Nomadiada (partea a IV-a)

În Franţa am făcut febră musculară la muşchii feţei încercând să imităm accentul "sclifosit" din sudul hexagonului. Cuvântul nostru preferat era "merde", fiecare dintre noi încercând să-l pronunţe care mai de care mai ondulat, încordând obrajii şi corzile vocale. La 14 ani, franceza e o enigmă pentru orice străin, darămite pentru nişte mici fotbalişti români care aveau în cap doar o aţă ce avea rolul să ţină urechile prinse una de cealaltă. Indicaţiile se cereau în limba gimnastică şi odată primite valorau cât să ne scoată din intersecţie. Apoi o luam de la capăt. Îmi amintesc un dialog (a se citi monolog) de 5-6 minute între profesorul nostru şi-un localnic amabil.

Acesta încerca să explice cu lux de amănunte drumul cel mai scurt până la autostradă. Stăpânind elementarul, profesorul are grijă să pară atent şi receptiv la tot ce-i zice Jean-Pierre răspunzând cu "ui", "biansur" şi "mersi bocu". Odată revenit în autocar, lucrurile intră în normal:
- Hai, a zis să facem prima la dreapta!
- Şi mai departe? întreba nea Costică la capătul răbdării.
- Mai departe nu ştiu, că n-am înţeles ce-a zis, da nu-l puteam opri din vorbă.

La următoarea intersecţie schema se repetă, iar noi râdem pe sub scaune ca nişte hiene. Doar printr-un miracol reuşim să ajungem la Roanne la timp pentru a confirma prezenţa la turneul de fotbal în care eram înscrişi.

În aceeaşi zi, calvarul conferinţei de presă e suportat de Tudor, singurul puştan dintre noi care mai avea o idee despre franceză şi cu ce se mănâncă ea. Îl însoţeşte pe profesor în sala de conferinţe şi roşu la faţă până spre ceafă, răspunde ezitând unei singure întrebări venite din partea unui ziarist local:
- Pensez-vous que votre équipe va gagner le match de demain? (Crezi că echipa voastră va câştiga meciul de mâine?)
- God help us!