Provizorat
Editura Polirom, 2010
*****
Trecutul se întoarce
"Vremile se-ntoarce, curvă proastă!" - rosteşte unul din personajele noului roman al Gabrielei Adameşteanu, ca un adevăr răzbunare, ca o sancţiune cinică a omului zdrobit / înţelepţit sub vremi, într-o ţară mişcătoare şi neaşezată în care Bunelevestiri sunt doar profeţii condamnate la neîmplinire sau, în varianta lor scrisă, focului.
Articolul lui Constantin Noica "despre ţara mişcătoare şi neaşezată a lui Simion Dascălu", publicat în Bunavestire în 1940, e locul de întâlnire a liniilor istoriei, a proiecţiilor despre sine ale culturii române şi e - prin arderea sa de către personajul Nelly Olaru, înspre ştergerea trecutului - un punct de iradiere în romanul Provizorat (Polirom, 2010). Gura... interpolatorului sau a liberilor interpreţi ai cronicii lui Grigore Ureche (celebra formulă pare, totuşi, a aparţine unui "cronicariu leşesc") adevăr grăieşte, ba chiar unul esenţial pentru drumul prin istorie al acestui neam. Cu acest reper istoric, dar şi cu o rară ştiinţă a stăpânirii fluxurilor epice şi a controlului imaginaţiei, în sensul teoretic al concilierii narativului cu adevărul istoric, Gabriela Adameşteanu creează o vibrant autentică reprezentare a unui destin românesc - individual şi colectiv - măcinat, amânat şi încremenit în provizorat.
Cu aparenţe de roman realist, într-o construcţie riguroasă, repartizată pe părţi şi capitole rezumate în titluri, cu cinci supravoci călăuzitoare de semnificaţii, iar în ansamblul scriiturii Gabrielei Adameşteanu, cu prelungiri de roman-fluviu, Provizorat e, totuşi, o proză fluidă, cu interconectări postmoderne, ce refuză înaintarea unidirecţională şi elimină deznodământul. Într-o lume a oamenilor resemnaţi, hăituiţi, cu biografii ciuntite şi reinventate, cu dorinţe amânate, cu "murdăria intrată în liniile din palmă", scriitoarea Letiţia Arcan adună material pentru un roman cu multiple variante, arde şi se risipeşte în clandestinitatea şi provizoratul unei poveşti de dragoste cu Sorin Olaru, colegul său, dublând astfel provizoratul unui mariaj cu universitarul Petru/Petre Arcanu. Frânturile de istorie se amestecă prin hăţisul istorisilor despre familiile celor doi protagonişti, lor li se adaugă notiţele Letiţiei Arcan într-un caiet ascuns sub saltea, secvenţe de jurnal, felii din viaţa colegilor celor doi, încâlcite absurd sau cu tâlc în Clădirea în care cu toţii sunt angajaţi în realizarea Tratatului Exhaustiv al Republicii Socialiste România. Nu prozatoarea-personaj - care pare a nu şti pe ce lume trăieşte, senzaţiei de nicăieri răspunzându-i cu un permenent (şi analgezic) căscat - uneşte firele infinite ale poveştii, ci ele sunt înnodate de acest spaţiu labirintic al Clădirii, spaţiu kafkian în ciuda neutralităţii denumirii sale, pretinsă de circumstanţele vremurilor evocate. Întregul se încheagă sub privirea distanţată a cititorului ori a romancierei care îşi recompune trăirile şi observaţiile din perspectiva depărtată a contemporaneităţii, la vreo treizeci de ani în raport cu prezentul naraţiunii. Notiţe fugare au rolul de a conecta perioada comunistă, dar şi aluviunile istorice anterioare, la prezentul postcomunist prin grila căruia se filtrează totul. Trecutul atârnă greu de un cui bătut temeinic în prezentul nostru pe care îl fisurează şi în care, astfel, îşi infiltrează sensurile şi nonsensurile. Prin aceste fisuri, naraţiunea se angajează pe canale când mai largi, când mai înguste, dar tot mai întortocheate, comunicând între ele după o logică dedaliană... ori deleuziană, alunecând prin încrengăturile rizomatice ale unui trup istoric în zvâcnire, al cărui dat esenţial e existenţa schizoidă. "Una spunem şi alta fumăm" e deviza supraviţuitorilor cu orice preţ, iar firul, pe măsură ce înaintează tot mai decolorat, al poveştii de iubire "onest disimulată" descrie întâlnirea dintre o femeie care "s-a învăţat să ascundă mereu ceva în spatele privirii" şi un bărbat a cărui fire "trebuie să fi fost deformată în copilărie ca picioarele chinezoaicelor, bandajate de mici, de asta este atât de secretos".
Şi o puzderie de trape narative se întredeschid luminând pentru o clipă atâtea vieţi şi situaţii provizorii încât destinul - prin vocea lui Mircea Eliade anunţat în motto-ul primei părţi - nu îşi mai poate descifra şi, deci, urma semnele-jaloane. Şi alte o mie de banale şi nefilosofice platouri emană aromele amestecate ale unei lumi, răscolind simţurile cititorului. Romanul e un Tratat al vieţii sub vremi (comuniste cu precădere), compus din sertare care triază subtil dicţionare ale "represiunii lingvistice" şi ale limbajelor secrete în compensaţie inventate, dicţionare de sloganuri şi discurs propagandistic, dicţionare de sentinţe culturale (culminând poate cu imaginea cioraniană a "teascului istoriei"), dar mai ales dicţionare ale vieţii de pe o zi pe alta. Parfumurile franţuzeşti care deschid multe drumuri erotice sau politice sunt concurate de mirosul tare al masculinului şi pretins autohtonului TARR ori de cel "greţos de tencuială udă al unei garsoniere prost finisate", băuturile rafinate, smulse prin varii tertipuri Occidentului (via Şcoala de Cadre a Partidului, de exemplu) alternează cu licorile modeste ruseşti, bulgăreşti, albaneze ori cu "poşirca" românească bună de mituit directoarea de şcoală care este mama adoptivă a lui Sorin. În contextul în care până şi pentru un muzician valora mai mult să aibă ureche decât talent, melodiile şi cuvintele lor asociate sunt bune conducătoare pentru L'Air du Temps.
