Fundoianu-Fondane - Un destin care ne sfidează şi ne somează

Citiţi un fragment din această carte.


La 3 octombrie 1944, un mare poet, un strălucit gânditor, un intelectual de o rară calitate umană, purtând numele de Benjamin Fondane, B. Fundoianu, B. Wechsler, era ucis la Auschwitz, "îmbogăţind" - cum scria Virgil Teodorescu într-un poem omagial - "cenuşa cuptoarelor naziste cu un pumn de pulbere rătăcitoare". Iniţiind această ediţie de Opere, nu putem să nu ne gândim la omul care s-a aflat la originea lor şi să nu încercăm să retrăim imaginativ oroarea, atrocitatea, nedreptatea cumplită, barbaria absolută. Un destin ca al lui Fundoianu ne sfidează şi ne somează.

A vorbi despre Fundoianu-Fondane, a reflecta asupra textelor sale, a ţine colocvii, mese rotunde sau a compune numere speciale de reviste dedicate lui, reprezintă operaţii care nu au nevoie de pretextul unei comemorări sau aniversări. Cu atât mai mult, o ediţie (critică) a operelor sale se cere eliberată (pe cât posibil) de circumstanţe şi conjuncturi fără a pierde din vedere mesajul infinit preţios pe care biografia autorului, modul său de a trăi, de a-şi trăi scrisul, ni-l transmite. Fundoianu-Fondane este un autor ce se impune conştiinţei şi memoriei oricui i-a citit doar câteva poeme (româneşti sau franţuzeşti) ori câteva eseuri (româneşti sau franţuzeşti). El este un gânditor şi un poet care are încă multe să ne spună. Apelăm la el şi el apelează la noi, ne interpelează. Avem nevoie de el şi el are nevoie de noi în aceste timpuri în care ideologiile, ce păreau că se decolorează, se recolorează aproape religios, iar dispoziţia amnezică este în creştere.

B. Fondane a jucat un rol important în cultura franceză a anilor '30, la numai un deceniu de la sosirea sa la Paris. După ce a bulversat conştiinţa publică românească denunţând statutul tributar, "colonial" al culturii autohtone faţă de cultura franceză, după ce a revoluţionat sensibilitatea lirică românească prin Priveliştile sale, el a reînnoit substanţial exegeza critică a poeziei moderne şi a devenit un gânditor existenţial - nu existenţialist - de marcă la nivel european. Cărţile lui s-au bucurat de aprecierea unor autori precum Benedetto Croce, Miguel de Unamuno, Miguel Angel Asturias, Jean Cocteau, Jean Cassou, Marcel Raymond, Raymond Aron etc. În afara raporturilor mai mult sau mai puţin strânse cu artişti şi gânditori originari din România - Brâncuşi, Tzara, Marcel Iancu, Victor Brauner, Claude Sernet, Ştefan Lupaşcu şi, mai târziu, Emil Cioran -, a întreţinut un comerţ intelectual semnificativ cu Antonin Artaud, Ribbemont-Dessaignes, Lévy-Brühl, Bachelard, Maritain şi, bineînţeles, cu Lev Şestov. Întâlnirea cu acesta din urmă a fost decisivă, căci s-ar putea spune că i-a schimbat viaţa şi, în mod sigur, concepţia despre viaţă.
 
Poet vizionar şi tragic, gânditor existenţial, comentator literar şi politic de o luciditate excepţională, vecină uneori cu profeţia, apropiat de mediile avangardiste, dar adversar al oricărui extremism străin de spiritualitate şi de cultură, Fundoianu-Fondane a crezut în mesajul şi în destinul operei sale şi, din această cauză, nu a ţinut nici un moment să se afirme cu preţul propriei demnităţi. "Inactualitatea" pe care s-a complăcut să o cultive, nu fără o anumită ostentaţie ironică, de-a lungul perioadei sale româneşti, s-a dovedit câştigătoare pe termen lung. Expresia sensibilităţii sale poetice îşi descoperă astăzi noi complexităţi, multe dintre ideile lui par să fi fost purtate de timp, actualitatea lor ţine de perenitate.
 
