Diana Manole
înger cu viză de canada
Editura Brumar, 2011
înger cu viză de canada
Editura Brumar, 2011
Citiţi un fragment din această carte.
***
Senzaţia de dublă apartenenţă
Senzaţia de dublă apartenenţă
Poezia Dianei Manole e scrisă în singurătate, cu puterile neajutate de nici una din fiinţele transcendentale pe care memoria interbelică argheziană le mai putea măcar evoca, dar obrazul ei e zgâriat de pana unui înger personal obligat la îndelungul proces al adaptării la condiţia de emigrant în Canada a protejatei lui, dar şi la căderea din cotidian a amândurora. Deci nu cu unghiile de la mâna stângă sunt scrise versurile acestea (căci unghiile sunt mereu roase din carne şi odată cu ele şi revolta e înăbuşită), ci cu "dreapta/ alergică, reumatică şi plină de păcate de toate felurile", iar pe ea, ca o provocare în plus, se dă uţa înger-îngeraşul său cu "părul creţ, ochii albaştri şi câteva kilograme în plus".
E candoare, dispoziţie ludică, dar şi multă ironie în acest tandem creator (şi existenţial), iar datul uţa-uţa e, poate, o variantă mai detaşată a alternării registrelor care definea scrisul Dianei Manole şi în lăsata în urmă Românie. Şi nu e vorba doar de firescul şi originalitatea manifestării atât în poezie cât şi în teatru, bonus teatru pentru copii, sau în realizarea cu maxim profesionalism de emisiuni pentru TVR, cât de conturarea unui teritoriu artistic propriu care se autosuspendă între diferitele nivele ale existenţei ori face breşe în scuturile indiferenţei şi ale impersonalului, breşe pe care le locuieşte apoi cu voluptate ori cu autentice nelinişti. Deja din primele volume Bărbaţi şi femei. 29 în ordine alfabetică (1994) şi Dragoste printre etaje (1997), urmate de Tabieturi de seară (1998) şi Vai, asta-i culmea! (2000) erau exersate evadările între straturile realului şi ale limbajului cotidian: "Doamne, / între etajul doi şi trei e aşa de bine că încep să visez o altă lume / fiecare cu liftul său personal / să-l înalţe până în al nouălea cer de câte ori vrea / să te întâlnească."
Decorul se schimbă în acest din urmă volum, iar arhitectura poemelor câştigă în amploare, atotprezenţii zgârie-nori adăpostind şi îmboldind proliferarea unor asemenea spaţii de refugiu şi prezervare de sine. Interesantă este însă tensiunea ce se naşte între această structurare înalt verticală şi poziţia frecvent subliniată din care poeta îşi proiectează lumea: chircirea în sine, între expansiva întemeiere de lumi (fie ele şi insulare, cu un înger îndărătnic alături, în loc de un supus Vineri) şi intensiva coborâre în sine.
Această din urmă postură/atitudine e liantul întregului volum, conceput în tiparele confesive ale unui Jurnal cu înger, nu intim ci împărtăşit, dialogat şi negociat cu Celălaltul său îngeresc căruia nu ştie ce să-i ceară, iar el nu ştie ce să facă. Jurnalul e dispus în abis, atât formal, căci din el se desprind celelalte şapte poeme, cât şi ideatic pentru că din paginile lui porneşte drumul prin bolgiile şi uneori paradisurile anamnetice ale propriei identităţi. Ca un fel de purgatoriu Clinica de dezintoxicare a îngerilor şi a celor cu "sufletul plin de vânătăi" e o primă etapă în acest traseu. Urmează secvenţe de drum parcurse alături de călăuze: mama (în Îngerul şi portocalele), bunica (în Poemele Bunicii) sau imigrantul (în Viaţa sexuală a imigrantului), dar între ele sunt pasaje asumate în singurătate: un Crăciun în cosmopolitul univers torontez (în Iarna pe Yonge Street) şi o meditaţie asupra tâlcurilor scrisului (în Second Draft). Poemul final e un autoportret, sinteză a tuturor datelor până la el diaristic exprimate, în zig-zag-ul dintre trecut şi prezent, prefigurând un viitor, tot cu creionul în mână, în lumina albastră.
