Ian Kershaw
Hitler, germanii şi soluţia finală
Editura Meteor Press, 2011
Traducere din engleză de Dan Criste
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Introducere
Când scriu această introducere, am impresia că trec în revistă toată viaţă mea - în mod cert, o bună parte a vieţii mele de profesor universitar. Este un sentiment ciudat şi tulburător deopotrivă. Ciudat, pentru că cel puţin primele eseuri din acest volum au fost scrise cu atâta vreme în urmă, încât, uneori, îmi vine să cred că le-a scris altcineva, nu eu. Tulburător, pentru că, dacă aş scrie acum acele eseuri, le-aş scrie cu siguranţă altfel. Cum s-ar putea să fie altminteri? Ar fi chiar un lucru neobişnuit, şi probabil nu foarte lăudabil, ca un istoric să nu găsească nimic de modificat sau de revizuit în opera lui pe parcursul a treizeci de ani de reflecţie la problemele în cauza. Prin urmare, mă uit cu o oarecare nelinişte peste aceste eseuri pe care prietenii mei din Yad Vashem [1] au ales să le prezinte în acest volum. Cu toate acestea, le sunt foarte recunoscător pentru că au avut ideea alcătuirii acestei culegeri de eseuri ale mele, mai ales lui Otto Dov Kulka, un bun "prieten intelectual" vreme de peste treizeci de ani, de la care am aflat foarte multe lucruri pe parcursul unui schimb prelungit şi fructuos de scrisori. Textele care compun volumul sunt prezentate pe teme. Pentru a înţelege însă legătură dintre ele şi felul în care au ajuns să fie scrise, este cel mai bine totuşi că acestea să fie citite în general în ordine cronologică. Astfel, vă puteţi face o imagine mai limpede despre istoricul din spatele istoriei, despre cum mi-a venit ideea să scriu eseurile la acea vreme, despre felul în care acestea reflectă evoluţia mea intelectuală în abordarea acestor probleme şi despre felul în care, uneori, opiniile mele s-au schimbat în urmă reflecţiei ulterioare.
Ar trebui, totodată, să spun, de la bun început, că m-am considerat întotdeauna un istoric al Germaniei moderne, mai concret al nazismului, şi, în mod indirect, al Holocaustului. Am ajuns să studiez istoria Germaniei pe măsură ce mi-am îmbogăţit cunoştinţele de limbă germană - germana nu se preda la mine la şcoală, aşa încât am început s-o învăţ abia în 1969, după care, vreme de trei ani, m-am ocupat de ea doar din pură pasiune - , iar ceea ce m-a intrigat cu adevărat şi din ce în ce mai mult, pe mine, un produs al democraţiei britanice postbelice, a fost felul în care Germania a cedat complet în faţă unei dictaturi care a provocat un război mondial, precum şi o persecuţie şi exterminare a evreilor greu de înţeles de nişte minţi raţionale. Acestea au determinat direcţia activităţii mele şi locul studiilor mele cu privire la reacţiile germanilor faţă de persecutarea evreilor şi faţă de "soluţia finală", componentă a acesteia.
Când am început să mă ocup de cel de-al Treilea Reich, pe la mijlocul anilor 1970, am fost interesat în primul rând de reacţia societăţii germane faţă de nazism, de atitudinea adoptată de germanii "obişnuiţi" sub dictatura lui Hitler şi de factorii determinanţi ai comportamentului lor. Însă, în acest cadru general, m-a interesat cu siguranţă în mod special, şi de la bun început, să înţeleg cât mai bine reacţia majorităţii populaţiei germane faţă de persecutarea tot mai sălbatică şi apoi exterminarea evreilor. Un prim contact cu acest aspect s-a produs în momentul în care m-am întâlnit întâmplător cu un bătrân nazist, în 1972, pe când eu (la acea vreme, încă un pasionat medievist, care ocupa la o universitate britanică un post dedicat predării şi studierii istoriei economice şi sociale a Angliei din perioada medievală) îmi dădusem totuşi seama de importanţa pe care o avea pentru viitorul meu învăţarea cât mai rapidă a limbii germane şi urmam un curs intensiv de germană la Goethe-Institut din Grafing, un târguşor situat la circa treizeci de kilometri de München. La un moment dat, în cursul unei conversaţii care devenise din ce în ce mai interesantă pentru mine prin prisma faptului că exprima o mentalitate stranie, foarte diferită, interlocutorul meu a spus că "evreul este o jigodie". Expresia m-a şocat în momentul acela şi, rămânându-mi în memorie, mă şochează şi astăzi. Ea m-a făcut totuşi să mă întreb ce au gândit şi ce au făcut în perioada nazistă locuitorii acestui atrăgător şi liniştit orăşel bavarez. Nu ştiam eu pe atunci că, după numai vreo patru ani, voi citi rapoarte ale poliţiei din acelaşi orăşel, datând din perioada imediat următoare venirii lui Hitler la putere, sau chiar că hotelul, la care eu şi alţi cursanţi de la Goethe-Institut mâncam de obicei la prânz, fusese locul principal de întâlnire a membrilor Partidului Nazist din orăşel.