Scrierile sale în limba română sunt opera unui demoralizator şi a unui decolonizator a cărui impietate nu cruţă nici natura, nici cultura. Dacă poezia sa românească este antipoetică ("priveliştile" lui sunt, de fapt, antipeisaje) într-un sens care nu rămâne mai puţin estetic, poezia sa franceză este antipoetică într-un sens mai profund, căci, între timp, şi concepţia sa artistică s-a schimbat radical. Mărturia acestei schimbări o găsim chiar în textul intitulat "Câteva cuvinte pădureţe" pe care îl trimite de la Paris, după şapte ani de la plecarea din ţară, spre a servi drept prefaţă la volumul Privelişti, apărut în 1930. Poezia sa de limbă franceză vrea să fie existenţială, nu artistică; poetul îşi propune să "reintroducă în poem un pic de omenesc". Pentru el, de acum înainte, poezia trebuie să fie inerentă vieţii, la fel de reală ca viaţa însăşi; poemul trebuie să fie un "strigăt". Nu e vorba aici de o simplă poetică, ci de o poietică - pe care volume precum Ulysse, Titanic şi, mai ales, L'Exode o vor ilustra.
 
Fundoianu-Fondane nu a aderat la nici una dintre mişcările de avangardă româneşti sau franceze (cu excepţia grupului "Discontinuité", în 1928) şi a formulat obiecţii severe la adresa suprarealiştilor. Din climatul avangardist nu reţine nici retorica revoluţionară, nici extremismul politic, nici măcar experimentalismul artistic, ci doar impulsul - înscris în formula sa genetică - de a pune spiritul în stare de criză, de a cultiva o libertate împinsă până la absurd: comentariile sale asupra programului dadaist stau mărturie. Această criză a spiritului se dovedeşte a fi , de fapt, criza însăşi a omului şi a valorilor sale într-o lume din care Dumnezeu lipseşte. Judecata severă pe care o poartă el asupra raţionalizării crescânde a poeziei şi a lumii nu îl conduce însă la fragmentarism, la relativism sau la nihilism şi nici la ideea că omul ar fi un concept depăşit.
 
Într-o epocă în care, ca şi între cele două războaie, triumfă alienările de toate felurile, în care individul se regăseşte tot mai izolat, supus unei omogenizări suportate sau acceptate, opera lui Fundoianu-Fondane, în ansamblul ei, ne apare ca o restaurare şi o apărare a complexităţii individului şi a demnităţii persoanei. Lupta lui, de inspiraţie şestoviană, împotriva logicii (uniformizatoare) şi a evidenţelor (simplificatoare) este o luptă împotriva generalităţilor abuzive care ignoră detaliile contradictorii, o luptă împotriva schematizării şi a reducţiei persoanei prin acele alegeri succesive predicate de Sartre. Spre deosebire de Sartre (şi de Heidegger) care, adoptând perspectiva cunoaşterii asupra existentului, întăresc puterea raţiunii universale asupra individului, Fondane (pe urmele "gânditorilor privaţi" precum Kierkegaard, Dostoievski, Nietzsche şi, bineînţeles, Şestov) adoptă poziţia existentului asupra cunoaşterii şi, în numele omului singur, se revoltă contra raţiunii uniformizante.
 
Accentul pus asupra individului singular îl conduce pe Fondane la ideea unei "plenitudini tragice": plenitudine în măsura în care posibilul conştiinţei este ilimitat, ireductibil la inteligibil; tragică, pentru că irealizabilă. "Lunea existenţială" poate fi imaginată (trăită în imaginaţie), dar "duminica istoriei" nu se va sfârşi niciodată. În ciuda tuturor resemnărilor raţiunii, omul fondanian cultivă disperarea propriului exil într-o lume a necesităţii. Disperarea nu-i atenuează totuşi credinţa. Figura tutelară a filosofiei lui Fondane este un Iov neresemnat care sfidează raţionalizările istoriei din secolul XX.
 
