Purcărete la repetiţii

Citiţi un fragment din această carte.

Oltiţa Cîntec n-avea cum să ştie că spectacolul pentru a cărui montare venise Silviu Purcărete, în 2009, la Iaşi - Uriaşii munţilor de Pirandello - urma să aibă o viaţă nu prea fericită la Naţionalul din capitala Moldovei. E ceva ce nimeni nu poate prevedea - şi, la urma urmei, din unghiul procesului de creaţie, nici nu prea contează. Silviu Purcărete sau privirea care înfăţişează e o carte născută din urmărirea, zi după zi, a repetiţiilor pentru o producţie care voia să fie, în acelaşi timp, un antrenament actoricesc pentru un număr semnificativ de interpreţi. Şi un pretext pentru extinderea... domeniului luptei către alte spectacole ale lui Purcărete, din perioade diferite.

Totul începe cu vizionarea unui film - La Voce della luna, ultima creaţie a lui Fellini - şi continuă ca un ghem ce-şi întinde firele, întîi descompunînd textul şi intenţiile lui, trecînd apoi spre construcţia scenică, decor, costume, muzică (întîmplător, Uriaşii... e chiar o piesă despre "a face teatru"). Cartea e un du-te-vino constant între notele de repetiţii, indicaţiile şi comentariile regizorului, alunecări teoretice ale autoarei şi amprenta unor montări trecute ale lui Purcărete.

Trebuie spus că, exceptînd cartea Marinei Constantinescu despre Danaidele din urmă cu 15 ani şi trecînd peste fascinantele albume de fotografie dedicate unor spectacole ale lui, nu există - şi, mai ales, nu există în româneşte - nici o carte de analiză a creaţiei unui artist cu o majoră influenţă asupra teatrului contemporan. S-ar prea putea să fie din cauză că lui Silviu Purcărete nu-i plac în mod deosebit criticii - şi, la fel ca Dabija, nici el nu se ia pe el însuşi excesiv de în serios. Poate că asta e şi fantoma cu care trebuie să se lupte Oltiţa Cîntec, cea a unui tot care trebuie spus, explicat, animat, recuperînd legăturile care unesc montările lui Purcărete şi diferenţa specifică a unui spectacol concret. Pe regizor, de pildă, îl atrag montările de trupă, cu distribuţii largi; actorii sînt "elemente creatoare decisive pentru valoarea producţiei", iar cel mai util tip e "actorul complice".

Dar distribuţiile grandioase fac parte dintr-un context mai larg al modului în care lucrează Purcărete, marcat de predispoziţia spre monumental, supradimensionare, hiperbolizare - şi aici Uriaşii munţilor părăsesc scena - pentru a se întoarce în actul destinat unanim recunoscutului carnavalesc al creaţiilor regizorului. Înainte şi-napoi, flux şi reflux, prin meandrele a 20 de ani de lucru cu texte, actori, scenografi, muzicieni... Nu e, o spune şi Oltiţa Cîntec, o poetică regizorală pornind de la setul de spectacole - dar e începutul, uşa către universul Purcărete, altul decît cel care se dezvăluie odată cu intrarea publicului la spectacol.