I
În 1976 am fost cooptat într-o echipă de cercetare de la Institut für Zeitgeschichte din München, care lucra sub îndrumarea profesorului Martin Broszat la "Proiectul Bavaria". În mod surprinzător, studiul istoriei sociale a celui de-al Treilea Reich era abia la început la mijlocul anilor 1970, când a demarat proiectul. Broszat, cu excelenta lui imaginaţie, este cel care a întrevăzut proiectul, menit, se pare, a se ocupa de "rezistenţa şi persecuţia din Bavaria din perioada nazistă", ca o ocazie de îndepărtare de concepţiile convenţionale cu privire la opoziţie şi de revelare a unor comportamente necuprinse în mod obişnuit în categoria "rezistenţă". Broszat m-a primit cu braţele deschise când i-am explicat că sfera mea de interes (pe care mi-o formasem în mod independent) era studiul opiniei populare din timpul celui de-al Treilea Reich, bazat pe numeroasele rapoarte cu privire la "starea de spirit a poporului" trimise în mod regulat de o serie de agenţii ale statului nazist. Deşi am participat la "Proiectul Bavaria", am continuat să lucrez în mare măsură în mod independent (şi într-un ritm foarte susţinut), în cele douăsprezece luni cât am stat la München, între 1976-1977, la ceea ce credeam eu că avea să fie o mare monografie care să cuprindă atât aspecte potrivnice, cât şi aspecte laudative ale opiniei populare.
Broszat a devenit extrem de interesat de o anumită parte a acestor cercetări, cea menită să evalueze atitudinea oamenilor faţă de Hitler. Beneficiind de puternica să încurajare, aceasta a prins viaţă în cele din urmă sub titlul Der Hitler-Mythos, fiind publicată în formă originală în limbă germană în 1980. De asemenea, Broszat a fost extrem de captivat de un lung capitol (menit să facă parte din monografia concepută iniţial) despre antisemitism şi opinia populară, care se ocupa de reacţiile bavarezilor faţă de persecuţia evreilor. El încorporase deja, în 1979, acest capitol în al doilea volum al seriei de lucrări rezultate din "Proiectul Bavaria". Acesta mi-a oferit prima şansa de a publica un text legat de noul meu domeniu de studiu, istoria modernă a Germaniei.
Când cealaltă parte a monografiei plănuite de mine la început, privind latură potrivnica a opiniei, despre care aveam un material bogat şi redactasem câteva capitole, a devenit ulterior baza unei lucrări separate, apărute în 1983 la Oxford University Press sub titlul Popular Opinion and Political Dissent: Bavaria 1933-1945, am inclus în ea, aşa cum avusesem de gând încă de la început, o versiune uşor prescurtată în limba engleză a acestui eseu. Întocmit iniţial în 1977, el apare în capitolul 7 al volumului de faţă. Este prima mea încercare de a analiza, pe baza studiilor de opinie elaborate chiar de regim, comportamentul şi atitudinea germanilor obişnuiţi cu privire la "problema evreiasca".
Merită, cred eu, cunoscută geneza acestui eseu - faptul că a apărut ca parte a unei ample analize a diferitelor faţete ale atitudinii populare faţă de regimul nazist, pozitive şi negative - pentru a înţelege felul în care s-a născut interpretarea dată de mine. Citind numărul nesfârşit de rapoarte ale poliţiei cu privire la "starea de spirit a poporului", am fost frapat nu de cât de mult, ci de cât de puţin părea să fie înfăţişată "problema evreiasca", esenţa "concepţiei despre lume" a naziştilor, indiferent dacă opinia la care se făcea referire era laudativă sau potrivnică. De exemplu, aprecierile privind imaginea populară a lui Hitler din sursele studiate dau puţine indicii despre locul central ocupat de evrei în doctrina urii promovată de acesta. în consecinţă, când am publicat versiunea originală a lucrării Der Hitler-Mythos, am hotărât să nu includ un capitol tematic despre evrei. (Ulterior, am considerat acest lucru o greşeală şi am inclus un asemenea capitol, proaspăt redactat, în versiunea în limbă engleză, intitulată The "Hitler Myth" şi publicată în 1987.)
