Vânătoare de jderi adevăraţi / 2000 în mîna cititorilor

Citiţi un fragment din această carte.


Ciudat, există reportaje mult mai tari decât cele de la TV! Există poemele unor tineri - toate sunt "ultime" ca filosofia şi "prime" ca fotografia. Adevărate ca ezitările omului etern, crunte ca zvârcolirile timpului nostru, memorabile ca strigătul oricărui poet născut, iar nu făcut.

Citiţi-i pe cei mai buni 15 dintre ei! Veţi descoperi în volumul lor peisajul de suflet al României de azi aşa cum nu vrem să-l vedem, lumea noastră aşa cum ne îngrozim să le-o lăsăm, energia şi speranţa pe care ei le-au depozitat în verb. Faceţi cunoştinţă cu cei care par învinşii de azi, fiind, de fapt, singurii învingători: Constantin Acosmei, Gabi Eftimie, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu-Hondrari, Claudiu Komartin, Radu Vancu, Dan Sociu, a. urmanov, V. Leac, Florin Partene, Elena Vlădăreanu, val chimic, Dan Coman.

"În primul rînd, n-am putut să-mi refuz încă o ocazie de a-i reciti pe poeţii din generaţia mea. Mai toată lumea (de la criticii titulari de rubrici în reviste serioase pînă la nenumăraţii comentatori de pe blogurile literare) vorbeşte despre ei; destul de mulţi, din nefericire, o fac în lipsa textelor, astfel că, de cele mai multe ori, impresia e că mai mult se vorbeşte de noua generaţie de poeţi decît se citeşte din cărţile lor." (Dan Coman)


[...] Poeţii douămiişti cred, se iluzionează că, spre deosebire de predecesorii lor - "generaţia '60", "promoţia '70", "optzeciştii" sau alţi rătăciţi şi independenţi, ca Leonid Dimov, Mircea Ivănescu sau Ştefan Aug. Doinaş, cu al său Mistreţ cu colţi de argint, nişte "textualişti", nişte "scriitori" -, ei pot ataca direct realitatea. La fel ca jderii, se aruncă în gâtul acestui animal necunoscut, mult mai mare decât ei, realitatea, fără precauţii, de multe ori cu vădită iresponsabilitate şi cu o stranie sălbăticie. Rezultatele sunt, cum se va vedea, dintre cele mai diverse: de la poezia antologică şi nemuritoare la textul care te lasă perplex, dar nu indiferent.

Fără îndoială, înaintaşii din secolul trecut ai poeţilor tineri de azi s-au încurcat în teorii literare, în ideologii, au trăit sub ocupaţie, în comunism, au fost atinşi de extremismele de dreapta şi au ajuns în puşcării, sau de extremismele de stânga (avangardele) şi s-au adaptat mai uşor doctrinei dominante. Ce par să uite noii prinţi curaţi ai limbii române este că, până la urmă, la fel cum pictura se face cu vopseluri, muzica din sunete, şi poezia se face din cuvinte. Şi că, vor sau nu vor, istoria literaturii îi va arhiva şi pe ei în sertare.

Tinerii poeţi de azi ar fi, după Marin şi Ştefania Mincu, care s-au învestit total în a-i susţine, prima promoţie dintr-o generaţie mai amplă, comparabilă, poate, cu marile generaţii din cultura română - junimiştii, generaţia '27, generaţia marii deschideri a anilor '60. Mi-e greu să ghicesc dacă aceşti poeţi din ultimul val sfârşesc o mişcare literară sau anunţă a brave new world. Oricum, lectura acestor poezii ne poate da veşti din viitor. Sunt bune, sunt rele aceste "informaţii"? Fiecare le va descifra după experienţa sa, după antrenamentul său de cititor.

"Minimalişti", "apocaliptici", "postmoralişti", tinerii poeţi români de azi mai au încă multe lucruri importante de spus. Deşi profeţii de toate obedienţele anunţă satisfăcuţi sfârşitul naţiunilor şi al statelor, deci şi al limbilor vorbite de triburi mai mici, iminenta instalare a satului global şi a monedei universale, iar războaiele înlocuiesc de ceva vreme campionatele sportive mondiale, undeva la marginea Europei, la Marea Neagră, muza română nu tace.