Albumul de familie al Dianei Manole, spre diferenţă de Familia Popescu a pomenitului său coleg de generaţie Cristian Popescu, reţine doar figurile feminine - cu o fatală non-identitate de nume, dar repetând un destin de Eve cu dinţii străpeziţi de merele pădureţe oferite de acelaşi înger păzitor. Din singurătate se întrupează figurile mamei şi ale bunicii în aceste poeme cu viză către teritoriile amintirii. Într-un fragment cu titlu de tablou suprarealist, Îngerul şi portocalele, mama revarsă din prag portocale: "nişte mingi colorate mirosind a copilărie", în vreme ce, neputincioşi, de la o distanţă respectuoasă, ea şi îngerul îşi repartizează în felul următor dezolarea: "eu tac, iar tu încerci zadarnic să culegi portocalele de pe jos cu aripile".
Bunica, în chip de moiră ce tricotează viitorul nepoatei, e ghidul între viaţă şi moarte, între epuizare şi o vitalitate explozivă, între Bucureştiul anilor '70 şi vacarmul de pe Bay Street, între Tatăl nostru, rostit ritualic în serile copilăriei, şi o crimă dintr-un bar din Scarborough anunţată de ştirile de la ora şase, între campingul de la Năvodari din iulie 1979 şi "cabinetul de la etajul 39 al psihologului specializat în problemele imigranţilor". Cabinetul de terapie pentru înstrăinaţi sau clinica de dezintoxicare a îngerilor sunt spaţii tipice ale stărilor tranzitorii care domină aceste versuri, sunt locuri ale balansului permanent în căutarea şi debarasarea de sine. Ele pot fi trecute în registrul heraldic al fiinţei care "rămâne confuză între a primi şi a da".
Un univers fracturist, l-ar numi adepţii manifestului nouăzecist, o lume in between, i-ar spune atâtea teorii post-moderniste, post-colonialiste care nu pot să depăşească şi, deci, să prefixeze cu post- un sentiment acut de ne-acasă, de trăit ailleurs care e al nostru, al tuturor celor prinşi între două milenii. Între (cu varianta printre) e prepoziţia vedetă, liniile ei încapsulează existenţa: "uneori între două secunde / un gol fără nici o vibraţie / ca liniştea moartă de pe o bandă magnetică virgină / care intră pe post din greşeală" sau o izolează pe "o stradă care nu există", dar care se naşte între "doi zgârie nori din sticlă [care] se reflectă unul în ferestrele celuilalt / ca-ntr-o galerie cu oglinzi paralele" şi mai ales între "N-a fost să fie" şi lăsatul "în voia voluptăţii de a fi".
Trecerea între palierele memoriei e asigurată de Iarna pe Yonge Street unde zgomotul de moment al autostrăzii estompează, dar nu anulează, trecutul. Cu viziune regizorală şi perfectă dozare a efectelor, poeta, deghizată în compère, prezintă de dincoace de cortină, când nu e ea însăşi personaj pe scenă, spectacolul de sunet (jazz, Für Elise, Rudolph the Red Nosed Raindeer, sloganuri) arome, secvenţe live şi amintiri ale unui Crăciun în Toronto. Poemul alătură flash-uri de imagine ca-ntr-o poveste ce îşi deşiră mărgăritele. Nevoia de comunicare "chircită sub impulsul momentului şi al jucăriilor din plastic" ţâşneşte cu ingenuitate, dar e acompaniată de o tristeţe care se refuză cuvintelor şi se retrage între rânduri sau în imacularea foilor ce ies din printer "una după alta... ori de câte ori încerc să le scriu Merry Cristmas / celor de acasă."
Reflectarea asupra scrisului - în varianta lui artistică - e punctul de convergenţă a tuturor acestor poeme. Nu e o temă cu sistemă abordată şi mai ales nu e nimic demonstrativ ori artificial sofisticat în pasajele metatextuale. E doar o căutare şi o apărare de oboseala scrisului, definit la un moment dat ca un "anti-depresiv care dă dependenţă la fel ca / toate celelalte". Sfidând proteze contemporane precum pixul ergonomic ori ...pixelii generoşi, scrisul îşi păstrează intactă forţa de a răstălmăci realitatea întru îmbogăţire de sens: "Bunica [...] îl plângea pe pisicul lovit care zăcea în mijlocul drumului / cu ceasul oprit. / Am scris asta fără să vreau, am aţipit şi mâinile au continuat să tasteze singure / ca şi cum atingerea literelor mi-ar fi dat / sentimentul de linişte / după care tânjeam în copilărie. / Am vrut să spun «cu capul zdrobit» - asta era realitatea!"