În studiul Popular Opinion and Political Dissent, am reuşit să prezint dovezi ample ale influenţei exercitate în mod constant asupra opiniei oamenilor de preocupările materialiste ale vieţii cotidiene - nemulţumirile constante privitoare la salarii, preţuri, condiţiile de muncă şi pasurile specifice diferitelor sectoare ale societăţii - şi ale alienării (limitate totuşi din punct de vedere politic) provocate de atacurile lansate de nazişti la adresa bisericilor creştine. în schimb, ceea ce m-a surprins realmente atunci când am făcut cercetările au fost măsura scăzută în care persecuţia evreilor a părut a invada viaţa cotidiană a majorităţii populaţiei şi impactul limitat pe care a părut a-l avea aceasta asupra opiniei populare. Au existat, bineînţeles, câteva momente majore, cum ar fi boicotul din 1933, promulgarea Legilor de la Nürnberg din 1935 şi mai ales groaznicele pogromuri din noiembrie 1938, când persecuţia evreilor a ocupat pentru scurtă vreme primul plan al opiniei publice. Însă chiar şi în cursul celor mai puternice manifestări antievreieşti din 1933, 1935 şi 1938, se pare că opinia a fost influenţată în primul rând de alţi factori. Bineînţeles, era vorba despre Bavaria, nu despre toată Germania. Iar un lucru care m-a frapat puternic a fost acela că pe drumurile largi ale Bavariei nu era niciun evreu. Adică majoritatea populaţiei probabil că nu se întâlnea cu niciun evreu în viaţă de zi cu zi.
Am evidenţiat relativa lipsă de importanţă a "problemei evreieşti" în formarea opiniei populare din anii dinaintea războiului într-un eseu publicat în 1981 (şi inclus în acest volum la capitolul 5). În acesta încercam să rezum concluziile mele cu privire la curentele disparate de opinie şi am dezvoltat conceptul lui Max Weber de "das Außeralltägliche"- un termen german abstract, care se poate traduce destul de vag prin "exceptionalul" - pentru a distinge acele sfere ale politicii naziste care aveau un efect intermitent, nu constant, cum ar fi constrângerile vieţii cotidiene (în limbajul lui Weber, "das Alltägliche", "cotidianul", rutină) asupra atitudinii oamenilor. Am inclus o scurtă referire la persecuţia evreilor ca parte a sferei "excepţionale" şi am afirmat, tot aici, că "problema evreiască" a avut "o relevanţă din ce în ce mai scăzută pentru existenţa cotidiană a majorităţii populaţiei germane" şi că "urmarea în ceea ce priveşte formarea opiniei a constat nu atât în provocarea unei vrăjmăşii dinamice, cât în naşterea unei indiferenţe letale" - a unei lipse de preocupare cu urmări fatale în ultima instanţă.
Din interpretarea dată de mine opiniei populare în general din timpul celui de-al Treilea Reich a rezultat apoi ideea potrivit căreia această "indiferenţă" faţă de soarta evreilor a caracterizat poziţia majorităţii germanilor. Am rezumat interpretarea mea într-o propoziţie citată foarte des de atunci: "Drumul spre Auschwitz a fost construit din ură, dar pavat cu indiferenţă." Pornind de la această concluzie critică, am elaborat cel mai scurt capitol al cărţii, despre "Opinia populară şi exterminarea evreilor" (inclus în această culegere la capitolul 8), încercând să subliniez ideea că, în vreme ce evreii erau omorâţi cu milioanele în cursul războiului de exterminare dezlănţuit de nazişti, majoritatea germanilor se gândeau la alte lucruri. Bineînţeles că nu am avut intenţia să spun acest lucru în sens admirativ şi cu atât mai puţin în sens apologetic. Dimpotrivă, am încercat să arăt că eforturile naziştilor de a insufla populaţiei o ură "dinamică" faţă de evrei printr-o propagandă neobosită nu au avut succes - dar nici n-au fost necesare. Aşa cum spuneam, "antisemitismul latent şi apatia au fost de ajuns pentru ca ura «dinamică» din ce în ce mai criminală a regimului nazist să capete autonomia de care avea nevoie pentru a declanşa Holocaustul".
