Fratele meu, cititorul

*****
Fratele meu, cititorul
 

O poveste, o poveste, cum n-a fost şi nu mai este,
Care de frumoasa lumei lumei însăşi dă de veste...

Mihai Eminescu, Ms. 2259

Pe monstru-acesta gingaş tu-l ştii, o! cititor
- O, cititor făţarnic, - tu, semenul meu, - frate!

Charles Baudelaire, Prefaţă

Nici o cunoaştere nu este de natură să oprească vreodată această nebunie, pentru că ea e nebunia cuvintelor.

Paul de Man, Shelley desfigurat

Mihai Eminescu este un scriitor dificil; după mai mult de un secol de la moartea sa, după un secol de când uriaşele sale poezii postume au devenit bun public, opera lui continuă să pună probleme exegezei critice: dacă admite lecturi plurale, ca orice literatură de valoare, pare în schimb să se refuze interpretărilor care caută să îi epuizeze temele imaginarului, viziunile poetice, axele de susţinere a arhitecturii prin cuvânt, ca şi liniile de fugă ale inovaţiilor deopotrivă insidioase şi radicale. Or, critica literară are fascinaţia interpretărilor "fără rest": tot ce se află în text trebuie să poată fi adunat către un sens unic al ansamblului. Orbită şi narcisiacă, exegeza a traversat adesea continentele operei eminesciene convingându-se (pe sine, înainte de toate) că nimic nu-i stă în cale, că opera există pentru a fi înţeleasă, explicată, până la capăt. Rezultatul acestei fascinaţii - în primul rând, faţă de propriile metode şi faţă de propriile lecturi, în al doilea rând, abia, faţă de scrierile celui mai important scriitor canonic al literaturii române - este o bibliografie critică enormă ca întindere, a cărei bogăţie de idei este egalată numai de bogăţia erorilor, a manipulărilor textului-obiect şi a locurilor comune unde fregatele ei inteligente ajung să eşueze. Ea face din istoria posterităţii eminesciene un subiect exemplar pentru cineva care ar dori să înţeleagă cum începe (cu sine) şi cum sfârşeşte (cu sine) interpretarea critică a literaturii. De pe poziţii de putere (adesea, găsindu-şi aliaţi în discursul ideologiilor politice), afişându-şi deferenţa faţă de textul comentat în fi gurile obligate ale criticii literare, interpretul operei eminesciene este cel care spune cititorilor "cum a fost Eminescu" sau "cine este Eminescu" şi, mai departe, cum trebuie înţeleasă opera lui. Interpretul operei eminesciene nu este, însă, decât o ipostază mai vizibilă a interpretului literaturii în general - ceea ce adaugă un contur suplimentar de exemplaritate situaţiei particulare a scrierilor lui Eminescu, în posteritatea lor critică. Cartea aceasta se naşte drept răspuns - tardiv, din punct de vedere cronologic, şi foarte personal, ca experienţă autobiografică a construcţiei unei interpretări - la situaţia tensionată în care, în calitatea mea de cititor al lui Eminescu şi de comentator profesionist al literaturii române, m-am văzut prinsă între mai multe câmpuri de forţe semnificante. Între prestigiul indiscutabil al marilor exegeze critice (pentru că nu este vreun nume mare, trecut şi prezent, al criticii şi al istoriografiei literare româneşti, care să nu se fi pronunţat asupra operei eminesciene) şi presiunea monumentului ridicat de o posteritate energică, manipulatoare şi narcisiacă "poetului naţional, Eminescu"; între imensitatea continentelor operei şi devenirea în coridoare de oglinzi a sensurilor ei, supuse interpretărilor succesive; între frumuseţea fără pată şi fără leac a rostirii eminesciene, veritabil "cuibar rotind de ape" al oricărui împătimit de poezie, şi refuzul aceleiaşi rostiri de a ni se da nouă, cititorilor, până la capăt - nu ştiu dacă aş putea găsi vreodată un răspuns la întrebarea "cine a fost Eminescu?" Ceea ce ştiu, în schimb, este că experienţa operei sale m-a ajutat să îmi construiesc întrebarea "cine sunt eu?". Dacă prima întrebare nu are cum să primească răspunsuri perfecte şi complete (experienţa posterităţii critice a lui Eminescu ne învaţă şi asta - că orice pretenţie de perfecţiune este, aici, deşertăciune plină), a doua întrebare mă eliberează, în schimb, de iluzia că aş scrie doar o carte despre Eminescu, obligându-mă să mă uit, în oglinda ei, la mine însămi. Desigur, aceasta nu este nici pe departe o noutate a valenţelor interpretării. Cititori "ipocriţi", criticii vorbesc despre literatură când, de fapt, vorbesc şi despre ei înşişi; se pun în propriile texte, se oferă vederii cu ajutorul unor resurse retorice de mai mică sau mai mare subtilitate. "Ipocrizia" lor - parafrazându-l pe Baudelaire - este însăşi teama că ar putea fi descoperiţi îndărătul măştii, teamă ce se aliază incitant cu dorinţa de a fi descoperiţi.

