Marţi, 9 martie 2010
Business student: ne întâlnim la micul dejun. Deja m-am obişnuit cu omleta preparată pe loc, cu varietatea de fructe, cu terasa spaţioasă şi luminoasă. În dimineaţa această am ocazia să vorbesc mai mult cu Peter, unul dintre cei 4 colegi de la Owen Graduate School of Management. Peter a lucrat pentru o perioadă în industria farmaceutică. Ajungând să fie "singurul din grup" fără MBA, s-a decis să-şi continue studiile la Vanderbilt. Pentru el este o investiţie: se străduieşte acum, însă o să-l ajute pe viitor. Vara trecută, înainte să înceapă şcoala, a făcut un tur al Africii şi-atunci a fost prima dată expus la ce se întâmplă în comunităţi foarte sărace. De-atunci a devenit interesat de economic and social development. Cu toate că-şi doreşte să ajute la dezvoltarea comunităţilor sărace, e conştient că este un proces foarte complex şi foarte dificil. Perspectiva lui Peter este ca un duş rece. Mă aduce cu picioarele pe pământ.
Two with the wind: suntem din nou în drum spre Las Conchas. Atmosfera este din ce în ce mai destinsă; începem să ne cunoaştem mai bine şi să fim din ce în ce mai uniţi. Cumva ajungem să povestim despre excursii şi peripeţii din timpul facultăţii. Jim ne povesteşte de turul Americii pe motocicletă, pe care l-a făcut în timpul studenţiei. Împreună cu un alt prieten s-au intitulat "Two with the Wind" şi au străbătut America în lung şi-n larg. Atunci s-a îndrăgostit de San Francisco, oraş unde a şi ajuns să lucreze mai târziu. Povestirile lui Jim îmi inspiră un sentiment de "suntem cool şi tineri şi aventurieri". Pe geam se văd palmieri şi plante exotice, pământul arid şi drumurile nepavate. Îmi vin în minte imagini din filme cu vedete care se duc în ţări sărace. Recent m-am uitat la un documentar cu intervenţia Angelinei Jolie şi a lui Jeffrey Sack în Africa. Cu Jim ca profesor şi cu colegi deştepţi, mă simt cumva mai puternică şi că fac ceva important. Cine-ar fi crezut, acum câteva luni, că o să ajung să lucrez cu o echipă multidisciplinară, la un proiect complex, într-o ţară atât de frumoasă?
Şcoala din Las Conchas: microbuzul opreşte în faţa şcolii din Las Conchas. Copii sunt gălăgioşi şi îmbrăcaţi cu haine colorate. Cobor ultima. Mă uit la colegii mei care, în praf şi lumină orbitoare, sunt deja înconjuraţi de copii. Toţi se îmbulzesc să ne cunoască şi să facem poze cu ei. Ne facem loc printre ei şi ajungem în biroul mic şi simplu al directorului, unde ne înghesuim cu toţii. Directorul ne primeşte cu ospitalitate şi răspunde atent şi detaliat la întrebări. S-a mutat în Las Conchas în urmă cu 10 ani şi a pus această şcoală pe picioare. Pentru 2 ani nici nu a fost plătit, dar pentru el nu a contat acest aspect. Acum are 450 de copii înscrişi, iar şcoala a devenit neîncăpătoare; extinderea clădirii este cea mai mare nevoie a şcolii. Cu toate că sunt aproape 60 de elevi în clasă, copii care vor să vină la şcoală nu sunt refuzaţi. Dacă ei fac efortul să meargă chiar şi o oră pe jos, prin soare, se poate face loc şi pentru ei, chiar dacă este din ce în ce mai greu. Directorul se opreşte din vorbit şi sună clopoţelul de pauză. Copii năstruşnici apar şi sunt curioşi să vadă ce se discută. Directorul nu-i uşuieşte; se uită la ei cu blândeţe şi continuă. Face parte din Consiliul Las Conchas şi de-acolo ştie că guvernul guatemalez desfăşoară un proiect pentru construirea de case. Ne sclipesc ochii; punem mai multe întrebări. Începem să ne formăm o idee despre ce se întâmplă în comunitate şi despre ce opţiuni avem în continuare.
Piramida lui Maslow: La început, când am vorbit cu Steve, fondatorul Shalom, ne-a spus că scopul lui iniţial a fost să ajute mai mulţi copii să se ducă la şcoală. Dar pentru că aceştia nu au aveau un cămin asigurat, se mutau dintr-un loc în altul şi abandonau şcoala, fundaţia s-a apucat de construit case. Unde dai şi unde crapă! Întrebăm dacă este vreo diferenţă în ceea ce priveşte rezultatele studenţilor care au case şi cei care locuiesc în cămine improvizate. Ni se răspunde că da şi că stima de sine şi încrederea celor care au case îi determină să înveţe mai bine şi să vină la şcoală în mod constant. Mă gândesc din nou la bunicul meu şi încep sa înţeleg ce-mi spunea el. Normal că pentru el cea mai mare realizare a fost să cumpere pământ, să aibă casă, să ofere această securitate şi stabilitate copiilor lui. Evident că cel mai mare vis al lui a fost să fie "în rând cu lumea". Oare câte generaţii înainte lui au trebuit să se mute dintr-un loc în altul, să trăiască fără case şi fără un minim de securitate?
