Teroarea memoriei

Citiţi un fragment din această carte.
Raluca Ciochină face parte cu siguranţă din categoria poeţilor "retrospectivi"; fixată deocamdată cu obstinaţie asupra trecutului, recurgând la "filmul" amintirilor personale şi la reminiscenţele traumatizante din copilărie, legate mai ales de prezenţa ameninţătoare a bărbaţilor, poeta alcătuieşte poeme secvenţionale, care, urmând liniile capricioase ale memoriei, se compun din "plinuri" şi "goluri", din "rostiri" şi "tăceri", după o tehnică a colajului ce creează mai degrabă tensiuni decât consonanţe. Ea elaborează texte voit prozaice, cu o bună ştiinţă a detaliului, adesea burlesc sau absurd, care împinge reportajul vieţii de zi cu zi spre halucinant şi fantastic:
 
"cine sunt eu altcineva decât cea care tremură când tata o arată cu degetul pe perete
 
sunt copilul femeia mama bărbatul fratele pe care nu l-am avut niciodată
 
şi în mintea mea trebuie să refac totul e ca şi cum aş uita
că tata-şobolanul roade noaptea oblonul de lemn şi gratiile şi piciorul patului"
 
Puţin predispusă spre confesiunea frustă, autoarea preferă să compună cinematografic, încercând să găsească de fiecare dată imaginea capabilă să sugereze un sentiment sau să creeze o atmosferă, decupând secvenţe fără bandă sonoră şi fără detalii cromatice, mizând în totalitate pe forţa de sugestie a alb-negrului:
 
"camera unde tataia mi-a arătat cuiele din coada de mătură nu mai există astăzi. vorbea de prosoapele ude date pe spate şi de furtunul
de la duş.
între timp, tataia a şi murit.
aici unde sunt eu e prea multă frică. încă stau cu ochii închişi şi-mi ţin respiraţia.
când simt că-mi sar minţile mă duc din nou în spatele mesei, unde ursuleţii se ţin între ei de lăbuţe."
 
Această călătorie prin cotloanele obscure ale memoriei, de unde sunt scoase la suprafaţă mereu alte şi alte relicve neliniştitoare,sfârşeşte prin a deveni în cele din urmă o adevărată tortură; uitarea refuză să înghită amintirile dureroase, iar blestemul poetei este tocmai acela că nu se poate elibera niciun moment de acest "terorism al memoriei" care o obligă să trăiască mereu cu faţa către trecut, ca într-un fel de (auto) supliciu perpetuu:
 
"ar fi fost mult mai simplu să uiţi
 
să-mi bag iar toate cărţile-n saci hainele-n saci visele-n saci viaţa în saci şi să fug din oraş în oraş
din casă în casă
din bărbat în bărbat
 
dar nu pot
tot mai visez că umblu goală pe străzi de la brâu în jos"
 
Forţa de fascinaţie a memoriei poate căpăta în asemenea momente o încărcătură de erotism, trecutul este perceput erotomorf, suprapunându-se peste imaginea virtualului partener pe care aproape că îl substituie:
 
"când mă îndrăgostesc
mă aud şoptind un cântec de leagăn mamei copilei
 
în camera mea cu fotografii
de când aveam doi ani, patru ani, şapte ani camera unde altfel
altădată nu s-ar fi proiectat nimic pe pereţi
unde tata n-ar fi iubit pe rând zeci de femei
şi bunica n-ar fi legănat pe nimeni niciodată"
 
Amintirile deturnează astfel dorinţa, o abat de la destinaţia ei firească, împingând-o spre stadiul erosului infantil, în timp ce bărbatul e supus unui proces de "gulliverizare", redus la dimensiunile băieţaşului sau la cele ale jucăriei:
 
"Ştrumfi e singur sâmbătă dimineaţa în biserică Ştrumfi pupând icoane Ştrumfi ghemuit în debara în întuneric
Ştrumfi nu vrea să doarmă cu Ionuţşi Silviu în pădure Ştrumfi şi cu mine stăm îmbrăţişaţi eu sorbindu-l din ochi pe Ştrumfi
eu şi cu Ştrumfi după ce ni s-a furat tot din casă Ştrumfi pe pod în poziţie fetală învelit cu pătura Ştrumfi plângând, eu plângând
Ştrumfi are şapte ani"
 
Iar din această fixaţie obsesivă asupra trecutului nu se poate naşte decât lipsa de apetenţă pentru prezent. Acesta este filonul liric din care poezia Ralucăi Ciochină - destul de monocordă din punct de vedere tematic - îşi extrage momentan partea mai rezistentă. Evoluţia poetei va fi, fără îndoială, interesant de urmărit. Cu materialul poetic din greva tăcerii nu cred că se poate face mai mult de o singură carte.