Uneori pot să aibă dreptate şi săracii critici

Citiţi un fragment din această carte.

E notorie lipsa de reacţie a lui Silviu Purcărete în privinţa ecourilor critice produse de propriile spectacole. E un tip specific de raportare la ceea ce se petrece cu creaţiile sale, pe care, după ultima repetiţie generală, nu le mai consideră ale lui, predându-le. Predarea are loc în seara premierei şi e dublă׃ pe de o parte, noua producţie e preluată de actori, responsabili de viaţa ei în forma reprezentaţiilor; pe de altă parte, produsul artistic e livrat publicului, poftit să-l savureze estetic. Aşa încât, pentru cei care îl cunosc ca artist, nu mai e surprinzătoare o afirmaţie de genul׃ "Uneori pot fi enervante, când sunt răuvoitoare sau superficiale, dar în general nu sunt sensibil la critici, nici când sunt pozitive, nici când sunt negative. E mai deranjantă o critică encomiastică, dar lipsită de gust, e chiar mai jenantă decât o observaţie critică, fie şi neadevărată. Uneori pot să aibă dreptate şi săracii critici."

Un fel de "critică a criticii" onest, fragmentul mi se pare revelator pentru tipul de relaţionare preferat de Purcărete în raport cu receptarea analitică post-premieră. De aceea, am utilizat ca titlu al succintului meu "Cuvânt înainte" ultima afirmaţie din citarea de mai sus, pe post de enunţ autoironic, verificabil la finalul lecturii acestei cărţi. Unde sper să se adeverească.
 
Am avut ocazia să asist la o parte din repetiţiile pentru Uriaşii munţilor, ocazie care a devenit şansa de a descoperi, ca observator extern, maniera în care Silviu Purcărete lucrează. Când i-am cerut acordul de a participa la pregătirea noii producţii, regizorul nu a fost foarte încântat. Nu a spus-o direct, căci e extrem de politicos, dar senzaţia mea a fost aceea a unei rezerve amabile. Nu ne cunoşteam personal, l-am înţeles şi nu m-a deranjat răceala şi distanţa; nu cred în criticul care doreşte să strălucească în luminile reflectoarelor, care se consideră mai important decât creatorii despre ale căror opere se pronunţă. Locul criticului e în sala de spectacole, în partea neluminată a teatrului, de unde să privească. Ca observator, asta am şi făcut, am observat. Desigur, oricât de atent şi de pătrunzător eşti, nu vei reuşi niciodată să descifrezi mecanismele atât de complicate şi de fascinante ale creaţiei. Dar când e vorba de un artist ca Purcărete, care are o marcă, poţi structura un crochiu în privinţa stilului său de lucru. Acest crochiu m-a interesat predilect şi l-am schiţat din mai multe linii׃ alegerea unui text, dramatic sau literar, tratarea lui scenică, echipa de realizatori, lucrul cu actorii, spaţiul, muzica, luminile, organicitatea viitorului spectacol. Asupra acestor direcţii mi-am concentrat analiza. Pe lângă observaţiile şi consemnările directe, material documentar mi-au fost o bibliografie de referinţă, cărţi şi periodice, declaraţii directe ale câtorva dintre cei cu care Purcărete a colaborat şi colaborează îndeaproape. Adiţional, am inserat şi precedente referiri ale mele la spectacolele sale.
 
Lucrarea nu este o monografie de regizor, Purcărete are încă multe de spus în estetica spectacolului teatral, nici una de spectacol, mai ales că Uriaşii munţilor nu a reuşit cariera lui Ubu Rex cu scene din Macbeth, Danaidele ori Phaedra. Privirea care înfăţişează nu e exhaustivă, nu oferă un portret complet, ultim al poeticii purcăretiene, o poetică implicită, exprimată prin intermediul mizanscenelor semnate şi detectabilă ca atare. Cartea are o structură caleidoscopică, dorindu-se o uşă întredeschisă spre partea mai puţin vizibilă a creaţiei lui Silviu Purcărete. O parte magică, la care eu am avut acces şi pe care o ofer şi altora.