Acoperind intervalul dintre oboseala şi jubilarea scrisului, versurile se pliază pe ritmuri din cele mai diferite : de la cele sacadat cinice la altele cu un ce ludic detaşat ori la senzaţia de sufocare astmatică sub avalanşa sloganului publicitar ori sub "voluptatea clişeelor de fiecare zi", aşa cum reuşesc să treacă, pe neobservate, de la lirismul neîngrădit ce se revarsă cu lentoare: "să simţi lumina / mângâindu-ţi obrazul ca degetele de bebeluş / căutând flămând sânul pocnind de lapte" la soluţii neaşteptate de închidere a unui fragment până atunci derulat într-o logică a epicului: "Te-ai auzit vreodată râzând cu râsul morţilor din tine?" Limbajul e adaptat acestor stări polarizate şi se bazează pe ceea ce s-ar putea numi întrecuvintele, adică o limbă poetică încercând reanimarea odată-cuvintelor sleite semantic prin prea deasă utilizare sau vizând, cu un dram de scepticism, încă-nu-cuvintele: "Nu mai am demult curaj să vorbesc cu vorbele de care aş avea nevoie! / Se târăsc de-a lungul pervazului ca nişte viermişori / albi / care vor îngheţa şi vor adormi visându-se cuvinte înainte de ieşirea din crisalidă". Ce caută ele în visul din vis - alături de cuvintele gravide care o înnebunesc de aşteptare? - Ce-a mai rămas! - răspunde inedita formulă a poemului-test.
Ce-a mai rămas încearcă a păstra - dincolo de şarja atipică pentru literatura migrantă în fişierele căreia poeta îşi are locul său distinct - şi poemul-caricatură Viaţa sexuală a imigrantului. Calităţile de dramaturg, recunoscute prin diverse premii pentru Copilul care nu voia să se nască (1999), Revoluţia textilă (2007) sau Extratereştrii din pernă (2000) sunt aici deplin activate în portretizare, în sarcastică delimitare a spaţiului scenic ("de la uliţa copilăriei şi veceul din curte la privirea grănicerului / suspicioasă, invidioasă şi în ultimă instanţă plină de ură" şi apoi la ghişeele cu frunze roşii de arţar sau la încrucişarea Yonge cu Bloor din pieptul Toronto-ului. Rămâne însă, intens şi autentic redată, drama fără didascalii şi sentimentalisme a plonjării oricărui imigrant într-o Second Language, Second Life, fie ele şi îndulcite cu produse Second Cup: "Toţi vorbesc aşa, gângăvit, silabă cu silabă / Ca şi cum ar fi rămas blocaţi într-o haltă din Bărăgan / ori n-ar avea nici un motiv să se grăbească / pentru că trenul vine oricum doar o dată pe an / când e lună plină şi ţi se scoală brusc, deşi nu se vede / picior de femeie prin preajmă."
Undeva între lumea a doua, a treia şi o lume fără nici o identitate se plasează polemic această poezie - second draft pentru o realitate care "e doar o noţiune de circumstanţă". Agravante sunt circumstanţele realităţii - a cărei fărâmiţare poemele o ilustrează foarte bine prin structura lor - cu atât mai mult cu cât ea este exprimată, experimentată şi adesea visată concomitent în (întrecuvintele a) două limbi: "Da: «Să visezi în două limbi e ca şi cum ai întoarce şi celălalt obraz / înainte de a fi primit prima palmă.»"
Cuvintele limbii române - subiect de perpetuă îndrăgostire - îmblânzesc pixelii prin rotunjimile o-urilor şi a-urilor, iar nărăvaşele vocalele ale limbii engleze sunt supuse dresajului: "ca şi cum un bici cu ţinte metalice / s-ar întoarce împotriva mea de câte ori aş avea ceva de spus / cuvintele încep să zdrăngăne ca un capac / scăpat pe jos / continuând să se rotească / cu zgomot / până când le aud şi vecinii vecinilor noştri." Printre ele, aparent docilă, timidă, curioasă, în fapt tăios lucidă, autoironică şi mereu provocatoare, poezia se alintă "ca o pisică pe care un copil o mângâie pe burtă / întrebându-se cum ar arăta spânzurată de coadă." Şi ea n-are nevoie de viză pentru întoarcerea în literatura română, căci pietrele de râu din buzunarele oricând pline ale îngerului sau firele de păr alb căzute "în urma mea ca miejii de pâine din poveştile cu copii rătăciţi" o aduc firesc şi necesar înapoi. Cu buna - şi de neratat - lectură ca singura formă de vămuire!