Am ajuns să fac deosebire între antisemitismul "latent" şi cel "dinamic" după ce am studiat un tratat oarecum obscur, publicat după război de psihologul german Michael Müller-Claudius. În perioada nazistă, Müller-Claudius i-a încurajat în mod subtil pe câţiva membri ai partidului din cercul său de cunoştinţe să-şi spună părerea cu privire la pogromurile din noiembrie 1938 şi apoi la deportările din 1941. Folosind această tehnică, şi pe bază unui eşantion foarte mic, destul de puţin reprezentativ, creat într-o manieră indirectă, el a tras concluzii despre opiniile cu privire la persecuţia evreilor. Multe dintre ele, arată el, puteau fi rezumate ca "indiferenţă", termen pe care el l-a folosit în legătură cu reacţiile rezervate sau de neimplicare. De fapt, Müller-Claudius ajunsese să mă influenţeze nu doar pe mine, ci şi pe ceilalţi câţiva care, la vremea respectivă, studiaseră reacţiile populare faţă de persecuţia evreilor. Dintre aceştia făcea parte şi Marlis Steinert, a cărui impresionantă analiză cu privire la opinia din perioada războiului, reflectată în rapoartele SD (Sicherheitsdienst, sau Serviciul de Securitate), mi s-a părut deosebit de incitantă. Cartea lui Steinert, care avea peste 600 de pagini, cuprindea un singur capitol, de douăzeci şi şapte de pagini, despre atitudinea germanilor faţă de evrei, şi aceasta dintr-o perioadă în care regimul lua măsurile care aveau să ducă la aplicarea "soluţiei finale", inclusiv deportarea a mii de evrei în lagărele morţii. Din nou, atât sentimentul că majoritatea germanilor se gândeau la altceva în cursul războiului (fapt reflectat de proporţia restrânsă a capitolului dedicat reacţiilor faţă de persecuţia evreilor), cât şi preluarea de la Müller-Claudius a ideii de "indiferenţă" mi s-au părut a fi convingătoare.
La vremea aceea (cu toate că lucrurile avea să se schimbe), conceptul de "indiferenţă", emanat de la Müller-Claudius, şi-a pus, cred eu, amprenta asupra unui alt savant, care studia în mod independent problema opiniei germanilor şi a persecuţiei evreilor şi care, la mijlocul anilor 1970, îmi era cu totul necunoscut. Acesta era Otto Dov Kulka, al cărui nume mi-a fost menţionat pentru prima oară de un prieten israelian, Benjamin Kedar, care avea să devină un distins profesor de istorie medievală la Universitatea Evreiască din Ierusalim, dar care, în 1976-1977, la fel ca mine, făcea cercetări la München, mulţumită generosului sprijin financiar oferit de minunata fundaţie germană Alexander von Humboldt-Stiftung. Eram, bineînţeles, nerăbdător să aflu ce făcea "rivalul" meu în ale cercetării din Israel, despre a cărui muncă nu ştiam nimic în acel moment. Benjamin a acceptat să analizeze unul dintre articolele publicate de Kulka, inaccesibile mie din punct de vedere lingvistic, pentru a stabili eventualele idei comune. Aşa se face că am petrecut o seară lungă într-o berărie din München - recunosc fără ezitare că n-a fost cine ştie ce corvoadă şi nici un lucru chiar atât de rar - luând notiţe în timp ce Benjamin traducea dintr-un articol publicat de Kulka în ebraică şi care avea legătură directă cu cercetările mele. A fost începutul a ceea ce avea să se transforme într-un dialog îndelungat între mine şi Kulka, dialog care a debutat în mod serios atunci când ne-am întâlnit la sfârşitul anilor 1980, în timp ce eu ţineam o prezentare la Harvard. Pe atunci însă, dacă nu mai înainte, Kulka avea deja o atitudine critică faţă de ideea de "indiferenţă", mai ales dacă era legată de anii aplicării "soluţiei finale", şi, împreună cu un fost student de-al meu, Aron Rodrigue, a scris o critică constructivă a interpretării date de mine în momentul apariţiei cărţii mele Popular Opinion.
În recenzia lor, Kulka şi Rodrigue considerau că ideea de "indiferenţă" poate "să creeze mai multă confuzie decât să fie de ajutor" şi că este "extrem de problematică atunci când se aplică la interpretarea atitudinii populare faţă de evrei din anii razboiului", în special din cauză că este un argument bazat pe relativa tăcere a rapoartelor SD în această problemă. Ei au făcut trimitere la unele rapoarte din 1941 şi 1942 care indicau faptul că, la vremea deportărilor, oamenii erau în general de acord cu impunerea purtării "stelei galbene" şi cu adoptarea unei "soluţii radicale în problema evreiască", ajungând la concluzia că "ideea de «indiferenţă», care sugerează doar o lipsă de interes, are o anvergură prea limitată şi nu exprimă opinia populară în toată complexitatea ei". Ei au preferat să înlocuiască "indiferenţa" cu "o atitudine care ar putea fi caracterizată cel mai bine drept complicitate pasiva".