Iar această particularitate a discursului comentator, pe care mi-o asum explicit de la primele pagini, se îmbină cu structuri similare, de "ipocrizie retorică", ale operei pe care o descopăr aici. Îşi răspund oglindindu-se, ca sub imperiul unei fascinaţii a simetriei gesturilor lor paradigmatice. Aşa îmi explic faptul că mă atrag, în paginile lui Eminescu, mai ales acele scrieri în care inovaţia, mutaţia, Ideea se nasc sub aparenţele unor teritorii ale figurii poetice consacrate anterior, precum şi faptul că mă opresc asupra poeziilor vibrând de ireductibila tensiune dintre ceea ce textul "spune" şi ceea ce el "face", dintre logica imaginarului şi arhitectura retoricii. În felul cum ele se refuză unei exegeze fără rest, în felul cum au reuşit să ducă cu vorba (citesc cât mai literal metafora aceasta pentru că, la Eminescu, capcanele cititorului sunt tocmai nişte capcane de cuvinte...) generaţii de lectori profesionişti sau inocenţi am crezut că găsesc resursele demonstrative ale unei lecturi căreia poetul îi înscenează însăşi imposibilitatea lecturii. În jocul dintre realizarea imaginii artistice şi subversiunea ei, opera eminesciană trece din romantismul triumfal, pe care îşi propusese să îl ilustreze, către arhipelagurile noi ale modernităţii: neterminată în urieşenia sa, fragmentară la nivel retoric, cu pierderi de sens mergând până la limita lizibilităţii (şi făcând din zgomotele premergătoare muzicii sale de sfere un sens aparte), ipostaziind o conştiinţă critică a artei într-atât de lipsită de cruţare încât ea continuă să ne incomodeze pe noi, cei din vremuri post-nietzscheene, opera lui Eminescu este prima realizare deplină a "liricii moderne" în spaţiul nostru cultural (şi prima care se autodefineşte, explicit, ca atare, în Icoană şi privaz). În jocul dintre nevoia de a înţelege "ce se petrece în opera literară" şi impulsul irepresibil de a o iubi fără marginile vreunei explicaţii raţionale, de a o intui şi de a mă lăsa prinsă în vârtejul său discursiv, rostind-o exclusiv prin cuvintele sale, experienţa mea de comentatoare a operei eminesciene m-a trecut din ceea ce ştiam că sunt către feţe şi stări noi, care sunt tot eu însămi, dar pe care, "ipocrită cititoare", am ezitat mult înainte de a le spune şi altora.

Exerciţiile de microlectură care urmează sunt asemenea unor secvenţe ale unui pas retoric în doi, între vocea critică şi vocile poeziei, între nevoia de claritate şi de înţelegere, respectiv forţa de atracţie a frumuseţii, incantatorii cel mai adesea, a marii literaturi a lumii, din care Eminescu face parte. Ele caută să recitească teritorii ale operei vitregite de exegeza anterioară - nu printr-o neînţelegere a lor, ci, dimpotrivă, printr-o prea-perfect funcţională înţelegere. Am continuat, de asemenea, o reflecţie mai veche despre poetica formelor fixe în lirica modernă europeană, aplecându-mă, de astă dată, exclusiv asupra creaţiei lui Eminescu. Poetica sa fiind una a crizei cuvântului şi a limbajului sinucigaş, acolo unde cuvântul nu mai ajunge sau nu mai există, creatorul îi denunţă absenţa şi pune în locul său forma - constrângerea unei alte ordini a lumii -, care e cu atât mai pregnantă cu cât are de înlocuit o disoluţie mai accentuată a subiectului. În asemenea lecturi, care urmează mişcarea textului într-atât de aproape încât ajung să se împiedice într-însul - şi o fac programatic, pentru că nu vor să alunece pe deasupra versurilor, cum trec cu eleganţă suverană atâtea discursuri exegetice consacrate -, în paşii lor mici şi mereu interogativi mi s-a părut că mă rostesc cel mai bine pe mine, cititoarea.