E candoare, dispoziţie ludică, dar şi multă ironie în acest tandem creator (şi existenţial), iar datul uţa-uţa e, poate, o variantă mai detaşată a alternării registrelor care definea scrisul Dianei Manole şi în lăsata în urmă Românie. Şi nu e vorba doar de firescul şi originalitatea manifestării atât în poezie cât şi în teatru, bonus teatru pentru copii, sau în realizarea cu maxim profesionalism de emisiuni pentru TVR, cât de conturarea unui teritoriu artistic propriu care se autosuspendă între diferitele nivele ale existenţei ori face breşe în scuturile indiferenţei şi ale impersonalului, breşe pe care le locuieşte apoi cu voluptate ori cu autentice nelinişti. Deja din primele volume Bărbaţi şi femei. 29 în ordine alfabetică (1994) şi Dragoste printre etaje (1997), urmate de Tabieturi de seară (1998) şi Vai, asta-i culmea! (2000) erau exersate evadările între straturile realului şi ale limbajului cotidian: "Doamne, / între etajul doi şi trei e aşa de bine că încep să visez o altă lume / fiecare cu liftul său personal / să-l înalţe până în al nouălea cer de câte ori vrea / să te întâlnească."
Decorul se schimbă în acest din urmă volum, iar arhitectura poemelor câştigă în amploare, atotprezenţii zgârie-nori adăpostind şi îmboldind proliferarea unor asemenea spaţii de refugiu şi prezervare de sine. Interesantă este însă tensiunea ce se naşte între această structurare înalt verticală şi poziţia frecvent subliniată din care poeta îşi proiectează lumea: chircirea în sine, între expansiva întemeiere de lumi (fie ele şi insulare, cu un înger îndărătnic alături, în loc de un supus Vineri) şi intensiva coborâre în sine.
Această din urmă postură/atitudine e liantul întregului volum, conceput în tiparele confesive ale unui Jurnal cu înger, nu intim ci împărtăşit, dialogat şi negociat cu Celălaltul său îngeresc căruia nu ştie ce să-i ceară, iar el nu ştie ce să facă. Jurnalul e dispus în abis, atât formal, căci din el se desprind celelalte şapte poeme, cât şi ideatic pentru că din paginile lui porneşte drumul prin bolgiile şi uneori paradisurile anamnetice ale propriei identităţi. Ca un fel de purgatoriu Clinica de dezintoxicare a îngerilor şi a celor cu "sufletul plin de vânătăi" e o primă etapă în acest traseu. Urmează secvenţe de drum parcurse alături de călăuze: mama (în Îngerul şi portocalele), bunica (în Poemele Bunicii) sau imigrantul (în Viaţa sexuală a imigrantului), dar între ele sunt pasaje asumate în singurătate: un Crăciun în cosmopolitul univers torontez (în Iarna pe Yonge Street) şi o meditaţie asupra tâlcurilor scrisului (în Second Draft). Poemul final e un autoportret, sinteză a tuturor datelor până la el diaristic exprimate, în zig-zag-ul dintre trecut şi prezent, prefigurând un viitor, tot cu creionul în mână, în lumina albastră.
Albumul de familie al Dianei Manole, spre diferenţă de Familia Popescu a pomenitului său coleg de generaţie Cristian Popescu, reţine doar figurile feminine - cu o fatală non-identitate de nume, dar repetând un destin de Eve cu dinţii străpeziţi de merele pădureţe oferite de acelaşi înger păzitor. Din singurătate se întrupează figurile mamei şi ale bunicii în aceste poeme cu viză către teritoriile amintirii. Într-un fragment cu titlu de tablou suprarealist, Îngerul şi portocalele, mama revarsă din prag portocale: "nişte mingi colorate mirosind a copilărie", în vreme ce, neputincioşi, de la o distanţă respectuoasă, ea şi îngerul îşi repartizează în felul următor dezolarea: "eu tac, iar tu încerci zadarnic să culegi portocalele de pe jos cu aripile".