Ce aduc nou noii poeţi? Lipsa lor de livresc este bine compensată de un cosmopolitism trăit. Sunt curajoşi şi cu verbul, şi cu virgula. Sfidează, provoacă, detestă apăsat, trăiesc pentru sentiment, deşi antisentimental. Consumă muzici, alcool şi o tehnologie pe care o şi abhoră. Ei chiar sunt ai secolului XXI, din codrii Traciei, dar şi pretutindenari. Dispreţuiesc diplomele şi onorurile, altele decât cele care privesc poezia lor. Se închid în casă, se ascund (o "jderiţă" ne spune pe şleau: "prietenii mei sînt ascunşi în scorburi / în locuri întunecate"!), refuză lumea care li s-a păstrat. Se dezinteresează de ecoul critic, iar mass-media, sinistru politizată, le apare, bineînţeles, vulgară, dezgustătoare. Sunt mândri de vulnerabilităţile lor şi le poartă ca pe nişte medalii. În comparaţie cu ei, optzeciştii sunt, într-adevăr, învechiţi. Douămiiştii ştiu că sunt înşelaţi, înţeleg cine îi înşală şi nu mai dau doi bani pe şmecherii estetizante sau esopice. Nu mai sunt "bogomilici". Dimensiunea etică, interesul pentru social şi politic nu sunt deloc neglijate. Sunteţi preveniţi: tinerii poeţi români îşi vor ţara înapoi. [...]


[...] Generaţia 2000 (sau, după caz, 2000+), poeţii milenarişti, mizerabiliştii - iată cîteva sintagme aplicate adesea autorilor debutaţi în jurul anului 2000. Există (cum altfel?) tabere de susţinători şi tabere de detractori. Cei care susţin apariţia noii generaţii de poeţi mizează pe cîteva coordonate comune: autenticismul (sau, uneori, hiperautenticismul), biografismul întins la maximum, refuzul livrescului, al literaturizării, repudierea intertextualităţii, a sclipiciului postmodern, visceralitatea şi radicalismul viziunii, toate la intersecţia poeziei sociale cu cea de ordin (neo)expresionist şi avînd ca reper o nouă relaţie, de angajare existenţială, cu cititorul. Sînt, aşadar, cei care susţin că există o ruptură majoră între discursul poetic douămiist şi ceea ce făceau poeţii din generaţiile anterioare. După cum sînt şi cei care susţin nu numai că această ruptură nu există, dar că poeţii aceştia mai noi sînt deopotrivă doar simpli epigoni şi baladişti pornografi, lipsiţi atît de originalitate, cît şi de forţă poetică.

Cititorul va putea, graţie acestei cărţi, să aleagă. Însă, indiferent de existenţa sau inexistenţa acestei rupturi majore, nu se poate contesta un lucru (şi aici e însăşi miza acestei antologii): tinerii autori scriu o poezie solidă, de impact, cu nimic mai prejos decît cei de dinaintea lor, continuînd astfel marile coordonate ale poeziei române.

Sîntem acum, aşadar, în compania a o sută de poeme aparţinînd unor tineri poeţi, cincisprezece la număr. Ar fi putut fi, evident, mai mulţi. Cosmin Perţa, Doina Ioanid, Răzvan Ţupa, Şerban Axinte, Ana Dragu, Miruna Vlada, Andra Rotaru, Adela Greceanu, Andrei Peniuc, Rareş Moldovan, Svetlana Cîrstean, Diana Geacăr, Andrei Doboş, Rita Chirian, Oana Cătălina Ninu, T.S. Khasis sînt poeţi buni, fiecare avînd poeme excelente. Însă, ca orice antologie, şi aceasta are nişte limite fizice. În plus, criteriul de selecţie nu a fost doar cel al valorii poemelor, ci şi acela al relevanţei lor în raport cu o nouă sintaxă poetică, o nouă modalitate de a scrie, de a privi textul poetic, deci o relevanţă în raport cu întregul. Cred că autorii aleşi sînt reprezentativi atît pentru fenomenul poetic douămiist, cît şi pentru ideea că poezia română are autori bine individualizaţi, cu proiecte personale consistente. Începînd cu cei care au publicat deocamdată o singură carte (Acosmei, Novac, Partene, Eftimie sau val chimic) şi pînă la cei care, iată, au ajuns la trei sau patru cărţi (Vancu, Leac, Vlădăreanu, Sociu, Komartin, Manasia, a. urmanov), (încă) tinerii poeţi prezenţi în această antologie pot, în sfîrşit, să ofere o perspectivă clară asupra noii generaţii şi să demonstreze că, dincolo de orice constrîngere generaţionistă, poezia română contemporană e una foarte puternică, ajungînd, iată, pe mîini bune.