Acest dezacord m-a determinat să reanalizez valabilitatea conceptului de "indiferenţă". La scurt timp, am avut ocazia să-mi prezint "reevaluarile" la o importantă conferinţă organizată de Institutul Leo Baeck din Berlin în mai 1986, la care am participat atât eu, cât şi Kulka. Reflecţiile respective sunt cuprinse în capitolul 9 al acestui volum.
Am renunţat la unele idei atunci când am acceptat că interesul pentru soarta evreilor a fost mai mare decât am crezut iniţial - cu siguranţă a fost aşa în anumite momente, precum introducerea "stelei galbene" şi deportările. Am acceptat, de asemenea, că "indiferentă" era un concept imperfect, greu de înţeles. L-am preferat însă mai departe, în caracterizarea atitudinilor care au definit comportamentul oamenilor, termenului de "complicitate pasivă". De fapt, am adoptat teza că niciun termen n-ar putea rezuma în mod adecvat diversele opinii (în măsura în care este posibil, în definitiv, să se evalueze atitudinile prevalente în condiţiile existenţei unei dictaturi represive şi ale interzicerii libertăţii de exprimare). În plus, mi s-a părut că, cu cât revedeam mai mult sursele şi publicaţiile care apăreau, cu atât interpretarea data de Kulka şi Rodrigue comportamentului germanilor se apropia, în loc să se deosebească mai mult de interpretarea mea, în ciuda aparentului conflict dintre termeni. Am insistat asupra faptului că termenul "indiferenţă" nu înseamnă neutralitate, ci are conotaţii negative - la fel ca gestul cuiva de a ridica din umeri sau de a întoarce spatele unui lucru rău ca recunoaştere a neputinţei de a schimba situaţia şi ca manifestare a sentimentului că alte lucruri sunt mai presante sau mai copleşitoare. Este departe de a fi o poziţie curajoasă sau lăudabilă din punct de vedere moral, dar, susţineam eu, reprezintă probabil o atitudine comună (chiar şi în regimurile democratice, darămite într-unul dictatorial pe timp de război). Pentru a da termenului un plus de forţă, i-am zis "indiferenţă morală", considerând că acesta era perfect compatibil cu depersonalizarea tot mai accentuată a evreilor din timpul războiului şi cu înăsprirea atitudinii populaţiei faţă de "problema evreiasca". Aşadar, în esenţă, eram fidel concepţiei potrivit căreia, "în momentul în care evreii erau ucişi cu milioanele, marea majoritate a germanilor aveau multe alte lucruri în mintea lor", iar "problema evreiască" era relativ lipsită de importanţă în formarea opiniei populare.
În acest eseu, m-am referit într-un mod mai direct decât o făcusem în studiile mele despre Bavaria la principalele dificultăţi ale interpretării rapoartelor privitoare la opinia oamenilor, întocmite de regimul nazist. În vreme ce Kulka şi Rodrigue criticau "argumentul bazat pe tăcere", de exemplu, eu am subliniat problemele pe care le ridica evaluarea a ceea ce era prezentat în rapoarte ca fiind opinia populaţiei. Deşi am acceptat că era foarte probabil că înăsprirea atitudinii faţă de evrei, aşa cum se deducea din rapoarte, să se fi produs, mi s-a părut destul de evident faptul că părerile raportate care exprimau, de exemplu, aprobarea fără ocolişuri a introducerii "stelei galbene" aparţineau aproape cu siguranţă părţii nazificate a populaţiei. Cât reprezenta din totalul populaţiei această parte este, bineînţeles, imposibil de stabilit. În ciuda pericolelor evidente pe care le implică exprimarea criticilor faţă de măsurile luate împotriva evreilor, sursele indică, de fapt, că politicile naziste nu erau aprobate de toată lumea, nici chiar în timpul războiului, deşi cu siguranţă că acest lucru era valabil doar pentru o minoritate (la fel de greu de evaluat din punct de vedere numeric). Între cele două extreme, iar aici ne întoarcem la "argumentul bazat pe tăcere", am adoptat teza conform căreia este imposibil de ştiut cu precizie ceea ce gândeau oamenii. Mi s-a părut rezonabil să trag concluzia că majoritatea oamenilor erau probabil preocupaţi de grijile personale din ce în ce mai mari din timpul războiului. La rândul ei, aceasta avea să ne ducă înapoi la o stare de indiferenţă morală faţă de soarta unei minorităţi care, în general, stârnea antipatie.