Opţiunile şi atitudinile socio-politice ale lui B. Fondane se inspiră din această perspectivă existenţială. Căci el nu înţelege să rămână doar un "cetăţean al nefericirii umane", ci vrea să-şi asume şi condiţia de "cetăţean al nefericirii sociale". N-a schimbat planurile de referinţă şi nu a alternat - asemenea lui Sartre, mai târziu - registrele propriului discurs; n-a fost un militant politic şi a respins orice politizare a problematicii artistice atât în literatură, cât şi în cinematografie. Toate acţiunile lui denunţând nedreptatea, pauperizarea, "nefericirea socială" vizează, în ultimă instanţă, "nefericirea umană". Este ceea ce îl împiedică să se angajeze în câmpul politic "cu ochii închişi". Dacă Fondane ar mai fi trăit, Jean-Paul Sartre ar fi avut în el, în perioada imediat postbelică, un rival şi un oponent de talie.
 
Textul discursului pe care n-a apucat să-l rostească la faimosul "Congres pentru libertatea culturii", organizat în 1935 de comuniştii francezi, este capital pentru concepţia politică a lui Fondane. Autorul se situează implicit de partea Revoluţiei şi faptul însuşi că nu resimte nevoia să-şi justifice această alegere mi se pare semnificativ. Adeziunea lui nu este necondiţionată, dar, pe de altă parte, pentru el nu există alternativă. Poziţia sa antifascistă este clară din punct de vedere intelectual şi moral, deşi rămâne implicită. Ceea ce îl contrariază pe Fondane sunt confuzia valorilor şi "dublul limbaj" la care practica comunistă invită, în varianta sa sovietică; el nu acceptă nici tendinţa de a transforma antifascismul spontan al intelectualilor din Vest în prosovietism.
 
Pentru Fondane, nici o revoluţie autentică nu poate avea loc în afara culturii. Iar cultura e definită ca "o ordine spirituală", nu ca una "socială". "Precedenţa spiritualului" se află la originea opoziţiei dintre conceptul său de cultură şi de revoluţie şi concepţia marxist-leninistă asupra culturii şi a rolului ei în revoluţie. Aşa se explică polemica sa cu versiunea sovietică a comunismului şi nevoia de a apăra "conţinutul viu" al culturii împotriva abuzurilor ce caracterizează această manieră de a concepe şi de a practica revoluţia.
 
De-a lungul întregii sale vieţi, Fondane a refuzat să se ia după alţii, să se alinieze, să se lase înregimentat: a fost reticent atât faţă de revoluţia socialistă, cât şi faţă de revoluţia suprarealistă. Nu şi-a sacrificat "adevărurile esenţiale" în numele unor interese politice sau literare, al disciplinei revoluţionare sau al programului vreunui grup artistic. Este ceea ce îl face extrem de greu recuperabil pentru o actualizare superficială şi zgomotoasă.

De la începutul carierei sale de jurnalist român, a reacţionat nu numai contra clişeelor verbale şi mentale, dar şi contra curentelor de gândire dominante la un moment dat, împotriva oricărui establishment.
 
N-a acceptat niciodată să-şi toarne gândirea într-un anumit tipar doar pentru că "aşa se făcea" într-un anumit moment. A vrut să-şi aparţină în exclusivitate. A fost modul lui de a se simţi liber. Gândirea şi acţiunea contra curentului reprezintă o constantă a conduitei intelectuale a lui Fundoianu-Fondane.

Aceste caracteristici se regăsesc chiar şi în ceea ce am putea numi strategia afirmării sale, care n-a mizat pe solidaritatea unui anumit grup literar. Singura sa afiliere a fost una faţă de un maestru, el însuşi străin, puţin cunoscut şi puţin recunoscut în epocă: Leon Şestov. Traiectoria acestor doi marginali ajunşi în centrul Europei şi al culturii nu e lipsită de o anumită exemplaritate în ordinea spiritului.
 
Şi, dincolo de scrierile sale, modul în care Fondane a întâmpinat moartea conferă gândirii sale existenţiale o coerenţă luminoasă, revelatoare. Ştim că ar fi putut să scape din lagărul de la Drancy (de lângă Paris) în care a ajuns dacă ar fi acceptat să-şi abandoneze acolo sora mai mare, pe Lina, la care ţinea atât de mult. Da, Fondane ar fi putut scăpa de la moarte dacă ar fi fost mai puţin motivat şi mai puţin generos. Jean Paulhan şi alţi prieteni ai săi, printre care Ştefan Lupaşcu şi Emil Cioran, au reuşit să obţină eliberarea lui, invocând faptul că era căsătorit cu o franţuzoaică, altfel spus, cu o ariană. Poetul însă n-a vrut s-o părăsească pe Lina al cărei destin l-a împărtăşit până la urmă. Ar fi putut să scape, de altfel, cu mult înainte, prietena lui, Victoria Ocampo, asigurându-i plecarea în America de Sud. Şi poate că însăşi arestarea ar fi putut fi evitată cu mai multă prudenţă. Prietenii lui Fondane erau speriaţi şi contrariaţi de dezinvoltura cu care acesta se plimba pe străzile Parisului ocupat.
 