Bunica, în chip de moiră ce tricotează viitorul nepoatei, e ghidul între viaţă şi moarte, între epuizare şi o vitalitate explozivă, între Bucureştiul anilor '70 şi vacarmul de pe Bay Street, între Tatăl nostru, rostit ritualic în serile copilăriei, şi o crimă dintr-un bar din Scarborough anunţată de ştirile de la ora şase, între campingul de la Năvodari din iulie 1979 şi "cabinetul de la etajul 39 al psihologului specializat în problemele imigranţilor". Cabinetul de terapie pentru înstrăinaţi sau clinica de dezintoxicare a îngerilor sunt spaţii tipice ale stărilor tranzitorii care domină aceste versuri, sunt locuri ale balansului permanent în căutarea şi debarasarea de sine. Ele pot fi trecute în registrul heraldic al fiinţei care "rămâne confuză între a primi şi a da".
Un univers fracturist, l-ar numi adepţii manifestului nouăzecist, o lume in between, i-ar spune atâtea teorii post-moderniste, post-colonialiste care nu pot să depăşească şi, deci, să prefixeze cu post- un sentiment acut de ne-acasă, de trăit ailleurs care e al nostru, al tuturor celor prinşi între două milenii. Între (cu varianta printre) e prepoziţia vedetă, liniile ei încapsulează existenţa: "uneori între două secunde / un gol fără nici o vibraţie / ca liniştea moartă de pe o bandă magnetică virgină / care intră pe post din greşeală" sau o izolează pe "o stradă care nu există", dar care se naşte între "doi zgârie nori din sticlă [care] se reflectă unul în ferestrele celuilalt / ca-ntr-o galerie cu oglinzi paralele" şi mai ales între "N-a fost să fie" şi lăsatul "în voia voluptăţii de a fi".
Trecerea între palierele memoriei e asigurată de Iarna pe Yonge Street unde zgomotul de moment al autostrăzii estompează, dar nu anulează, trecutul. Cu viziune regizorală şi perfectă dozare a efectelor, poeta, deghizată în compère, prezintă de dincoace de cortină, când nu e ea însăşi personaj pe scenă, spectacolul de sunet (jazz, Für Elise, Rudolph the Red Nosed Raindeer, sloganuri) arome, secvenţe live şi amintiri ale unui Crăciun în Toronto. Poemul alătură flash-uri de imagine ca-ntr-o poveste ce îşi deşiră mărgăritele. Nevoia de comunicare "chircită sub impulsul momentului şi al jucăriilor din plastic" ţâşneşte cu ingenuitate, dar e acompaniată de o tristeţe care se refuză cuvintelor şi se retrage între rânduri sau în imacularea foilor ce ies din printer "una după alta... ori de câte ori încerc să le scriu Merry Cristmas / celor de acasă."
Reflectarea asupra scrisului - în varianta lui artistică - e punctul de convergenţă a tuturor acestor poeme. Nu e o temă cu sistemă abordată şi mai ales nu e nimic demonstrativ ori artificial sofisticat în pasajele metatextuale. E doar o căutare şi o apărare de oboseala scrisului, definit la un moment dat ca un "anti-depresiv care dă dependenţă la fel ca / toate celelalte". Sfidând proteze contemporane precum pixul ergonomic ori ...pixelii generoşi, scrisul îşi păstrează intactă forţa de a răstălmăci realitatea întru îmbogăţire de sens: "Bunica [...] îl plângea pe pisicul lovit care zăcea în mijlocul drumului / cu ceasul oprit. / Am scris asta fără să vreau, am aţipit şi mâinile au continuat să tasteze singure / ca şi cum atingerea literelor mi-ar fi dat / sentimentul de linişte / după care tânjeam în copilărie. / Am vrut să spun «cu capul zdrobit» - asta era realitatea!"