M-am întors la pasivitate, care am considerat că reflectă prioritatea scăzută acordată sorţii evreilor de conştiinţa germanilor, într-un material prezentat la o conferinţa organizată la Haifa, în 1986, şi inclus în acest volum în capitolul 6. Aici, ca şi mai înainte, am sugerat că lipsa de interes faţă de discriminarea unei minorităţi privite în general cu antipatie, asociată cu antagonismul latent care există chiar şi în perioadă regimurilor democratice, înainte să apară obstacolele incomparabil mai mari în calea liberei exprimări din timpul dictaturii, a reprezentat o condiţie prealabilă a genocidului, permiţând urii pline de fanatism a unei părţi a populaţiei să ia amploare într-o manieră necontrolată şi fără nicio oprelişte. Am făcut aluzie cu pesimism la premisele liberale îndoielnice, potrivit cărora oamenii aflaţi în pericol vor fi apăraţi într-o societate deschisă. În această ultima tentativă a mea de a înţelege rapoartele obscure cu privire la opinia populară şi soarta evreilor, am încercat să disting ceea ce oamenii puteau să ştie şi ştiau de fapt (ştiau foarte multe), ce importanţă dădeau informaţiilor (erau conştienţi că se producea un genocid, chiar dacă acest cuvânt nu se folosea pe atunci în mod curent şi cu toate că ignorarea amplorii şi a detaliilor a contribuit numai la o înţelegere parţială a fenomenului) şi ce reacţii au avut (mergând de la aprobarea făţişă până la condamnarea absolută, chiar dacă însoţite de un refuz apatic de a cunoaşte lucruri şi de a participa la evenimente neplăcute care nu puteau fi evitate din cauză că erau foarte răspândite).
În acest moment, am simţit că nu pot să merg mai departe cu studierea atitudinii populare faţă de persecuţia evreilor. De atunci, însă, alţi istorici au dezvoltat analiză, dispunând de izvoare mult mai bogate decât cele de care am dispus eu în anii 1970 şi la începutul anilor 1980. Cele mai notabile dintr-o gamă tot mai mare de studii pe această temă sunt ampla analiză a lui David Bankier, o carte recent apărută a lui Peter Longerich şi excepţionala ediţie a tuturor rapoartelor întocmite de poliţie despre opinia populară şi "problema evreiască", îngrijită de Otto Dov Kulka şi Eberhard Jäckel. De asemenea relevant, chiar dacă nu se bazează direct pe rapoartele de opinie, este studiul amănunţit al propagandei naziste din timpul războiului referitoare la evrei realizat de Jeffrey Herf. Trebuie să spun aici câteva cuvinte despre măsura în care ideile mele, formate cu atâta vreme în urmă şi redate în eseurile nerevizuite din acest volum, sunt încă valabile ori au fost înlocuite complet de cercetări mai recente.
Bankier a vorbit despre "insensibilitatea morală faţă de soarta evreilor", manifestată de populaţia germană în cursul deportărilor şi al asasinatelor în masă, care erau foarte cunoscute, adăugând că "mulţi au căutat să fugă în mod deliberat de cunoştinţa genocidului" (care implica responsabilitate). El a recunoscut că "publicul n-a dat antisemitismului importanţa pe care i-au dat-o naziştii", dar că existenţa dinainte a unui sentiment antievreiesc adânc înrădăcinat a echivalat cu o amplă susţinere acordată înfăptuirii obiectivului de a scăpa Germania de evrei, chiar şi atunci când metodele folosite, şi mai ales violenţa nedisimulată, au fost criticate. N-am găsit nimic în aceste aprecieri cu care să nu fiu de acord.
Longerich a dus dezbaterea mai departe, susţinând că rapoartele regimului cu privire la reacţiile stârnite de politica antievreiască prezentau nu opinia publică autentică, ci pe cea "produsă în mod artificial", "oficială" şi că rolul lor era să "ateste că populaţia, prin comportamentul ei cotidian, îşi exprima aprobarea faţă de politica regimului". Ca atare, opinia era menţionată în general doar în fazele în care intensa propagandă antisemită însoţea măsurile antievreieşti, nu în perioadele relativ liniştite dintre acestea. În virtutea acestui fapt, nu se poate considera că tăcerea din rapoarte oglindea indiferenţa populaţiei. Dimpotrivă, ea reflecta faptul că maşina propagandistică în sine era puţin interesată în anumite faze să pună accentul pe tema antievreiască şi, astfel, la fel de puţin interesată să încerce să urmărească reacţiile. Longerich s-a concentrat aşadar mai puţin pe rapoarte ca reflectare a opiniei şi mai mult pe demersurile propagandistice menite s-o formeze - demersuri care, a recunoscut el, au fost numai parţial încununate cu succes. O consecinţă a acestei concentrări asupra urmăririi opiniei manipulate (şi deci distorsionate) este, credea el, faptul că nu mai are rost să se încerce a se stabili existenţa unei "adevarate" opinii populare. El susţinea că interesul regimului era ca populaţia, care cunoştea în foarte mare măsură atrocităţile comise pe scară largă, să devină complice la asasinatul în masă, lucru pe care l-a făcut transformând "soluţia finală" într-un fel de secret accesibil tuturor. Pe măsură ce soarta războiului a devenit potrivnică Germaniei, situaţia s-a schimbat, iar regimul s-a străduit să înăbuşe orice discuţie despre uciderea evreilor. Temându-se de "razbunarea evreiască", populaţia era acum mai puţin pregătită ca oricând să-şi bată capul cu detaliile genocidului, înclinând tot mai mult să treacă sub tăcere ceea ce ştia. El a conchis că, în acest moment, "atitudinea cea mai simplă şi cel mai des intalnită" echivala cu o evidentă "indiferenţă şi pasivitate faţă de «problema evreiască»", ce nu trebuiau confundate cu dezinteresul, ci reflectau existenţa unei ignoranţe demonstrative, manifestate ca fuga de responsabilitate.