Ne putem întreba totuşi dacă e vorba doar despre o simplă lipsă de prevedere sau, mai degrabă, despre acea atitudine provocatoare care i-a pecetluit opera şi existenţa. Văd în comportamentul lui o provocare lucidă, nu a hazardului, ci a destinului, modul său omenesc de a sfida evidenţele, de a opune Forţei brute normalitatea muncii intelectuale. Fondane a vrut să trăiască liber, aşa cum a gândit; din această cauză nu a ieşit, ci s-a păstrat mereu în câmpul tragic. Provocarea destinului nu înseamnă altceva pentru el decât asumarea lui până la capăt. În ultima lui scrisoare, Fondane îi reamintea soţiei sale ceea ce îi spusese mai demult, şi anume că "există în figura destinului nostru lucruri ce nu pot fi schimbate". Deşi scrisă în pragul despărţirii definitive, această scrisoare, ca şi întreaga operă a autorului, refuză, cum vedem, tonul patetic. Am convingerea că nu vom cădea în patetism dacă vom recunoaşte că omul acesta a fost un erou.
 
Gestul său sacrificial probează un eroism fără nici o urmă de vanitate şi spectaculozitate. Nu o dată, actele pe care obişnuim să le considerăm eroice au un caracter de bravură sau chiar de bravadă; în cazul lui Fondane e vorba de o asumare simplă, firească, neezitantă, de o decizie spontană, menţinută apoi şi la lumina reflecţiei analitice. De câte ori s-ar fi putut răzgândi în acest interval, câte alibiuri n-ar fi putut inventa mintea lui atât de scornitoare pentru o soluţie care l-ar fi salvat! Ar fi putut, printre altele, să iasă el mai întâi din lagăr spre a încerca mai apoi să o scoată şi pe sora sa, Lina. Fermitatea deciziei sale se verifică şi prin faptul că nu a amânat-o câtuşi de puţin. El a optat pentru o morală spontană şi umană, şi nu pentru o dilematică intelectuală care s-ar fi rezolvat prin amânare şi predare neputincioasă în faţa evidenţei şi a forţei. Ne putem întreba câţi intelectuali de talia lui Fondane, cu o operă ca a lui în spate şi, mai ales, cu aceea încă nescrisă în minte, ar fi comis un asemenea gest?
 
El a găsit şi în acel moment al unei teribile presiuni, al unei constrângeri maxime, un interval de libertate, adoptând o ţinută de o exemplară demnitate umană; şi-a acordat lui însuşi această libertate a alegerii. Dacă ar fi ales altfel, n-ar mai fi fost cu adevărat liber şi n-ar mai fi fost, desigur, el însuşi. A procedat astfel încât, chiar şi în asemenea condiţii opresive, în proximitatea morţii, soluţia morală să apară ca un rezultat al libertăţii; a transformat libertatea sa interioară în libertate pur şi simplu. Prin sacrificiul său, el salvează demnitatea vieţii înseşi.

De aceea vorbim, în cazul lui, nu de acceptarea unui destin, ci de asumarea lui conştientă, nu de nesupunerea faţă de o poruncă divină sau faţă de ordinea universală şi nici despre un conflict între destin şi moralitate. Gestul său face ca problematica libertăţii să se deschidă înspre aceea a moralităţii.
 
