Sentimentalul ironist

Citiţi un fragment din această carte.




Geo Dumitrescu, poetul care debuta, în 1941, la douăzeci şi unu de ani (cu placheta Aritmetică) şi tot pe atunci, cu puţin timp în urmă, iniţia împreună cu un grup de colegi revista "Albatros", ilustrează perfect precocitatea artistică. Cinci ani mai târziu îi apare Libertatea de a trage cu puşca, impus imediat ca un manifest liric al noii generaţii, şi conţinând poeme scrise între anii 1940-1943. Publicat după încheierea războiului, volumul (care purta iniţial titlul Pelagră) fusese deci scris în toiul acestuia, însă cenzura îi interzisese apariţia. Tot la scurtă vreme după terminarea războiului, apare volumul de interviuri al lui Ion Biberi, Lumea de mâine (1945). În sumarul lui, dialogul cu Geo Dumitrescu este memorabil şi prin frazele voit-scandaloase ale tânărului intervievat. Poezia de tinereţe şi atitudinea care o subîntinde, de un nonconformism proaspăt şi seducător, vor fi de acum încolo mai mereu asociate cu numele lui Geo Dumitrescu, lipite literalmente de acesta.

În receptarea şi interpretarea operei lui, mulţi comentatori vor lua teribilismul poetului ca pe un bun critic deja câştigat, transformându-l într-un fel de categorie estetică şi morală, suficientă sieşi, atotstăpânitoare peste universul liric. A contribuit la aceasta, fără îndoială, şi "îngheţarea" imaginii respective, o dată cu intrarea culturii şi a societăţii româneşti într-un nou regim politic, comunist. În pofida câtorva spectaculoase şi triste conversiuni, majoritatea scriitorilor din vechiul regim se văd reduşi, în ochii noilor diriguitori, la un portret lipsit de perspectivă şi de nuanţe, care îi acuză. Din fericire pentru Geo Dumitrescu (om de stânga, pe timpul războiului şi al unei dictaturi de dreapta), imaginea sa de poet anti-oficial şi anti-războinic este, în condiţiile actuale, cât se poate de favorabilă. El are acum o intensă activitate publicistică; şi totuşi, poetul tace editorial până în 1963, când îi apare volumul Aventuri lirice. Acesta a făcut impresie (senzaţie) nu doar prin calitatea versurilor, ci şi prin diferenţa marcată în raport cu vârsta anterioară a creatorului (înainte "distructiv", acum "constructiv").

Cu toate acestea, imaginea iniţială - Geo Dumitrescu, tânărul şi rebelul autor al Libertăţii de a trage cu puşca - este mai rezistentă, subordonându-şi liniile de evoluţie ulterioară. Deşi poetul scrie, acum, cu totul şi cu totul altfel, altceva, centrul de greutate al liricii sale rămâne parcă fixat în faza imediat-postbelică. Mai ales că volumul următor, Nevoia de cercuri (1966) reeditează, într-o Anexă, Libertatea de a trage cu puşca. Dar puse alături, versurile celor două vârste ofereau de fapt un bun prilej de comparaţie şi discriminare. Că nu e nicidecum vorba de o simplă "variaţie" formală, în noua etapă, o arată şi ciclul de poeme erotice Furtună în Marea Serenităţii, precum şi ulteriorul Jurnal de campanie (1974). De la acest punct, creaţia lui Geo Dumitrescu se aşează pe terenurile deja haşurate, autorul antologând, reeditând şi - lucru esenţial - organizând propria materie lirică. De la antologia Africa de sub frunte (1978) şi până la reeditările integrale ale versurilor, în volume cum este şi cel de faţă, poemele îşi caută locul cel mai potrivit în cuprinsul eterogen al unei unice Cărţi. Poetul îşi convoacă "piesele" şi le distribuie non-cronologic, urmând alte criterii (mai solide sau mai imponderabile): tematică şi atmosferă, tonalitate lirică şi vibraţie morală. Lăsând deoparte versurile din Addenda, de primă tinereţe ori ocazionale, descoperim trei mari cicluri, tematizate şi îndelung filtrate, de la o ediţie la alta: Africa de sub frunte, Furtună în Marea Serenităţii şi Jurnal de campanie. Care e tinereţea poetului şi până unde se "întinde" ea? Toate trei secţiunile încep cu câte o poezie scrisă la maturitate (de două ori 1963, o dată 1973), continuă cu o suită de poeme din tinereţe (1941-1943) şi se încheie, circular, cu versuri "adulte". Până unde merge, atunci, Libertatea de a trage cu puşca şi de când încep noile Aventuri lirice? E limpede că trebuie să reconsiderăm o perspectivă prea mult îndatorată, încă, acelei imagini dominatoare, de eternă tinereţe iconoclastă şi triumfătoare, a poetului. Un fel de James Dean liric, îngheţat pentru totdeauna (ca bine cunoscutul Rebel fără cauză din celuloid) într-un tipar. E un efect secundar totuşi inconfortabil al acelei precocităţi artistice care l-a impus, în anii războiului, atât de rapid pe scriitor. Au trecut, de la debut, peste şase decenii, timp în care poetul a evoluat, iar lumea poeziei sale a căpătat întindere şi adâncime, complexitate şi profunzime. S-o privim, aşadar, ţinând cont de toate aceste date.