Bază militară: microbuzul este locul nostru de repaus şi de reflecţie, locul în care ne luăm prânzul, discutăm despre întâlniri avute şi ne pregătim pentru altele; microbuzul este locul acela care ţine echipa unită, unde glumim şi ne prostim, ne punem nume false şi ne necăjim colegii; microbuzul este locul unde Jim ne învaţă lucruri, ne povesteşte despre lucru cu comunităţi sărace din San Francisco; este baza noastră militară - ochelarii şi şepcile devin echipamentul nostru de protecţie, iar caietele şi pixurile devin armele noastre de atac.
MBA la 22 de ani: ne reîntoarcem la hotel şi, cum deja a devenit o obişnuinţă, ne ducem la sală de sport. Alison îmi arată câteva exerciţii noi; le încerc şi eu; mă uit la ea câte este de focusată şi de determinată; are doar 22 de ani şi este probabil cea mai tânără studentă de la Owen. Însă vârsta este invers proporţională cu rezultatele pe care le are. Cel mai tare mă uimeşte la ea disciplina şi focusul de care dă dovadă: de la cum îşi are aranjate hainele în cameră până la capacitatea de a lucra rapid pe microbuz, în timp ce alţii vorbesc. Ne întoarcem în cameră şi până la următoarea întâlnire mai avem puţin timp de stat la taclale. Eu îi spun că o admir pentru realizările ei academice şi pentru ambiţia de care dă dovadă, iar ea are aceeaşi admiraţie pentru activităţile mele practice.
Primul atac: în după-amiaza aceasta avem prima întâlnire cu firma care vinde teren celor din Las Conchas. Ne întâlnim cu 30 de minute înainte să ne pregătim întrebările. Recepţia s-a transformat în sală de curs, iar noi ne-am scos uniformele business din valize. Reîntorşi la baza noastră militară, jocul de-a detectivii, în căutare de "bad guys", continuă. Ajunşi la destinaţie, ne urmărim cu atenţia "ţinta". Cu alte cuvine, ajungem prea devreme şi cercetăm zona. În câteva minute observăm şi clădirea. La intrare vedem o serie de liste; sunt cei care au rămas restanţi cu plata pământului. Oare cum poţi să faci să eviţi o astfel de situaţie atunci când eşti sărac? Ne înghesuim din nou într-un birou mic; un tânăr amabil stă de vorbă cu noi pentru o oră: de 10 ani vinde pământ în Las Conchas oamenilor săraci şi aproape că au terminat cu acest proiect. Între timp, preţul pământului a crescut de 20!!!! de ori; reprezentatul firmei spune că ei au făcut tot ce au putut pentru comunitate, în limita resurselor disponibile şi nu intenţionează să investească mai mult. Nu sunt "bad guys" au doar o abordare strict business, dar nu sunt nici "good guys" - se pare că nici nu le-a trecut prin cap să aibă o abordare care să stimuleze dezvoltarea comunităţii.
Hartă sau teritoriu? În timpul cinei discutăm despre ziua de azi; vizita la şcoală a fost de impact; întâlnirea cu firma care vinde pământ ne-a lămurit cu privire la planurile lor. Şcoala are nevoie de ajutor, dar noi am venit să construim case. Lui Jim i-au rămas în minte copii şi discuţia cu directorul şcolii. Ne spune că avem şansa să facem mai mult decât "un exerciţiu aplicat de MBA" şi chiar să ajutăm copii din respectiva şcoală. Tăcere. O parte din echipă argumentează că asta e în afară scopului nostru iniţial. O altă parte e dispusă să readapteze planul iniţial în funcţie de descoperirile de pe teren. Părerile sunt împărţite: păstrăm focusul iniţial, schimbăm total direcţia sau includem şi noua variantă?
Notting Hill, Gallo & Victor Bart: ajungem în barul unde am fost în prima seară; acum însă este aproape gol. Mai toţi comandă Gallo. Doar sucul meu de cocos şi o margarita sunt rătăcite printre sticlele de bere. Colegilor mei le place berea Gallo, mai ales că este livrată în sticle grele, de sticlă, aşa cum nu mai există în USA. Revoltă totală atunci când auzim că unul dintre colegii noştri s-a uitat la Notting Hill la petrecerea lui de burlăcie. Super uimire când am spus că mi-am declarat plăcinta cu mere la intrarea în Guatemala. Râs în hohote când colegii mei s-au prins că eu folosesc numele de familie al unuia dintre profesori, adică Victor, pe post de first name. Acum serios: cine ar fi crezut că prenumele lui este Bart, iar numele de familie este Victor? Le spun, pe un ton foarte dramatic, că mi-am sacrificat reputaţia de "cunoscător de nume" special ca ei să se simtă bine. Râd şi mai tare şi mă amuz şi eu împreună cu ei.