"Nu suntem la mâna nimănui atâta timp cât moartea e în mâinile noastre", spune Seneca în Epistole către Lucilius. În Analele sale, Tacit relatează, plin de respect, moartea demnă a lui Seneca şi pomeneşte declaraţia pe care acesta a făcut-o prietenilor, şi anume că le lasă "singurul bun, icoana vieţii sale". Benjamin Fondane ne lasă o operă importantă, în română şi în franceză, dar ne lasă şi amintirea unei vieţi căreia moartea, în condiţiile ştiute, i-a dat o unitate, o coerenţă şi o consecvenţă de-a dreptul extraordinare.

Desigur, azi o asemenea exemplaritate riscă să pară neverosimilă sau, mai rău, să fie dedramatizată ori chiar bagatelizată. Postmodernitatea nu mai suportă convingerile tari, gravitatea e suspectată şi deseori ironizată, tragicul trebuie agrementat cu spirit ludic spre a fi tolerat.
 
Nici modernismul anterior nu dădea o importanţă prea mare biografiei unui creator. Ceea ce conta era opera. Distincţia proustiană între eul estetic şi eul empiric a transformat interesul pentru viaţa unui artist într-o preocupare nerelevantă, chiar maladivă, şi a încurajat asocialitatea şi amoralitatea scriitorilor. Secolul XX a şi produs destui autori ale căror prestaţii lumeşti, social-politice şi etice trebuie uitate (sau puse în paranteză) spre a le putea citi cărţile cu o privire senină.
 
În cazul lui Fondane, avem o unitate între viaţă şi operă. Avem în faţă un om autentic, nu un om de hârtie, un om care acţionează, gândeşte, vorbeşte şi scrie, avem în faţă "cărţile unei vieţi juste". Mesajul operei sale şi conduita sa existenţială ne invită să repunem problema valorilor într-o lume în care, cum ştim, nu mai există fapte, ci doar interpretări, să restaurăm judecata morală în această lume în care distincţia între bine şi rău este anevoioasă şi, nu o dată, chiar prezumţioasă.

La peste 113 ani de la naştere şi la 67 de ani de la moarte, Benjamin Wechsler, B. Fundoianu, Benjamin Fondane ne sfidează şi ne somează.

(Mircea Martin)


O importanţă deosebită în receptarea şi rediscutarea, cu fiecare nouă generaţie, a operei lui B. Fundoianu, a avut-o editarea postumă a acesteia. Fiecare ediţie a fost însoţită de o prefaţă care prezenta şi analiza opera în limba română a scriitorului şi fiecare a reprezentat un moment de stimulare a studiilor critice, separate de textul operei, care i-au urmat imediat. Diversitatea articolelor apărute în presă şi în volumele de critică ale anului 1966 se explică prin apariţia, în 1965, a ediţiei de Poezii care marca reintrarea numelui Fundoianu în cultura română, după o perioadă de tăcere de două decenii, începută în 1945. Ediţia apare în condiţiile în care cenzura era încă foarte vigilentă şi activă, lucru de care trebuie să ţinem seama atunci când discutăm structura ei. Este vorba de Poezii, antologie şi traduceri de Virgil Teodorescu, cu o prefaţă de D. Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965.

Intenţia editorului, fost poet suprarealist, devenit funcţionar literar (în acel moment era şeful secţiei de poezie de la Editura pentru Literatură), de a oferi cititorului o idee cât mai completă asupra întregii opere a lui Fundoianu este evidentă din alcătuirea sumarului: este republicat volumul Privelişti, căruia i se adaugă câteva titluri din periodice (Rondel de toamnă, Poem profan, Arşiţa, Psalmul leprosului, Monologul lui Baltazar, Privelişti, Psalmul lui Adam), câteva titluri din manuscrise (Dedicaţie, Frunzele din salcâmii cei mari, Cum dormi printre gutuie..., Vreau să ne-azvârle aceeaşi furtună, Amintirea), dar mai ales i se adaugă o traducere aproape integrală a volumelor Ulysse şi Titanic, plus poemele, atunci din periodice, Super Flumina Babilonis, Cor, Glasul în deşert, Iunie 40, Exodul (fragment), toate în traducerea lui Virgil Teodorescu.

Despre felul în care acţiona cenzura, un singur exemplu: în volum titlul Herţa apare întrucât era inevitabil, dar în studiile care discută poeziile lui Fundoianu cuvântul Herţa, nume al unei localităţi care nu se mai află pe teritoriul României, aşa cum nu se mai află nici comuna Fundoaia (atunci în URSS, azi în Ucraina), nu mai poate să apară, citatele indicând poemul doar prin cifra romană.