Poezia lui Geo Dumitrescu, puternic contextualizată, nu poate fi bine înţeleasă (şi nici măcar gustată) dacă se face abstracţie de cadrul din care ea iese şi la care, într-un fel sau altul, se raportează. La antipodul formulei "artă pentru artă", ea nu va reprezenta - în cuvintele lui G. Călinescu - "un mod ceremonial, ineficient de a comunica iraţionalul", forma goală a activităţii intelectuale. Dimpotrivă, poetul o construieşte lucid, raţional, făcând din ea un instrument de "desvrăjire" a Poeziei (cu majusculă) şi de cunoaştere a realităţii exterioare date. Trebuie să redesenăm, fie şi sumar, peisajul fizic şi moral din epocă, dominat de logica sângeroasă a conflagraţiei mondiale, pentru a percepe dramatismul poeziei de tinereţe a lui Geo Dumitrescu, strigătul de disperare din spatele versurilor ironice şi teribiliste. Cum va scrie autorul peste douăzeci de ani, într-un text confesiv intitulat Generaţie: "Noi am văzut masacrele bombardamentelor, convoaiele de schilozi şi de sicrie, nesfârşitele convoaie de refugiaţi, măceluri de stradă şi de front; peste trupul şi sufletul ţării, peste mâinile şi creierii noştri au trecut şiruri enorme de şenile, al căror scrâşnet fioros se mai aude şi azi, iar de sub camuflajele oarbe, de hârtie neagră şi de vorbe mari, transformaţi în cârtiţe, ne-a fost dat să auzim cu groază, de foarte aproape, pentru totdeauna, geamătul de agonie al ţării, al omenirii".

În raport cu această realitate vor fi scrise cele mai reprezentative poeme ale primei vârste, dominată, sumbru, de "libertatea de a trage cu puşca". Realitatea vie, abordată direct sau retrasă ca fundal, nu va părăsi niciodată reflecţiile creatorului, şi nici nu va dispărea din ecuaţia sa lirică. Prezentul asediază conştiinţa şi se instalează rapid în ea, rămânând apoi acolo ca un punct mereu nevralgic. Sigur că Africa de sub frunte e un continent imaginativ mult mai larg şi mai complex; dar, cu acest focar al istoriei agresive înlăuntrul ei, lirica nu mai e deloc lirică. Ea respiră aerul tare al realităţii şi destructurează temele înalte ale Poeziei, adoptând un ton sarcastic şi exhibând atitudini şi gesturi şocante, scandaloase, "avangardiste". Termenul din urmă e pus între ghilimele pentru că Avangarda, ca paradigmă şi fapte artistice, se întemeiază pe amoralism, în timp ce comicăriile şi exprimările sarcastice risipite în pagină de Geo Dumitrescu ies dintr-o reacţie morală, întărită iar şi iar, faţă de ceea ce se întâmplă în jur. Putem vorbi, prin urmare, de un realism poetic, asumat ca atare. Poezia ar trebui să vadă lumea aşa cum este şi să încerce s-o schimbe meliorist, iar nu să se înfunde în propriile imagini şi viziuni, transformându-se într-un paradis autonom şi etanş, un turn de fildeş înălţat pe ororile din jur. Astfel că tânărul creator incendiază şi distruge butaforia, imageria poetică, temele "mari" şi imaginile consacrate, căutând şi dezvăluind dedesubturi, (infra)realităţi mai-mult-decât-prozaice.

