Miercuri, 10 martie, 2010
Cu faţa la cearceaf: am adormit târziu aseară. Am încercat să mai lucrez, dar fără prea mult succes. Chiar dacă e vacanţă, am de lucru pentru un examen. Pentru că săptămâna trecută cei de la mine din departament au avut o conferinţă în Chicago, au extins deadline-ul la unul dintre examene. Dar mie nu-mi pică bine. Faptul că am cursuri la două departamente diferite este extreme de interesant şi util, însă deloc uşor; trebuie să mă adaptez la colegi diferiţi, la alt tip de cerinţe, dar mai ales la programul care nu se potriveşte mereu.
What's next? Economic and social development e într-adevăr un subiect complex şi nu tocmai uşor de abordat. E greu de spus ce e prioritar: să oferi educaţie celor din comunitate sau să-i ajuţi să-şi construiască locuinţe? Să te ocupi de infrastructură sau să creezi locuri de muncă? Noi am venit cu gândul să sprijinim fundaţia Shalom să construiască mai multe case, prin parteneriat cu instituţii care se ocupă de microcredit. Dar am descoperit că şi şcoala are nevoie de sprijin. Ajutând şcoala ajutăm direct elevii să înveţe în condiţii mai bune. Dar asta presupune mai mult timp şi efort din partea noastră. Şi în cazul în care alegem să ne implicăm, când putem să tragem linie şi să spunem că am făcut suficient?
Una idea loca: avem prima întâlnire cu una dintre cele mai mari companii care se ocupă de microcredit în Guatemala. De obicei, Steve este cel care deschide discuţia, povestind despre Project Pyramid şi despre obiectivele noastre. Când cei din lumea afacerilor aud că suntem studenţi au o abordare mai soft şi au un interes mai mare să ne explice şi să "ne înveţe" cum stau lucrurile. Directorul ne felicită pentru contribuţia pe care o aducem ţării lui şi apoi ne explică despre microcredit în Guatemala, desenându-ne scheme sofisticate pe tablă. Jim profită de moment şi vrea să ştie dacă idea la care ne-am gândit noi, microcredit plus donaţii, are sens şi poate fi aplicată. Directorul se gândeşte în timp ce noi suntem numai ochi şi urechi. Răspunsul e pozitiv. Chiar dacă nu a mai auzit de aşa ceva, consideră că e posibil ceea ce propunem noi. Jim nu se sfieşte să-şi exprime bucuria printr-un puternic "Yes!!!". Şi noi suntem entuziasmaţi şi adăugăm "Chilerooo!!!"
Habitat for Humanity: semestrul trecut, la cursul Economic Development and International Organizations, am învăţat despre Habitat for Humanity. Şi-acum sunt la ei în birou discutând despre construcţia de case în Guatemala. Este super când educaţia are aplicabilitate în lumea reală. Bethany e din SUA şi lucrează pentru Habitat de 2 ani. Ne răspunde amabilă la întrebări. Ea e una dintre angajaţii full time, însă majoritatea tinerilor vin ca voluntari doar pentru o săptămâna. Faptul că suntem de aceeaşi vârstă şi vorbim "aceeaşi limbă" destinde cu atât mai mult atmosfera. Vorbim despre modelul lor de construit case, despre diferenţele culturale dintre Guatemala şi USA şi despre posibilităţi de colaborare.
Learning by seeing: la sfârşitul discuţiei, Jim se uită cu recunoştinţă la Bethany şi îi mulţumeşte pentru timpul acordat. L-am observat cu atenţie şi la fiecare întâlnire procedează similar. Parcă timpul se opreşte în loc când îşi arată recunoştinţa faţă de cealaltă persoană. Îmi place că strânsul mâinii, la final de discuţie, nu e un moment superficial, ci un timp în care se gândeşte dacă a apucat să-i spună tot ce şi-a propus, dacă celălalt şi-a făcut o părere bună despre el sau ce are de făcut în continuare. Sunt fascinată şi inspirată de acest "ritual"; sunt fericită să văd cum procesul de comunicare este adus la un asemenea nivel de măiestrie.
Când teoria se îmbină cu practica: întrebările pe care le am pentru examen sunt izbitor de legate de situaţia şcolii din Las Conchas. Una dintre ele este despre diferenţa de performanţă şcolară dintre copiii săraci şi copiii cu o situaţie materială bună. Faptul că am de răspuns la întrebări cu aplicabilitate în situaţii reale, mă determină să respect şi mai mult educaţia de care am parte şi să înţeleg cu atât mai bine de ce Peabody College este considerată cea mai bună şcoală pe educaţie din US.
Singur(ă) acasă: după lungi tergiversări, aleg să nu ies cu echipa şi să continui să lucrez pentru examen. După câteva zile petrecute aproape numai în compania celorlalţi, mă bucur de primele mele minute de "being by myself". Închid uşa, dau drumul la muzică, dansez (mai ales că acum pot să-mi mişc şi gâtul) şi fredonez "You rock my world". Numai că minunea nu durează mai mult de 15 minute (şi 3 repeat pe melodie) şi mă apuc de lucru. După o oră... Colegii mei beau bere. Nu-i nimic, e interesant ce am de scris. După două ore... Colegii mei râd. E ok, eu am de dat un examen. După 3 ore... Colegii mei au şi uitat de mine. Nu, nu au uitat de mine eu am ales să stau şi să mă ocup de şcoală. Oftând, închisă în cameră de hotel, sunt cu gândul pe jumătate la ce fac colegii mei şi pe jumătate la educational aid in developing countries, parental financial contribution şi closing the achievement gap in education...