Sunt multe lucruri care par a fi adevărate în această analiză. Şi, totuşi, multe se bazează pe deducţii şi supoziţii, nu pe fapte demonstrate empiric. Oricine cunoaşte întregul evantai de rapoarte de opinie, nu doar pe cele despre "problema evreiască", provenite de la poliţia locală, ca şi de la agenţiile centrale ale regimului, ar avea serioase rezerve în privinţa afirmaţiilor potrivit cărora părerile consemnate erau pur şi simplu fabricate şi aveau un caracter "artificial", neexistând o opinie "autentică", oricât de greu de surprins, în afara celei create de propagandă. Dacă lucrurile stăteau astfel, este greu de explicat de ce rapoartele consemnau fără ezitare păreri potrivnice - spre deosebire de rapoartele expediate de şefii propagandei la ministerul condus de Goebbels, unde docilitatea era "încurajată" foarte mult, iar relatările negative erau criticate - şi de ce conducerea regimului a oprit, în 1944, întocmirea esenţialelor rezumate ale SD. Faptul că, de la momentul Stalingrad, părerile potrivnice au inclus din ce în ce mai mult şi critici la adresa lui Hitler, chiar dacă exprimate, bineînţeles, cu multă grijă şi adeseori într-un mod indirect, este de asemenea o dovadă a existenţei unei opinii "autentice" în spatele constructului propagandistic şi aprobării politicii guvernamentale consemnate în rapoarte. Rămâne nerezolvată în analiza lui Longerich problema interpretării tăcerii rapoartelor cu privire la atitudinea faţă de evrei. El consideră că aceasta oglindeşte pur şi simplu relativa inexistenţă a activităţii de propagandă, nu relativa lipsă de interes faţă de genocid manifestată până în ultima fază a existenţei celui de-al Treilea Reich, când a echivalat cu o lipsă de interes "cultivată", autoprotectoare. S-ar putea să aibă dreptate. Însă poate fi sigur? Mentalităţile din spatele opiniilor rămase nerostite pot fi numai presupuse. Argumentele care stau la baza tăcerii rămân deschise oricăror obiecţii, indiferent de modul în care acestea sunt formulate.
În studiul său amănunţit dedicat propagandei făcute în timpul războiului pe tema "problemei evreieşti", care pune accentul în mod deliberat nu pe ceea ce gândeau germanii obişnuiţi, ci pe felul în care naziştii le-o prezentau, Jeffrey Herf face ceea ce mie mi se pare a fi o critică judicioasă a celor care vor să tragă concluzii despre atitudinea populară bazându-se pe surse problematice precum rapoartele SD. În ceea ce priveşte informaţiile sau gândurile germanilor despre Holocaust şi felul în care oamenii reacţionau la valul de agitaţie antievreiască, el remarcă faptul că "în aceste chestiuni se recomandă păstrarea unei anumite moderaţii şi renunţarea în mare măsură la certitudini cu privire la importanţa pe care «germanii obişnuiţi» o dădeau propagandei naziste". Sunt de acord cu acest lucru, iar dacă aş scrie despre acest subiect astăzi, nu acum treizeci de ani, probabil că aş fi mai precaut şi mai "agnostic" ca oricând în privinţa generalizării concluziilor pe tema opiniei populaţiei germane referitoare la soarta evreilor. Sunt de acord şi cu un alt comentariu al lui Herf cu privire la rapoartele de opinie: "Cea mai plauzibilă interpretare care se poate da mărturiilor existente este aceea că o minoritate fanatică, dar nu puţin numeroasă, încorporată în organizaţiile de faţadă ale Partidului Nazist sau învârtindu-se în jurul acestora" a fost pe deplin convinsă printr-o propagandă radicală de faptul că responsabilitatea declanşării războiului a aparţinut evreilor "şi că aceşti fanatici erau înconjuraţi de o societate în care formele mai moderate de antisemitism deveniseră ceva obişnuit". Această idee se potriveşte destul de bine cu împărţirea aproximativă, simplă, pe care am evocat-o chiar în cercetările mele, între o minoritate considerabilă de antisemiţi radicali (deşi, este important de subliniat, una susţinută de toate organele puternice ale unui nemilos regim represiv), o minoritate foarte subţire care dezaproba persecuţia şi se pregătea într-un anume fel să-i ajute pe evrei şi o mare parte a populaţiei care era potenţial antisemită, dar tolera în mod pasiv persecuţia şi mai radicală a acestora.