Din acest punct de vedere, Aventură în cer (scris în 1942) e o veritabilă ars poetica, în care toate accentele sunt puse intenţionat invers, ca să zgâlţâie comodităţile cititorului şi să-i schimbe orizontul de aşteptare. În loc să se cufunde romantic "în stele şi în nori şi-n ceruri nalte", să muzicalizeze simbolist realitatea, acordând-o cu stările interioare, ori s-o epureze modernist de materia ei, până la oasele albe şi venele străvezii ale lirismului conceptual, creatorul de-poetizează poezia, îi dezvăluie trucurile şi îi spulberă magia. Acum, poemul poate fi narat, tocmai pentru că el a redobândit firescul prozei, al înseşi existenţei diurne: cu numai "doi lei", poţi să priveşti prin lunetă luna şi să pătrunzi "în ţările misterului". Ceea ce "credeau" unii şi "povesteau toţi poeţii" "nu-i adevărat": stelele sunt de fapt "rotunde, buhăite şi murdare", luna e "obeză şi colerică", o bătrână "libidinoasă" cu "hemoragii banale", iar norii au "ridicole elanuri medievale". Din fostele imagini poetice a dispărut exact poezia; a rămas în urmă o lume "de panopticum", înfricoşătoare, dar reală, clară şi stranie "ca în fundurile de mare". Bineînţeles, autorul, ajungând la realism, îl îngroaşă - din necesităţi demonstrative - naturalist. Pentru a-i spulbera Poeziei aura, o echivalează şi o conotează fiziologic, cu amănunte aproape sordide. E tot o formă de poetizare, însă à rebours. În destructurările şi demistificările operate, tânărul autor pune o mare îndemânare formală şi un vizibil talent... poetic. Căci, altfel, poemul (antologic) s-ar fi redus la o simplă şi vulgară versificare.

E paradoxul inerent oricărei modalităţi de schimbare a unei maniere constituite: cei care încearcă s-o realizeze, reformatorii versului, o fac tot cu mijloace specifice creaţiei poetice, cu arsenalul din dotare. Important este însă sensul în care Geo Dumitrescu îşi direcţionează eforturile: spre o eliberare a textului de convenţionalismul şi mistificarea manifeste, îndepărtând fardul prea gros cu care este acoperit obrazul Poeziei. Se cuvine ca aceasta, în astfel de vremuri triste, să nu se refugieze în jocuri şi jeturi verbale, ori în sfere inaccesibile, ci să respire aerul încărcat de suferinţă umană al prezentului. Iată "demolatoarea" teză din Africa de sub frunte: e nevoie de o adecvare/ echivalare între universul realităţii exterioare şi universul liric propriu-zis, între evenimentele şi faptele din jur şi, pe de altă parte, asocierile pe care le naşte imaginaţia creatorului. Măcar o "traducere", oricât de lacunară, şi cu oricâte imperfecţiuni, este imperios necesară - pentru a înţelege cauzele răului şi a le căuta îndreptarea. Revoluţia e sinonimă cu o simplă, dar decisivă deschidere a ferestrelor. Atât: "Aduceţi-vă aminte, spuneţi mereu:/ deschide fereastra! Altminteri,/ zborul gândurilor va păstra în veci/ geometria strâmtă a odăii, tusea scurtă/ astmatică, a caietului cu amintiri,/ unghiul închis, cu trei dimensiuni,/ în care atât de bine se potrivesc/ pânzele păianjenilor...// Spuneţi mereu: deschide fereastra!" (Aş putea să arăt cum creşte iarba, 1961, 1965). Devine, acum, mai clar că sarcasmul poetului, vehemenţele sale "munteneşti", acidităţile atât de expresive literar ies dintr-un idealism de fond, idealismul unui om rănit lăuntric de gama şi scala degradărilor umanului. Încă G. Călinescu, într-o cronică din 1948 publicată în "Naţiunea", făcea, cu acuitatea sa obişnuită, observaţia că persiflarea este "semnul unui mare sentimentalism, conştient de sine". O observaţie fină. La Geo Dumitrescu, sentimentul îşi creează o platoşă de ironie şi auto-ironie, pentru a nu rămâne descoperit în faţa săgeţilor unei ironii "adverse". Idealismul moral îşi ridică în versuri (şi prin ele) numeroase ziduri de apărare, cu puncte strategice de observaţie şi creneluri inexpugnabile. Pentru a dezvălui infernul în cerc al războiului, de pildă, poetul nu scrie un manifest liric pacifist, naiv-moralizator, încheiat prin mesajul: "Stop războiului! Să se facă pace!". El intră în logica strâmbă a masacrului instituţionalizat şi o subminează din interior, aşa cum unele probleme de matematică se rezolvă prin reducere la absurd.

Exemplul cel mai bun îl constituie chiar poemul ce dă titlul volumului din 1946, Libertatea de a trage cu puşca. Funcţionează aici un mecanism al disimulării ironice, foarte bine reglat: pe măsură ce personajul se gonflează şi se multiplică, imaginar, în tot atâtea ipostaze ale luptătorului sângeros, autorul se îndepărtează tot mai mult de el, lăsându-l să se compromită "singur", prin propria retorică agresivă. Eroul se încântă de fapte şi lucruri pe care poetul, de fapt, le consideră inacceptabile. Unul le "actualizează", celălalt le "psihanalizează". Cum o vor arăta, din alte unghiuri, şi ciclurile următoare, Geo Dumitrescu este un ironist subţire, cu sentimente profunde, grave, de care se ruşinează formal, dar din care se nutreşte, în forul său interior.

Sentimentele irump în ciclul Furtună în Marea Serenităţii, rupând în multe locuri plasa de rezistenţă a ironiei, agăţându-se alteori în ochiurile ei, mai ales în versurile de tinereţe. Scrisoare nouă, Ipoteze, Pelagră, toate scrise în 1942, sunt relevante în ceea ce priveşte o "tehnică" de acum bine cunoscută a poetului: relativizarea ironică a trăirilor, coborârea iubirii "cu picioarele pe pământ" şi a iluziei fericirii eterne în joasă stare de fapt. Să admitem, totuşi, că şi în aceste cazuri dezabuzarea e "jucată", e o poză: "Câteodată mi-ar plăcea să ai mai mult de paisprezece ani,/ să fii mai puţin inteligentă şi mai degrabă castă,/ să umbli desculţă prin bucătărie/ şi să te cheme cineva, posesiv, umilitor şi vulgar, nevastă.// Nu ştiu dacă te-aş iubi mai mult atunci -/ poate că aş scrie aceleaşi rânduri aspre, sceptice şi fără poezie/ şi aş cugeta, la fel, cu nelinişte şi amuzament,/ la bazinul tău prea larg şi la sânii de strictă simetrie.// Dar cert e că aş fi tentat la maximum/ să te am - cu complicitate şi fervoare -/ numai pentru a mă gândi superior la prostia soţului tău/ când îi spun cu pervers zâmbet afectuos: salutare!...// Încolo, cred că nimic nu poate fi mai interesant/ decât să stai la soare o zi întreagă întins pe spate,/ fără să mai poţi observa că nu există Dumnezeu/ şi că la C.F.R. condica se ridică dimineaţa la 7 şi jumătate" (Ipoteze). În versurile de mai târziu, însă, poza aceasta simpatic-demonică dispare, şi cititorul are surpriza de a descoperi un Geo Dumitrescu liric, îmblânzit de propriile sentimente. Acestea ies năvalnic la suprafaţă, ironia subţiindu-se până la dispariţie: "Te aştept. Gândurile stau agăţate, umede/ de amintirea ta, umede, pe funie,/ într-o amiază inertă, fără nici o adiere.../ Te aştept. Ceasul s-a oprit. Şi doar inima/ o aud măsurând vremea, asurzitor,/ drumul unic de la tine până la tine...// (...) Ninge îndârjit, roiuri de viespi aţâţate,/ ori ninge solemn, aproape abstract,/ fără nici o legătură cu mine -/ dar te aştept, te aştept, şi sus,/ pe sufletul meu stâng, în turnuri,/ flutură flamuri albastre." (Te aştept, 1965). Furtună în Marea Serenităţii, din care s-ar mai putea da multe exemple de "reconversie" sentimentală a poetului sarcastic şi teribilist, propune aşadar o antiteză ce trasează, în universul liric, un nou aliniament. Acordul şi echivalarea nu se mai fac acum între poezie şi realitatea exterioară, recognoscibilă în datele ei, ci între poezie şi o lume interioară, dilatată (şi dezvăluită) la flama sentimentelor. Chiar dacă datele temperamentale şi caracterologice ale eroului (alter-ego al creatorului) sunt aceleaşi, el apare într-o altă lumină: mai caldă, mai omenească, naiv-sentimentală.

Şi căutările poetului vor continua mult dincolo de acest prag. Curiozitatea lui Geo Dumitrescu nu este una de tip cancanier, lacomă de fapte, de întâmplări şi de "evenimente", dar comodă, în ultimă instanţă, prin poziţionarea protagonistului într-un punct privilegiat de observaţie, în afara teritoriului investigat. E o curiozitate morală şi care îl angajează, parcă, mai mult pe el, decât "materialul" uman cercetat. Se poate detecta aici credinţa în utopia stângii, într-o lume în care toţi oamenii sunt buni, egali şi fericiţi: o "lume de mâine" (titlul volumului de interviuri publicat în 1945 de Ion Biberi) ce ar putea fi adusă, printr-un exemplar efort personal, mai aproape. Ciclul Jurnal de campanie marchează, o dată în plus, o schimbare a coordonatelor poeziei ce a avut loc în timp, de la un volum la altul. Modificarea priveşte structura internă şi totodată configuraţia versurilor. Eroul iese din sfera "privată" a reveriilor şi împlinirilor sale erotice (care dădeau substanţa şi temperatura ciclului anterior), pentru a se alătura unei nesfârşite caravane a oamenilor. Pentru că aceştia "nu trăiesc ca săbiile/ în teci de oţel,/ fiecare într-o teacă", şi poetul cu atât mai puţin va fi trăind "undeva, într-o scandinavie a vieţii". Va ieşi deci "de sub ciuperca de fetru a singurătăţii", îngroşând, ca să zic aşa, rândurile umanului: "mă-ntorc printre oameni, pătrunzând/ ca într-o pădure adâncă, răcoroasă,/ care-mi restituie/ temperatura firească a vieţii...". Poemele sunt mai optimiste, "constructive" şi mobilizatoare (Oraţie la o moară de lumină, Macarale la marginea oraşului), având aproape întotdeauna o anumită întindere, o suprafaţă pe care să se poată înălţa edificiul argumentativ al autorului. Sunt selectate versuri mai ample, retorice, discursive, şi cel mai bine se vede evoluţia liricii dacă o comparăm cu cea de tinereţe (Libertatea de a trage cu puşca, Romantism, Ford, La moartea unui fabricant de iluzii, Despre certitudini, poeme, toate, ale primei vârste, care apar în această secţiune).

Prin astfel de evoluţii şi rupturi, acumulări şi decantări, Geo Dumitrescu reuşeşte să pună în pagină o extraordinară poezie-sinteză. O sinteză morală, înălţată deasupra tezei "demolatoare" şi antitezei "sentimentale" (şi utilizându-le, creator, materialul), care se înfăşoară şi se desfăşoară în poeme vaste, perfect structurate (Câinele de lângă pod, Doar aşa să alergi, Treptele iertării) pentru a putea fi urmărită secvenţial, în toate momentele "închegării" ei: "Greşim în fel şi chip, e omeneşte -/ doar cine nu trăieşte/ nu greşeşte.../ (Aşa-mi spunea, cu vorbe nu prea noi,/ amicul meu cu suflet de cristal.)/ (...) - Să-l ierţi, zicea,/ pe cel ce fără voie te-a lovit,/ pe cel ce, prost ţintaş,/ te-a nimerit în plin, ochind alături./ Să-l ierţi pe cel ce cu stângacea-i mângâiere/ un umăr ţi-a zdrobit sau o speranţă,/ pe cel ce te-a lovit/ de frică, sau de foame,/ din simpla bucurie de-a trăi,/ ca din avântul orb, elementar,/ cu care explodează mugurii-n April./ Chiar şi pe cel ce te-a lovit cu ură/ îl poţi ierta -/ de-i meriţi ura sau de nu i-o meriţi,/ ajută-l tu din coaja ei să iasă,/ aşteaptă-l/ într-o zi,/ şi-o va lăsa pe-un gard:/ pestriţă, veştedă armură,/ din care fluturele a scăpat./ (...) Dar mai presus de toate,/ e ceva/ ce-ntrece larga margine-a-ndurării./ Să ierţi, cum spui,/ să ierţi în fel şi chip,/ dar uită-te în palma ce-a lovit:/ şi de-ai să vezi în relieful sincer,/ pe albia adâncă dintre linii,/ o urmă inelară,/ o bătătură galbenă, ciudată,/ să ştii că e o urmă de arginţi,/ să ştii că lovitura fu plătită.../ Şi asta să n-o ierţi!/ O, asta niciodată să n-o ierţi!" (Treptele iertării). Splendide versuri, cu valoare deopotrivă etică şi estetică, şi "semnalizând" existenţa unor alte trepte: cele ale operei unui ironist foarte sentimental. Cititorului nu-i va fi deloc greu să urce această scară în spirală. La fiecare treaptă şi la fiecare cat, poezia lui Geo Dumitrescu respiră tinereţe.