În schimb, în volum nu se tipăreşte celebra şi atât de discutata prefaţă la Privelişti, "Câteva cuvinte pădureţe", înlocuită cu un poem omagial dedicat de Virgil Teodorescu scriitorului, Oceanul inocenţei. Dedicaţia sună astfel: Lui Barbu Fundoianu, în amintire.

D. Petrescu semnează o prefaţă corect, chiar dacă sumar, documentată, marcată în interpretare de stereotipiile ideologice ale vremii: "Lipsa unei concepţii filosofice materialist-dialectice îşi spune cuvântul acum şi mai târziu". Trebuie să ţinem seama că perspectiva "critică" asupra scriitorilor nemarxişti era condiţia ca opera lor să apară. Prefaţatorul se "distanţează" ideologic permanent de opera celui despre care scrie:

"Dincolo de graniţele fireşti, impuse de instrumentul lingvistic, întreaga poezie a lui Fundoianu poartă pecetea unei personalităţi puternice, complexe şi contradictorii, permanent frământate de diversele aspecte ale cunoaşterii, frământare ce-i conferă unitatea. [...] Fără a fi izbutit să-şi afle liniştea sufletească prin refugiul în poezie, Fundoianu a executat un gest de izolare şi de adâncire în sine care i-a dat întreaga măsură a dramei individului în societatea burgheză. [...] Anotimpul preferat de poet e toamna, dar nu una care să celebreze victoriile omului asupra naturii, ci o toamnă a tristeţii, a melancoliei în faţa procesului de decrepitudine a naturii. [...]

Temperamentul său sociabil, sensibilitatea sa mereu proaspătă, nevoia interioară de frumos şi lumină, pe care poetul o proiectează în afară într-o adevărată şi îmbelşugată revărsare, duc la depăşirea acestor stări sufleteşti, şi în poezia înfăţişând alte aspecte ale naturii şi alte anotimpuri sentimentul este mai totdeauna tonic, de potenţare a vieţii" (D. Petrescu, "Prefaţă", în ed. cit.).

Cu dedicaţia lui Virgil Teodorescu, cu prefaţa lui D. Petrescu, dar fără prefaţa autorului, esenţialul se înfăptuise: apăruseră poeziile unui scriitor despre care nu se mai vorbise în ultimii douăzeci de ani.

În 1974 va apărea volumul Privelişti şi inedite, ediţie îngrijită, introducere şi note de Paul Daniel, Editura Cartea Românească. Cartea conţine volumul Privelişti, la care se adaugă 20 de titluri din periodice şi 96 de titluri din manuscrise. Începea recuperarea integrală a moştenirii poetice a lui Fundoianu, volumul oferind şi o anticipare a ceea ce avea să fie marea ediţie recuperatoare, cea din 1978.

După patru ani va fi publicată ediţia-standard: B. Fundoianu, Poezii, ediţie, note şi variante de Paul Daniel şi G. Zarafu, studiu introductiv de Mircea Martin, postfaţă de Paul Daniel, Editura Minerva, 1978. Este o ediţie critică, rămasă până astăzi ediţia de bază în considerarea operei poetului. Ea cuprinde (aproape) toate poeziile în limba română ale scriitorului, tipărite în volumul Privelişti şi în periodice sau rămase în manuscrise, cu variantele lor, însoţite de note. Postfaţa lui Paul Daniel, soţul surorii mai mici a poetului, Rodica, rămâne prima şi, în limba română, cea mai completă biografi e a lui B. Fundoianu, chiar dacă precizări, corectări şi amănunte s-au mai adăugat pe parcurs.

Prefaţa semnată de Mircea Martin, "Poezia lui B. Fundoianu sau peisajul văzut cu ochii închişi", oferă o evaluare critică şi o hermeneutică amănunţită, dintr-o perspectivă modernă, a poeziei acestuia. În cea mai mare parte ea va fi preluată şi amplificată în volumul Introducere în opera lui B. Fundoianu, publicat în 1984.