Acoperind intervalul dintre oboseala şi jubilarea scrisului, versurile se pliază pe ritmuri din cele mai diferite : de la cele sacadat cinice la altele cu un ce ludic detaşat ori la senzaţia de sufocare astmatică sub avalanşa sloganului publicitar ori sub "voluptatea clişeelor de fiecare zi", aşa cum reuşesc să treacă, pe neobservate, de la lirismul neîngrădit ce se revarsă cu lentoare: "să simţi lumina / mângâindu-ţi obrazul ca degetele de bebeluş / căutând flămând sânul pocnind de lapte" la soluţii neaşteptate de închidere a unui fragment până atunci derulat într-o logică a epicului: "Te-ai auzit vreodată râzând cu râsul morţilor din tine?" Limbajul e adaptat acestor stări polarizate şi se bazează pe ceea ce s-ar putea numi întrecuvintele, adică o limbă poetică încercând reanimarea odată-cuvintelor sleite semantic prin prea deasă utilizare sau vizând, cu un dram de scepticism, încă-nu-cuvintele: "Nu mai am demult curaj să vorbesc cu vorbele de care aş avea nevoie! / Se târăsc de-a lungul pervazului ca nişte viermişori / albi / care vor îngheţa şi vor adormi visându-se cuvinte înainte de ieşirea din crisalidă". Ce caută ele în visul din vis - alături de cuvintele gravide care o înnebunesc de aşteptare? - Ce-a mai rămas! - răspunde inedita formulă a poemului-test.
Ce-a mai rămas încearcă a păstra - dincolo de şarja atipică pentru literatura migrantă în fişierele căreia poeta îşi are locul său distinct - şi poemul-caricatură Viaţa sexuală a imigrantului. Calităţile de dramaturg, recunoscute prin diverse premii pentru Copilul care nu voia să se nască (1999), Revoluţia textilă (2007) sau Extratereştrii din pernă (2000) sunt aici deplin activate în portretizare, în sarcastică delimitare a spaţiului scenic ("de la uliţa copilăriei şi veceul din curte la privirea grănicerului / suspicioasă, invidioasă şi în ultimă instanţă plină de ură" şi apoi la ghişeele cu frunze roşii de arţar sau la încrucişarea Yonge cu Bloor din pieptul Toronto-ului. Rămâne însă, intens şi autentic redată, drama fără didascalii şi sentimentalisme a plonjării oricărui imigrant într-o Second Language, Second Life, fie ele şi îndulcite cu produse Second Cup: "Toţi vorbesc aşa, gângăvit, silabă cu silabă / Ca şi cum ar fi rămas blocaţi într-o haltă din Bărăgan / ori n-ar avea nici un motiv să se grăbească / pentru că trenul vine oricum doar o dată pe an / când e lună plină şi ţi se scoală brusc, deşi nu se vede / picior de femeie prin preajmă."
Undeva între lumea a doua, a treia şi o lume fără nici o identitate se plasează polemic această poezie - second draft pentru o realitate care "e doar o noţiune de circumstanţă". Agravante sunt circumstanţele realităţii - a cărei fărâmiţare poemele o ilustrează foarte bine prin structura lor - cu atât mai mult cu cât ea este exprimată, experimentată şi adesea visată concomitent în (întrecuvintele a) două limbi: "Da: «Să visezi în două limbi e ca şi cum ai întoarce şi celălalt obraz / înainte de a fi primit prima palmă.»"
Cuvintele limbii române - subiect de perpetuă îndrăgostire - îmblânzesc pixelii prin rotunjimile o-urilor şi a-urilor, iar nărăvaşele vocalele ale limbii engleze sunt supuse dresajului: "ca şi cum un bici cu ţinte metalice / s-ar întoarce împotriva mea de câte ori aş avea ceva de spus / cuvintele încep să zdrăngăne ca un capac / scăpat pe jos / continuând să se rotească / cu zgomot / până când le aud şi vecinii vecinilor noştri." Printre ele, aparent docilă, timidă, curioasă, în fapt tăios lucidă, autoironică şi mereu provocatoare, poezia se alintă "ca o pisică pe care un copil o mângâie pe burtă / întrebându-se cum ar arăta spânzurată de coadă." Şi ea n-are nevoie de viză pentru întoarcerea în literatura română, căci pietrele de râu din buzunarele oricând pline ale îngerului sau firele de păr alb căzute "în urma mea ca miejii de pâine din poveştile cu copii rătăciţi" o aduc firesc şi necesar înapoi. Cu buna - şi de neratat - lectură ca singura formă de vămuire!