După o perioadă, apare jucătorul care lipsea, vizibil supărat. Nu ne dăm seama de problema lui şi-l chemăm la masă:
- Hai, mă, ce faci, joci?
- Nu, frate, sunt în doliu, a murit bunica aseară.

S-a făcut linişte în cameră, nicio glumă nu-şi mai avea rostul. După câteva secunde, unul dintre noi îndrăzneşte:
- Ne pare rău, condoleanţe. Câţi ani avea?
- Optzeci şi şapte.
- Optzeci şi şapte?! Păi şi cum a murit?, întreabă aproape mirat unul dintre noi.

Replică la care jucătorul rezervă, care nu câştigase nimic în două ore de joc, răbufneşte nervos:
- Cum adică, mă, cum a murit?! Cum poţi să întrebi aşa ceva? Ţi-a spus omul că avea 87 de ani, a murit de bătrâneţe, ce credeai, accident de motocicletă?!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer