Introducere la Heinrich Himmler. Viaţa sinistră a şefului SS-ului şi al Gestapoului

Citiţi un fragment din această carte.

Acest studiu despre Heinrich Himmler completează trilogia biografiilor dedicate de noi principalelor personaje care l-au ajutat pe Hitler să fondeze şi să controleze cel de-al Treilea Reich. În ultimii ani, dorinţa generală de a înţelege natura exactă a acestui regim şi caracterul indivizilor care l-au creat a devenit şi mai presantă, din moment ce atât Germania, cât şi restul lumii au reuşit să depăşească, în mare măsură, şocul produs asupra omenirii întregi de nazişti, care fie au paralizat, fie au inhibat judecata lucidă în timpul şi imediat după război. Dacă germanii au trebuit să se împace cu ei înşişi în calitatea lor de membri ai unei societăţi care i-a permis lui Hitler să câştige controlul asupra statului şi să impună o formă modernă de tiranie ce avea să acopere în cele din urmă aproape întreaga Europă, celelalte puteri europene şi Statele Unite ale Americii au trebuit să-şi cerceteze şi ele conştiinţa pentru a afla în ce măsură au consimţit la consolidarea dominaţiei lui Hitler.

Când am scris aceste biografii, ca şi cealaltă carte a noastră, intitulată The July Plot (Complotul din iulie), în care analizam mişcarea germană de rezistenţă cu slăbiciunile, dar şi cu atuurile sale, scopul nostru a fost să descoperim, atât cât ne stătea în putere, caracterul celor care au contribuit la naşterea nazismului şi să analizăm toate datele cunoscute despre ei. Suntem împotriva interpretării senzaţionale care-i clasează pe Hitler, Göring, Goebbels şi Himmler pur şi simplu ca "monştri", termen folosit în general de presa populară pentru a-i deosebi pe aceşti oameni atât de detestaţi, de noi înşine, liniştindu-şi astfel cititorii. Cert este însă că aceşti "monştri" şi colegii lor circulau de ceva vreme nestingheriţi atât în societatea germană, cât şi în cea europeană. Ei erau priviţi cu simpatie sau cu antipatie, erau dispreţuiţi sau temuţi, acceptaţi din punct de vedere social sau ocoliţi ca şi ceilalţi politicieni, diplomaţi sau militari. Conducătorii nazişti nu pot fi eliminaţi din societate doar pentru că este mai agreabil sau mai convenabil să-i considerăm astăzi în afara hotarelor umanităţii. Miile de bărbaţi şi femei care au lucrat cu ei au fost, în cea mai mare parte, admiratori sau colegi benevoli ai acestora, în vreme ce europenii şi americanii cu influenţă, care fie i-au susţinut în mod activ, fie i-au tolerat ca pe un rău necesar în politica europeană care nu trebuia să fie contracarat prin nicio demonstraţie de forţă, nu se deosebesc foarte mult de cei care i-au aclamat cu multă energie pe străzi.

Aşa cum remarca Alan Bullock în admirabila biografie dedicată lui Hitler, Partidul Nazist nu a avut o filozofie politică; concepţia despre putere a membrilor lui era aceea că ea reprezintă ceva ce trebuie câştigat prin toate mijloacele imaginabile, indiferent de aspectele morale implicate. Lipsit de orice scrupul în manipularea conducătorilor politici ai altor ţări, Hitler a exploatat slăbiciunile acestora şi a profitat cu neruşinare de simţul tradiţional al valorilor în diplomaţie cu care ei erau înzestraţi. Această lipsă de scrupul nu este nicidecum ceva neobişnuit în multe activităţi ale oamenilor. Ba tocmai geniul său imoral a fost acel aspect al caracterului lui Hitler care a stârnit admiraţia şi simpatia maselor populare între 1933 şi 1938, atât în interiorul, cât şi în afara Germaniei.

Natura regimului şi a reacţiei publice faţă de acesta a fost rezultatul direct al caracterului oamenilor care l-au creat. Deşi acest lucru este valabil, într-un anumit sens, pentru toate regimurile, în istoria recentă, niciunul nu a fost edificat cu atâta precipitare şi superficialitate ca al Treilea Reich al lui Hitler. Şi politica, dar şi administraţia au fost plăsmuite în mare parte ca rezultat al capriciilor individuale ale diverşilor lideri şi al deciziilor instinctive, luate la întâmplare, în funcţie de starea de spirit a momentului sau de necesitatea urgentă de a păcăli un adversar. Suferinţele poporului german şi cele pe care acesta le-a produs altora în urmă cu 20 de ani (Prima ediţie a cărţii a apărut în 1965. n. trad.) au fost în mare măsură rezultatul psihologiei personale a lui Hitler şi a celor trei bărbaţi ale căror vieţi am încercat să le reconstituim şi să le interpretăm.

În fiecare caz, am încercat să abordăm misiunea scrierii acestor biografii cu cât mai puţine prejudecăţi cu putinţă. Am prezentat în schimb evoluţia lui Goebbels, Göring şi Himmler de-a lungul copilăriei şi adolescenţei lor; am arătat cum au ajuns să intre în Partidul Nazist şi am discutat despre contribuţia particulară avută de aceştia în perioada formării lui. Cu greu s-ar fi putut găsi trei oameni mai diferiţi ca ei din punctul de vedere al temperamentului şi al originii sociale, dar şi al rolului particular jucat în susţinerea lui Hitler în anii în care acesta a deţinut puterea. A fost o experienţă profundă şi, uneori, tulburătoare să refacem cursul cunoscut al istoriei Germaniei dintre 1923 şi 1945 şi s-o interpretăm aşa cum a fost ea concepută şi, în mare măsură, cum a fost de fapt creată de aceşti oameni care au format, fiecare la nivele diferite, un imperiu individual după propriul chip în interiorul imperiului mai vast creat de Hitler.

Noi suntem de părere că cei 12 ani de dominaţie nazistă în Europa reprezintă un avertisment la fel de clar pentru viitorul omenirii ca şi explozia celor două bombe atomice deasupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki. Naziştii sunt cei care ne-au obligat până la urmă să folosim forţa împotriva lor atunci când provocarea constituită de acţiunile lor a devenit prea scandaloasă ca să mai poată fi tolerată. Însă mult prea mulţi oameni au aprobat la vremea respectivă poziţia lor, sau îi regretă şi în prezent, pentru ca noi să credem că avertismentul a fost recepţionat într-o manieră mai mult decât superficială de lumea în ansamblul ei. Numai din acest motiv ni se pare necesar să spunem povestea vieţii acestor oameni fără prejudecăţi sau emfază, cu scopul de a arăta cât mai exact cu putinţă ce anume i-a făcut pe conducătorii unei mari ţări să se comporte aşa cum s-au comportat şi, înainte de toate, ce anume au ei în comun cu noi, ceilalţi, care afirmăm acum cu atâta uşurinţă că îi detestăm.
 
Pentru Heinrich Fraenkel a fost o experienţă grăitoare să discute în Germania despre caracterul şi acţiunile lui Himmler - sau, de multe ori, despre lipsa de acţiune - cu bărbaţi şi femei care au fost nevoiţi să conlucreze îndeaproape cu el. Când am pregătit această biografie, ca şi pe cele ale lui Goebbels şi Göring, ne-am dus, ori de câte ori a fost posibil, la sursele directe de informaţii. Am fost de asemenea ajutaţi foarte mult de fiica lui Himmler, Gudrun, şi de fratele lui, Gebhard, care continuă să-i păstreze o pioasă amintire. Le este încă foarte greu să împace imaginea omului pe care-l cunoşteau atât de bine cu imaginea publică a lui Himmler, inspirată de o teamă şi de o ură devenite universale. Misiunea noastră a fost să încercăm să realizăm această împăcare, să încercăm să înţelegem de ce acest om simplu şi modest a devenit un criminal în masă convins de corectitudinea fundamentală a acţiunilor sale.

Contribuţia lui Himmler la teoria şi practica nazismului a fost aceea a unui pedant conştiincios, care şi-a dorit dintotdeauna să fie militar, dar a ajuns poliţist. Scurta lui carieră de comandant operativ de la sfârşitul războiului s-a dovedit a fi un dezastru total, dar nu şi pentru el, căci a trebuit să fie convins să-şi dea demisia. Referindu-ne însă în termeni stricţi, cariera lui Himmler de şef al poliţiei lui Hitler a fost un succes triumfător, şi s-ar putea afirma că nazismul şi-a găsit cea mai practică şi deplină modalitate de exprimare în activităţile represive ale forţelor secrete comandate de Himmler. În timpul războiului, activitatea desfăşurată de SS şi Gestapo a devenit de departe arma cea mai sigură folosită de Hitler în exercitarea tiraniei sale. Prelungirea acestei activităţi în sfera exterminării în masă cu scopul de a împlini falsul vis al purităţii rasiale i-a obsedat atât pe Himmler, cât şi pe conducătorul său, ceea ce a făcut ca sistemul să devină greu de stăpânit. Acesta a fost distrus în cursul masacrelor experimentate pe alte popoare din ordinul direct al lui Himmler. Moartea s-a sufocat din cauza propriilor sale excese.

Făcând o neobişnuită grupare a ambiţiilor potrivnice care l-au înconjurat şi l-au izolat treptat pe Hitler în ultima perioadă de demenţă a dominaţiei sale, puterea lui Himmler a fost cea mai subtilă, a lui Göring, cea mai expansivă, iar a lui Goebbels, cea mai trâmbiţată. Contribuţia zgomotoasă a lui Goebbels a fost aceea a eternului şef de campanie care voia să fie recunoscut ca dictator al vieţii civile a Germaniei, în vreme ce Hitler controla războiul. Firea lui schimbătoare şi egocentrică reclama satisfacţia procurată de apariţiile publice constante şi de linguşelile permanente; îi plăcea să fie în centrul unui vârtej, să fie tot timpul în acţiune. Voia înainte de toate să fie recunoscut, atât de Hitler, cât şi de poporul german, ca al doilea om ca importanţă în cel de-al Treilea Reich, omul indispensabil pus de Hitler să se ocupe de treburile statului.

Pentru Göring, eşecul Luftwaffe a însemnat sfârşitul perioadei sale de glorie în calitate de cea mai populară şi mai pitorească figură a regimului nazist, jovialul as al aerului. Când exaltat, când deprimat din cauza dependenţei sale de medicamente, şi el avea nevoie să se simtă indispensabil şi să aibă satisfacţia obţinerii unui număr nesfârşit de funcţii în stat de la stăpânul pe care îl venera cu atâta teamă, încât avea să frizeze până la urmă panica. Deprimat de eşecul Luftwaffe, Göring s-a consolat îndreptându-şi treptat atenţia spre marea sa colecţie de artă, creată prin daruri, prin achiziţii şi mai ales prin jafuri, până când, la sfârşitul războiului, a atins o valoare estimată la 30 de milioane de lire sterline. În ciuda ieşirii sale treptate din graţiile lui Hitler, el a rămas până în ultimele zile succesorul nominal al Führerului; puterea lui reală a scăzut după 1943 în ochii tuturor, mai puţin ai lui însuşi, din momentul în care a început să fie tot mai delăsător şi să se implice din ce în ce mai puţin în conducerea războiului sau a economiei.

A rămas ca Himmler, idealistul fără idealuri, omul cel mai neîncrezător, dar şi cel mai pedant din ierarhia nazistă, mereu nesigur de sine, dar mereu combativ şi însetat de putere, să acumuleze în secret puterea supremă de a controla Germania. Privită din perspectiva acestuia, tragedia personală a lui Himmler a constat în aceea că, deşi gândul de a deţine puterea îi plăcea atât de mult, el s-a dovedit cu totul incapabil să o folosească în scopuri pozitive din clipa în care a dobândit-o. Aceasta a rămas o povară pe umerii săi şi o sursă constantă de nelinişte. Deşi simpla menţiune a numelui său provoca teroare în rândul a milioane de oameni, el însuşi era speriat până la timiditate, rămânând fără grai dacă Hitler îl mustra. S-a ascuns în spatele autocraţiei sale, pierzând orice putere de iniţiativă în faţa unor personalităţi mai puternice sau mai perseverente decât el, mai ales a celor de care a ajuns să depindă, cum ar fi Heydrich, Schellenberg sau Felix Kersten, maseurul său, singurul om care-l putea scăpa de crampele stomacale cronice, amplificate de îngrijorare şi disperare. Şi totuşi, spre sfârşit, Himmler a fost cel care a deţinut majoritatea atuurilor rămase în mâinile Germaniei naziste şi care a fost considerat de mulţi drept succesor sigur în cazul prăbuşirii lui Hitler.

Cu cât aflăm mai multe despre caracterul şi comportamentul acestor oameni, cu atât mai extraordinar ni se pare faptul că, cu mai puţin de un sfert de veac în urmă, ei ar fi devenit, sub Hitler, stăpâni peste Europa, având la mână o mare parte a lumii. Şi totuşi, după cum ştim cu toţii, aşa s-a întâmplat. Nouă ni se pare că, acum, cel mai bine este să privim această pagină neagră de istorie ca pe un avertisment. În noua noastră lume sunt multe state noi şi multe naţiuni cu o existenţă mai veche care nu au acea autodisciplină înnăscută de a se opune afirmării unor oameni cu un caracter asemănător liderilor nazişti şi nici accederii lor facile sau rapide la putere. Câteodată, asemenea oameni nu sunt uşor de cunoscut în profunzimea lor decât atunci când este prea târziu. Aşa au stat lucrurile cu siguranţă în cazul lui Himmler. La început, Hitler părea un fanatic absurd, Goebbels, un afectat orator popular, Göring, un maimuţoi agreabil, iar Himmler, o nulitate. Totuşi, niciunul dintre ei nu s-a dovedit a fi ceea ce părea la început, căci, dacă ar fi fost aşa, nu ar fi cucerit niciodată doar prin inteligenţa proprie puterea supremă într-o ţară aşa de mare.