Rămâne, în subsidiar, o întrebare. Eu nu sunt o cititoare ingenuă a lui Eminescu şi nu aş putea să joc ingenuitatea decât falsificând fragila mea relaţie cu opera peste paginile căreia mă aplec. Ingenuu e, poate, "celălalt", cel căruia îi explic literatura şi dinaintea căruia mă explic pe mine însămi, cu aceeaşi, singură mişcare interpretantă. Ochii lui "străini" sunt cei cărora lectura mea li se adresează, căutându-le înţelegerea şi interesul. Relaţia mea cu cititorul cărţii mele despre Eminescu este cea a unei fraternităţi indicibile, la fel cum indicibilă rămâne - la finalul lecturii - tensiunea dintre ceea ce vreau să spun şi ceea ce spun, dintre ceea ce văd în text şi ceea ce privirea mea poate să rostească, dintre ceea ce textul spune prin el însuşi şi ceea ce joacă la adăpostul unor măşti retorice, inclusiv scena propriei sale lecturi. Repercutări simetrice ale aceleiaşi relaţii fundamentale a subiectului cunoscător cu sensul lumii, toate acestea îşi seamănă prin structura evoluţiilor lor. Seamăn al meu şi cititor al meu - şi al lui Eminescu, prin ocheanul meu - fratele meu, "cititorul celălalt", îmi împărtăşeşte până şi "ipocrizia" funciară a posturii. Atunci când îmi pun întrebarea "restantă", şi anume dacă şi cum mai poate fi citită azi poezia lui Eminescu cu un "ochi străin" de către un cititor care nu sunt eu, cea educată în spiritul cultului eminescian, ci un seamăn al meu, lipsit de prejudecăţile mele de receptare, admit că nu numai sensurile operei eminesciene mă interesează, ci şi capacităţile lecturii de a accede la ele. Experienţa intimă a operei mă determină să afirm că ea aparţine, tipologic, acelor scrieri moderniste ce rezistă - în mod definitoriu - lecturii şi interpretării, putând să lumineze în chip aparte mişcările cititorului care caută a o cunoaşte. Inocent şi ipocrit, deopotrivă, fratele meu, cititorul, este subiectul alegoric al acestei experienţe.

Eminescu nu este, spuneam, un autor care se citeşte cu uşurinţă; un secol de apropriere identitară a figurii sale nu a făcut decât să îngreuneze liniile posibilelor receptări. Dar, pe de altă parte, dificultatea înţelegerii sale îl transformă - cred - într-un caz paradigmatic pentru a ilustra imperfecţiunea oricărei interpretări a literaturii, în care singurele certitudini ale criticului se referă la incertitudinile legate de adecvarea sa la ceea ce citeşte şi analizează. Fratele meu, cititorul ingenuu, nu poate avea parte decât de o lectură incompletă şi de spectacolul complet al imperfecţiunii acesteia. El îmi seamănă mie, ca în adagiul baudelairian, şi atunci, însoţindu-mă pe traseele interioare ale acestei opere uriaşe, descoperindu-mă pe mine în oglinda lecturii, se va vedea pe sine, se va vedea poate şi pe sine, cel neştiut de sine însuşi. Experienţa eminesciană poate provoca asemenea revelaţii, la fel ca orice capodoperă a artei universale. Ipocrita cititoare ce sunt nu poate decât să spere că fratelui său îi va plăcea ceea ce va vedea acolo şi că "îndrăgirea de sine" pe care o trăiesc eroii eminescieni în momentele de singurătate aurorală îl va apropia de poezia lui Eminescu. Pentru că nu despre dragostea cititorului - oricare ar fi el - pentru Eminescu este vorba, în fapt, aici. Da, el este un poet esenţial al universului meu, un poet pe care - în limbajul stereotipurilor care îl atrăgeau prin puterea lor subversivă şi pe Eminescu - îl iubesc în intimitatea lecturilor mele nemărturisite. Dar ceea ce sper să îi spună fratelui meu, cititorul ingenuu, paginile care urmează este că plăcerea lui o caut dacă ochii mei interpretanţi îmi... plac. Şi că transform scena iubirii din Călin (file din poveste) într-o alegorie pentru a spune oblic cum eu, cititoarea, mi-s dragă mie însămi numai dacă reuşesc să îi fiu dragă lui, fratelui meu, seamăn şi ipocrit cititor a toate acestea.