În 1983, vor fi retipărite textele de bază ale ediţiei din 1978, în două volume de Poezii, apărute în colecţia "Biblioteca pentru toţi", fără note şi variante, cu o prefaţă de Dumitru Micu. Numai o parte din această prefaţă, şi anume cea privind situarea poetului în cadrul unei direcţii literare, va fi reluată de autor în lucrarea de sinteză Modernismul românesc, 1985. Prefaţa descrie metodic şi detaliat universul cultural al lui Fundoianu şi universul imaginar al poeziei sale.

"De la primele încercări, versificatorul nu imită un singur autor, ci cam pe toţi poeţii studiaţi în şcoală, cum şi pe alţii, citiţi doar din propriul îndemn. Pot fi astfel identificaţi, la început fiecare în parte, cu timpul îndeosebi în felurite combinaţii: Eminescu, model principal, o vreme Vlahuţă, Alexandrescu, Alecsandri, Coşbuc, Iosif, Goga, Topîrceanu, Mihail Codreanu; din 1914 (tot mai frecvent) şi Petică, Anghel, apoi Macedonski, D. Iacobescu, Oreste, N. Davidescu, incidental Densusianu, mai ales Minulescu, încă şi mai des Bacovia, «parnasienii» din jurul lui Macedonski şi Mircea Demetriad, simboliştii sentimentali (Mihail Cruceanu, Matei Elian ş.a.), cei evazionişti şi «decadenţi» (Al. Gherghel, Eugeniu Ştefănescu-Est), I.M. Raşcu, Tudor Vianu. În versurile începutului de adolescenţă apar pe alocuri... cu anticipaţie, Demostene Botez, Camil Baltazar, Blaga chiar (liber sau cuprins în Vianu), G. Călinescu. Din 1915, asupra «beniaminului» începe a se exercita, ameninţând să devină covârşitoare, influenţa argheziană. Cititor, din fragedă vârstă, şi de poezie străină, viitorul B. Fundoianu utilizează vizibil pe Heine (efeminat) [...], pe Verlaine, poetul «serbărilor galante», [...] ca şi pe autorul Cântecului de toamnă [..], pe Maeterlinck [...]."

"Departe de a fi un pastelist ca Alecsandri, sau de a-şi regăsi, asemenea lui Pillat, în peisajul copilăriei esenţa psihică înstrăinată, Fundoianu e poetul «sufletului» naturii, al efluviilor vitale din privelişti. În carte, exaltă vitalul surprins în expresiile sale fruste, agreste; în palpitul sevelor sub coajă, în explozia seminţelor şi a sucurilor, în indecenţa candidă a dobitoacelor."

Cuvântul expresionism nu este pronunţat, dar descrierea universului poetic se face conform principiilor expresioniste. Influenţa viziunii lui Ov. S. Crohmălniceanu, după ce acesta a publicat Literatura română şi expresionismul, 1971, şi Literatura română între cele două războaie mondiale II, 1974, va fi vizibilă în tot ce s-a scris despre Fundoianu după aceşti ani.

După descrierea minuţioasă e elementelor imaginarului poetic, D. Micu sugerează şi atitudinile comune cu marii poeţi care l-au influenţat din perioada de început pe Fundoianu şi cărora Fondane avea să le consacre câte o carte: "Atitudinea sa faţă de «provincie» e similară aceleia a lui Baudelaire faţă de Paris. Contradictorie. Amestec de iubire şi ură [...] De aici şi divergenţa aspiraţiilor, tot baudelairiană. Întocmai ca Rimbaud, pe un vers al căruia din Le bateau ivre se încheie Paradă, pe Fundoianu îl cheamă necunoscutul" (D. Micu, "Prefaţă" la B. Fundoianu, Poezii I-II, Editura Minerva, BPT, Bucureşti, 1983).

Cele două ediţii bilingve, cu traduceri ale volumului Privelişti - Paysages/Privelişti (poeme 1917-1923), traducere în limba franceză de Odile Serre, Editura Paralela 45, colecţia "Gemini", Piteşti, 1999 (reeditări în 2002, 2005) şi Privelişti/Landscapes, traducere în limba engleză de Dan Solomon, Editura Institutului Cultural Român, 2004 - reproduc ediţia românească standard.

(Roxana Sorescu)