Filme româneşti care m-au impresionat în 2010
Un film care te impresionează nu este neapărat şi cel mai bun film, după canoanele critice. E vorba de acele filme care rezonează cu unele situaţii trăite sau imaginate de tine şi în care simţi acţiunea ca pe ceva ce face parte din propriul vis. Firele narative, şarmul personajelor te conduc în direcţii pe care eşti interesat să le urmăreşti. Dar ţi se poate întîmpla şi la filmele considerate în general bune: filme apreciate în festivaluri, cu un bagaj important de premii, iubite de critică. Un asemenea film este Morgen, filmul lui Marian Crişan, care te ţine "pe cuie" pînă cînd Brehan, personajul mai puţin înzestrat de viaţă, reuşeşte să treacă graniţa la unguri. Scopul lui este să ajungă la familia sa din Germania. Dar mă mai întreb şi acum dacă toată zbaterea aceea a lui Nelu, salvatorul lui, duce undeva. Nu ştim mai departe ce se întîmplă, dacă bietul Brehan nu întîmpină greutăţi şi mai mari pe drum. Scopul filmului e să ne prezinte, pe de o parte, o situaţie extremă într-un ţinut viciat politic şi, pe de altă parte, bunătatea şi inocenţa lui Nelu. Altfel spus, umanitatea, în forma ei primitivă, necoruptă. Pentru că filmul m-a pus pe gînduri, i-am făcut continuarea în imaginaţia mea în două variante şi mărturisesc că a fost o bucurie rară, simţindu-mă ca un regizor secund.
Un alt film care îmi stăruie în minte este Medalia de onoare (Călin Netzer). El face parte din categoria filmelor care accentuează situaţii în beneficiul întregului. Iar "întregul" este un personaj care moare şi învie pentru a recăpăta iubirea şi atenţia familiei. Un personaj cumplit, de "vise multe", care calcă din greşeală în greşeală şi îţi inspiră milă. Aproape că îţi vine să îi spui tu ceva, din scaunul tău de spectator, în locul fiului neiertător. Să-i opreşti chinul. Din cauza asta eşti dispus să treci peste exagerările situaţiilor de felul celor în care funcţionara de la Ministerul Apărării îl hărţuieşte pe bătrînul aspirant la medalie.
Pe linia asta aş plasa şi Eu când vreau să fluier, fluier (Florin Şerban) care ne invită pe un teren veşnic minat: băiatul bun care ajunge într-o situaţie rea. Din prea multă iubire într-un mare dezastru. Antieroul din visele noastre, care pe toate le poate face.
Caravana cinematografică (Titus Muntean) intră în categoria filmelor pe care poţi să le iubeşti tocmai pentru că exagerarea realului te face să rîzi sănătos şi păstrează complicitatea cu spectatorul care pare să ştie exact despre ce e vorba. E un film pe care simt nevoia să-l revăd.
Cele mai bune cărţi
Cele mai bune cărţi pe care le-am citit în 2010 fac parte din seria Amurg a lui Stephenie Meyer, cărţi care m-au inspirat să preiau ceva instrumentar în poeziile mele cum ar fi: colţi, vampiri, vîrcolaci - cuvinte practic inexistente în vocabularul meu de pînă acum.
Philip K. Dick m-a încîntat cu Substanţa M, dar aş recomanda în special Ubik, o carte absolut extraordinară. Celor cărora le-a plăcut Edificiul nebuniei absolute de Stanislaw Lem, o să le placă şi Ubik.
L-am redescoperit pe poetul Mircea Ivănescu, un coregraf al atmosferei, prin volumul Versuri, o antologie din 1996, editura Eminescu. Delicateţea atmosferei lui cade bine ca un ceai cald cînd eşti răcit, morocănos şi apatic.
M-am întors cu mare căinţă la versurile Anei Blandiana, după care nu prea mă omoram, după ce am citit o cronică (Lecţii noi) a lui Daniel Cristea-Enache la Patria mea A4, o carte care a apărut la editura Humanitas în 2010. Versurile pe care le-a citat criticul m-au făcut să-mi doresc să citesc cartea şi, evident, poziţia mea s-a schimbat.
În fine, nu pot să nu-i amintesc pe Jeff Vandermeer cu Veniss Underground şi Graham Greene cu Brighton Rock, nişte cărţi care nu sînt chiar apariţii noi, dar pe care s-a întîmplat să le descopăr cu plăcere în 2010.
Proiecte pentru 2011
Să-mi fac curaj să-mi definitivez manuscrisul. Sînt unele poezii la care nici nu mai pot să mă uit, aşa că am scos cam un sfert. Dacă termin pînă în primăvară, o să fiu fericită. Dacă îl termin pînă la toamnă, o să fiu fericită. Dacă îl termin la iarnă, o să fiu fericită. Şi tot aşa...
Cele mai bune poezii pe care le-am citit în 2010
Mircea Ivănescu: Remuşcare
povestea aceasta ar fi trebuit să o spun
numai unei singure fiinţe - numai ei.
cu capul sprijinit de sticla ferestrei, privind dimineaţa
cenuşie - cu spatele întors spre cameră -
spuneam - am visat astă-noapte.
(şi încercam să-i descriu bulevardul necunoscut,
cu faţade imense, mult prea ornamentate,
şi luminile nopţii de acolo.)
dar acum, când vorbeam eu, lumina era
iernatecă, şi visurile nu mai aveau importanţă.
când m-am întors spre cameră, să-i ascult răspunsul,
eram obosit. era ca şi cum m-aş fi oprit în faţa unui colţ
pe o stradă necunoscută, cu certitudinea de neexplicat
că dincolo, dacă aş fi făcut câţiva paşi,
s-ar fi deschis o piaţă măruntă, cu fântână leneşă,
cu scări în fund, pe care să le pândesc de aici din colţ,
şi n-am să urc niciodată
(ştiu, i-a spus ea odată, că el îşi închipuie
că exact de fiinţa mea are nevoie
ca să poată trăi real. şi pe urmă a vorbit despre altceva.
repetase doar ce-i spusesem eu într-o seară,
încleştat de mâna ei inertă.)
Mircea Cărtărescu
privesc oraşul-furnicar... ceva dur ca un cheag de fiere în creierul de apă industrială
adusă în burţi de statui al lui clerici; cîteva rugineli pe la firme
cîteva tăieturi pe la filme, şi în rest proteze dentare scînteind în noaptea cartierelor de apoi
şi tu vei purta una (aşteaptă, în pace: una şi tu vei avea)
şi tu vei fi fosforescentă în noapte, speriind pensionarii în parcuri
bucurînd copiii şi noctambulii: ei vor înverzi pietrele caldarîmului doar cu pupilele
privind cum tu îţi întinzi mîna cu motoraş ca să apuci luna
şi s-o aduci lîngă ţestele lor; ticăie ceva înăuntru
scuturi luna: oţele articulate, fire-n spirală portocalii
creveţi şi păianjeni pe firele orbitoare.
pace şi tu vei avea.
camerele au devenit jucării, au scos ţevi şi s-au pus pe rotiţe
tu te joci de-a războiul cu cavităţi, bolte şi galerii, cu averse de ploaie
în oraşul acesta tu eşti dîmboviţa, poşta centrală, i.o.r.-ul şi taxatoarele din tramvaie.