Nomadiada (partea a III-a)

Germania s-a dovedit a fi plină de peripeţii şi pentru noi şi pentru autocarul lui nea Costică. Într-o dimineaţă bus-ul n-a mai pornit. A trebuit să chemăm service-ul după ce bateria murise din cauza intensităţii volumului din boxe şi a excesului de aer condiţionat. Venit, văzut, reparat, plecat. 280 de euro. Cum fondurile pentru cheltuieli neprevăzute se terminaseră după ce greşisem drumul de câteva ori şi-a trebuit mai multă motorină decât era prevăzut, a trebuit să luăm din banii de mâncare.

Într-o marţi a venit rândul lagărului Dachau să fie invadat de puştimea română. Dar ia-l de unde nu-i. L-am căutat şi căutat de ne-au ieşit ochii. Ceva nu era în regulă cu hărţile noastre, nu reuşeam să găsim un obiectiv turistic la fel de evident ca Mausoleumul din Mărăşeşti. Atunci profesorul a hotărât să parcăm şi să luăm micul orăşel Dachau la pas. După multe indicaţii care nu făceau altceva decât să ne amintească de filmele cu războaiele mondiale, eram încă în impas.

În timp ce căutam soluţii, am decis să ne oprim într-o staţie de autobuz. Imediat ce unul a oprit, profesorul m-a strigat:
- Tomiţă, vino-ncoa, să-l întrebăm pe şofer.

Engleză mea era decentă pentru acea vârstă aşa că de multe ori ajutam la orientare şi indicaţii.
- Haideţi, domn' profesor, că ăsta tre' să ştie, e de-aici, de-al locului. spun eu, încercând să-l liniştesc.

În timp ce şoferul cobora geamul ca să ne asculte rugămintea, profesorul era în pragul crizei de nervi:
- Dacă nici ăsta nu ştie, ne băgam picioarele în el, în mă-sa, în Germania lor, şi plecăm!

N-apucă să-şi termine fraza şi şoferul îl întrerupe c-o română limpede şi cu-n zâmbet dezamăgitor în colţul gurii:
- Mda... unde vreţi să ajungeţi?