Volumul lui Kulka şi Jäckel diferă de lucrările menţionate mai înainte prin faptul că reprezintă o superbă şi cuprinzătoare ediţie a rapoartelor naziste cu privire la atitudinea populaţiei faţă de evrei, însă el conţine doar o introducere textuală, care se abţine de la analize sau interpretări. Editorii ridică totuşi chestiunea "indiferenţei" ca parte a problemei principale a interpretării izvoarelor recent descoperite, sugerând - poate pe un ton optimist - că "materialul permite acum formularea unor întrebări mai precise şi a unor răspunsuri întemeiate". Într-un eseu publicat înainte de alcătuirea acestei remarcabile ediţii, Kulka a fost mai îndrăzneţ. Referindu-se încă o dată la ponderea diferită care trebuie atribuită vastei tăceri din rapoartele cu privire la "soluţia finală" şi depersonalizarea evreilor, el compara ideea de "pasivitate generală" ca "rezultat al indiferenţei, al neştiinţei sau al dorinţei de a nu şti, ori, alternativ, al reprimării acestor cunoştinţe" cu "pasivitatea generală" ca "expresie a unui larg consens asupra politicii guvernamentale, un fel de înţelegere tacită care-ţi permitea să nu adopţi o atitudine activă faţă de subiectul în cauză". Extinzându-şi consideraţiile la declaraţiile de aprobare a antisemitismului regimului din sondajele postbelice de opinie realizate de americani în Germania ocupată, Kulka trage următoarea concluzie: "Este evident că interpretarea potrivit căreia populaţia germană fost în general indiferentă faţă de politica de genocid îndreptată împotriva evreilor nu trece testul confruntării cu alte izvoare. Este, de asemenea, destul de limpede faptul că identificarea cu «soluţia finală» a fost foarte răspândită printre cetăţeni în timpul celui de-al Treilea Reich."
Eu însumi am îndoieli că sondajele postbelice susţin valoarea acestei interpretări. Din cifrele pe care Kulka le furnizează pornind de la unul dintre sondaje, 20% "erau de acord cu tratamentul aplicat de Hitler evreilor", iar alte 19 procente "erau în general de acord, dar considerau că acesta a mers prea departe". Deşi sunt şocante, aceste constatări nu contribuie prea mult la rezolvarea problemei "indiferenţei". Corespondenţa mea cu Kulka a continuat, la fel şi dezacordurile noastre nuanţate. Mie nu mi se par a fi foarte mari. Dar nici nu pot fi rezolvate în mod fundamental. Până la urmă, eu sunt dispus - aşa cum am fost întotdeauna - să accept şi să recunosc faptul că populaţia a aprobat, în mare măsură şi probabil că până în anii de mijloc ai războiului, măsurile de eliminare a evreilor din Germania. Însă mie, drept să spun, mi se pare imposibil de stabilit cu certitudine dacă pasivitatea majorităţii reflecta indiferenţa morală, o conştiinţă pătată, suprimarea unor cunoştinţe stânjenitoare, teama de urmări sau aprobarea tacită a ceea ce se întâmpla în acel moment. Am sentimentul, la fel ca la mijlocul anilor 1980, că interpretarea poziţiei populaţiei germane faţă de "soluţia finală" nu mai poate fi extinsă. Uneori, istoricii trebuie să accepte pur şi simplu că nu pot găsi răspunsurile concrete şi rapide pe care le caută printre rămăşiţele inadecvate ale trecutului de care trebuie să se ocupe. Mă tem că, cu cât se vor întreprinde mai multe cercetări de acum înainte, cu atât sunt mai multe şanse ca rezultatele să fie mai slabe.
[1] Yad Vashem - Memorialul Victimelor Holocaustulu, instituţie oficială a statului Israel. (n.red.)