Aceasta senzorialitate acută a scrisului Gabrielei Adameşteanu, însoţită mereu de o capacitate excepţională de a alterna registrele şi de a fixa caractere prin limbaj, aminteşte de materialitatea şi plasticitatea bătrânilor cronicari. Stări confuze, trăiri surde pe care vocabularul abstracţiunilor psihologice ştie doar să le aproximeze în denumire, nicidecum să le redea, pulsează în simplitatea şi ineditul comparaţiilor şi asocierilor: "zilele [...] se-ntind în faţă moarte ca un dinte din care s-a scos nervul", loialitatea lui Sorin e "o biată insuliţă cheală de iarbă înconjurată de valuri ameninţătoare", Letiţia "se simte graţioasă ca statuia de bronz coclit a lui Lenin, găinăţată de păsări pribege". La fel se întâmplă şi în pasajele aparent clasice ale descripţiilor de natură, care pe lângă funcţia lor de relaş ori liant epic, aici joacă rolul unor supape sau ajută la ipostazierea unui greu de definit sentiment că viaţa e în altă parte, că aici e doar tranzitoriul şi încă o dată provizoriul. Probă sunt în acest sens zig-zag-urile narative din prezentarea întâlnirilor celor doi în garsoniera împrumutată pentru câteva ore de la universitarul Florinel Gheorghe. Lecţiile de istorie în pat, pierderile de sine în gesturile erosului sunt întretăiate şi anemiate de priviri pe fereastră ca într-o căutare a unui punct de sprijin dincolo de ramele micii scene existenţiale accesibile. Viaţa pare a agoniza, târându-se indecis între parantezele dintre două întâlniri, dând chip unui lânced bovarism - colectiv, de altfel - minat de resemnare în care viaţa adevărată e mereu dincolo sau Dincolo cum e numit inaccesibilul Occident. Printre pornirile bovarice ale eroinei - aici jerpelită, dincolo închipuit boemă, dorinţe amânate (călătorii, limbi străine învăţate, spectacole), "o foame intensă, fără obiect, de afecţine şi aventură, care în lipsă de altceva s-a fixat asupra lui Sorin" - se insinuează, fără nimic demonstrativ, problema gravă a libertăţii. Dorinţa de a nu aparţine a Letiţiei sau convingerea lui Sorin că "nu va deveni unul din ei" sunt contrariate de mecanismul social care, ca pe toţi ceilalţi, îi stoarce încet-încet de conţinut "ca un tub de pastă de dinţi şi misterul s-a scurs din ei picătură cu picătură" şi îi "înglobează în aluatul instituţional şi nu o să mai rămână vizibile din ei decât defectele împietrite ca stafidele într-un cozonac."
Culoare ale morţii se dovedesc încâlcitele trasee politic trasate ale Clădirii, dar nici un miracol nu le tulbură ca-n filmul lui Frank Darabont. Doar coincidenţe mutilează spiritele şi obligă la o obsedantă repetitivitate şi la un provizorat al speranţelor de ieşire de pe fatală orbită. Romanul consemnează câteva puncte în care, prin derapaje, istoria pare a se învârti în gol: "O dată nenorocită, 23 August... În '39 la 23 August a fost pactul lui Hitler cu Stalin. În '44 la 23 August ne-am aliat cu ruşii. Mare ispravă!" sau "Antonescu se va autointitula, Mareşal, Comandant Suprem al Armatei, aşa cum va face peste un sfert de secol şi comunistul Nicolae Ceauşescu." Abordate cu acuitate jurnalistică în densele articole ale Gabrielei Adameşteanu din revista 22, asemenea coincidenţe explică existenţa permanentă şi ireconciliabilă a "celor două Românii". Descărnat de poveste şi de dialogul nuanţator, spectacolul turmentărilor înlănţuite în care ceva se schimbă, dar nimic nu se modifică, îşi arată esenţa monstruoasă: şirul celor vreo şapte lovituri de stat începute cu Al. I. Cuza şi sfârşite în decembrie 1989 sau maculanta şi stupefianta coincidenţă a datelor revoluţiei cu cele ale mineriadei (16-22 decembrie '89, 16-22 ianuarie '99) indică în altă manieră aceeaşi ţară (în cerc) mişcătoare şi neaşezată care este România, dar şi scindarea ce-i este lege şi legat.
Miezul - şi propriu tipografic şi figurat - al mesajului acestui roman e în înţelegerea cu rezonanţe orwelliene că "nu viitorul ne aduce mai multe surprize, ci trecutul pe care nu încetăm să-l recitim toată viaţa". Doar că Provizorat nu e un roman distopic ci o imagine autentică a lumii noastre în care, după cum istoricii totalitarismului o ştiu, trecutul nu mai trece.