Când am scris această serie de biografii, scopul nostru a fost deci să analizăm acele calităţi particulare pe care le-au avut ei şi oamenii pe care i-au ales spre a-i servi. De asemenea, cauzele eşecului lor final sunt la fel de semnificative şi de interesante ca şi explicaţia succesului lor iniţial. Într-un interval de numai opt ani, ei au cunoscut ascensiunea de la un statut lipsit de importanţă şi o sărăcie relativă la cel de stăpâni absoluţi ai Germaniei. Doisprezece ani mai târziu, erau morţi şi cu totul discreditaţi. Povestea lor este unică în istoria modernă, ea petrecându-se nu în cine ştie ce perioadă de anarhie din trecut, ci în plin secol XX.

Heinrich Fraenkel a întreprins numeroase vizite în Germania ca să facă cercetări pentru această carte. A discutat cu mulţi oameni, unii dintre ei membri proeminenţi ai SS-ului ori foşti membri ai staffului lui Himmler care au cerut să rămână anonimi. Datorită caracterului metodic al lui Himmler, o mare cantitate de documente private, corespondenţă oficială şi note secrete a supravieţuit şi se păstrează în diverse arhive oficiale indicate de noi. În ultimii doi ani, au ieşit la lumină multe date noi din documente capturate şi predate recent de statul american Arhivelor Federale Germane de la Koblenz. Aceste dosare, alături de altele, au fost studiate, iar ceea ce a reieşit din ele a contribuit la închegarea acestui portret al lui Himmler.

Deşi acesta este primul studiu biografic amănunţit dedicat lui Himmler, trebuie să spunem că suntem profund recunoscători lui Gerald Reitlinger, ale cărui cercetări privind activităţile SS-ului şi exterminarea evreilor din Europa, pe care le-a făcut cunoscute în cele două cărţi ale sale, intitulate The Final Solution (Soluţia finală) şi The SS (SS), ne-au fost indispensabile prin faptul că fac foarte multă lumină în privinţa lui Himmler însuşi. Studiul despre Himmler realizat de Willi Frischauer ne-a fost de asemenea de ajutor cu o serie de amănunte, deşi cartea lui este dedicată cel puţin în aceeaşi măsură organizaţiei SS şi activităţilor acesteia, cât lui Himmler, omul.

Am beneficiat de un ajutor preţios din partea lui Gudrun Himmler, fiica lui Himmler, şi a lui Gebhard Himmler, fratele mai mare al acestuia, ca şi din partea fostului general SS Karl Wolff, care execută în prezent o condamnare pronunţată împotriva sa în procesul de la München, fiind vizitat în câteva rânduri de Heinrich Fraenkel. Dintre ceilalţi care ne-au oferit cu amabilitate informaţii semnificative amintim pe: contele Schwerin von Krosigk, ministrul de finanţe al lui Hitler, dr. Otto Strasser, care l-a angajat pe Himmler ca asistent în perioada de început a activităţii desfăşurate în partid, dr. Werner Best, care, în timpul celui de-al Treilea Reich, a ajuns guvernator al Danemarcei, Lina Heydrich, văduva fostului lider SS, Josef Kiermaier, garda personală a lui Himmler, Doris Mähner, una dintre secretarele lui Himmler, dr. Riss, preşedintele Tribunalului din Erding, şi colonelul Saradeth, ambii foşti colegi de şcoală cu Himmler la München, dr. Otto John, Irmgard Kersten, văduva lui Felix Kersten, maseurul lui Himmler, precum şi colonelul L. M. Murphy şi căpitanul Tom Selvester, ofiţerii britanici care au răspuns de Himmler după arestarea acestuia. Trebuie de asemenea să mulţumim pentru generosul ajutor acordat de personalul Bibliotecii Wiener din Londra şi în mod special de doamna Ilse Wolff, precum şi de angajaţii Arhivelor Federale Germane de la Koblenz (în special dr. Boberach), ai Institutului de Istorie Contemporană din München (în special dr. Hoch), ai Centrului de Documentare de la Berlin, ai Rijsinstituut voor Oorlog Documentatie de la Amsterdam (în special dr. De Jong) şi ai Institutului pentru Victimele Holocaustului al Crucii Roşii Internaţionale, cu sediul în Arolsen (în special dr. Burckhardt). Am vrea să mulţumim încă o dată doamnei M. H. Peters, care a îndeplinit misiunea dificilă a dactilografierii manuscrisului acestei cărţi.