Oglinzile lui Cucu

Citiţi un fragment din această carte.


Ce noroc a avut Generaţia noastră, Generaţia '60, că a fost contemporană, că a avut în mijlocul ei în permanenţă un artist ca Ion Cucu, un om în stare să fixeze imaginea ei într-o vreme în care nu puteau să rămână niciun fel de alte imagini, pentru că televiziunea era dedicată exclusiv perechii conducătoare, pentru că la un moment dat nici măcar pe cărţile proprii nu puteau să apară fotografii. Dacă n-ar fi existat Cucu în mijlocul scriitorilor şi dacă n-ar fi fost într-o măsură aproape magică - aş zice - prieten cu ei şi nu i-ar fi intuit, această generaţie importantă a literaturii române n-ar fi existat vizual. Nu s-ar fi ştiut cum eram. Răsfoind albumul lui, concluzia mea e că eram frumoşi. Senzaţia e că ne făcea mai frumoşi decât eram. Întotdeauna când văd o fotografie a mea făcută de Ion Cucu, mă întreb "oare chiar aşa arătam în realitate?". Senzaţia este că prietenia cu care ne privea făcea să apărem mai frumoşi. (Ana Blandiana)


Pentru mulţi, primul volum al trilogiei lui Ion Cucu a fost o mare surpriză. Şi uneori surpriza a avut un aer oarecum sfidător. Dacă arhiva fotoreporterului nu poate fi contestată, cu toate încercările unor expoziţii recente care-şi revendică panoramarea, Cucu nu era creditat ca un povestitor, ca unul care poate vorbi şi-a afara fotografiilor pe care de 50 de ani le realizează şi le publică. Felicitările primite de peste tot, de la foarte mulţi scriitori, dovedesc, dincolo de simpatia reală, rolul cumva secundar (dar nu marginal, atâta vreme cât mai toţi se cer în expoziţii) în care era privit. Fără fotografie, pentru că acesta era şi pariul primului episod al trilogiei, Cucu i-a surprins prin ceea ce n-ar fi anticipat destui dintre cei care i-au fost subiecţi. Fotograf mut în exerciţiul artistic, Cucu nu dirijează subiectul, nu-l poziţionează, nu-l face artistic cu orice preţ, doar pentru a se lăuda mai apoi cu o expoziţie sau o punere în context. Artist neteleghidat, ajuns în rândul scriitorilor din pasiune, nu din interes, Ion Cucu are întâi de toate libertatea de mişcare, lucru rar şi greu de obţinut în condiţiile actuale. L-am urmărit la Gala Premiilor Uniunii Scriitorilor din România, a doua ediţie găzduită de Aula Bibliotecii Universitare "Carol I" din Bucureşti. N-a avut un loc al lui, s-a mişcat peste tot, a urcat şi pe scenă, spre exasperarea operatorilor televiziunii naţionale, care înregistrau evenimentul şi probabil că-şi muşcau unghiile când artistul intra în cadru de nicăieri. O libertate de exprimare şi de mişcare pe care nu ştiu câţi profesionişti declaraţi şi-ar putea-o permite. Mai mult, Ion Cucu nu deranjează din principiu scriitorul, nu-l transformă în ceea ce crede c-ar însemna un portret literar. Îl lasă liber, să respire neartificial, fără să ceară sau să regizeze un cadru. Nu induce o poveste, o vede sau n-o vede, o surprinde. Nu-l scoate în natură, nu-l plimbă ca pe un subiect de companie, se luptă, la propriu, cu ceea ce are. Un om, un subiect, un scriitor. De aceea sute, mii de fotografii respiră un aer de prietenie, nu unul formalist. Rolul fotografiilor, dincolo de cel strict documentar (într-o vreme când fotografierea scriitorilor în mod constant nu era la îndemâna oricui şi, atenţie, nici măcar agreată de conducerea de partid şi de stat) este unul de admiraţie şi de reconstituire a unei epoci. Fără părtinire, fără a face diferenţa între tineri şi bătrâni, între premianţi şi nepremiaţi, între favoriţi şi disidenţi.

Arhiva lui Ion Cucu este o arhivă pur artistică pentru că e construită ca un organism viu. Nu doar personaje-bibelou, nu doar poze de pus în vitrină sau pe perete, de expus pentru cine ştie ce stimulente financiare sau ca temă dată în lipsă de altceva. Ion Cucu trăieşte viaţa literară, nu o vizitează. Este prieten cu scriitorii, nu comis voiajor, deloc fotograf la minut sau bliţar de evenimente. Scopul lui nu este un shooting de palmares, ci o istorie de anvergură. Iar istoriile nu se fac din recomandări şi din întâmplări. Rolul asumat, o repet până la saţietate, e să fie de-al casei în lumea aceasta închisă şi orgolioasă a vieţii literaturii. De la partea festivă (premii, congrese, discursuri oficiale) până la cea colocvială (aniversări, turnee de lectură). Şi mai mult decât atât, Cucu ascunde o arhivă neagră a literaturii, cu care personal nu pot fi de acord şi pe care nici n-o pot parcurge vizual, dar care arată exact rolul de cronicar nefalsificat al fotografiei lui. Înmormântările, fotografiile făcute la catafalcul unor mari scriitori, sunt dovada că numai un fotoreporter de tipul Ion Cucu putea fi martorul pe viaţă al scriitorilor. Restul, printre care fără falsă modestie mă număr, nu pot fi decât martori accidentali, hai să spunem meritorii, dar insuficienţi. Însumate, arhivele de conjunctură nu dau nici spre jumătate cât marea arhivă a lui Ion Cucu. Şi, sigur, una este să-l fotografiezi pe Stancu, pe Preda, mă refer la repere fotografice la o adică, şi alta e să defilezi cu douămiişti sau mai încoace. Nu sunt doar fotografii greu de comparat şi fotografi diferiţi, ci şi lumi şi poate chiar literaturi diferite. De-aceea, Cucu e peste tot, cu toţi, în toate situaţiile, în orice context. Unora le este prieten, dar nu le face favoruri pornind de la prietenie. Despre unii ştie ce trebuie ştiut, dar nu-i ignoră în imagini, dacă există o valoare literară acolo. Pentru că Ion Cucu ştie mult mai multe decât pare. Fotografiile şi, iată, portretele vorbite, stau deja mărturie. Deşi mulţi dau vina pe aparat, considerând că doar a fost la locul potrivit, pista e falsă. Longevitatea artistică şi varietatea inegalabilă a fotografiilor i-ar contrazice. Fără să fie un sprinter care să se-arunce în expoziţii de moment, Cucu are antrenamentul alergătorului de cursă lungă. Degeaba îl veţi vedea cu aparatele de gât. Are tăria să refuze şi să plece. Nu trage gloanţe în aer, nu avertizează, nu ameninţă cu fotografii la bucată. Cucu gândeşte în ritmul istoriei literare care l-a propulsat. Are răbdare, muniţie, armă, braţ, abilitate şi, mai presus de toate, căldură umană. Trofeele de-acasă nu se pun, vânătoarea contează. Altfel spus, nu împuşcă un scriitor, îl fixează, îl ocheşte, îl are mereu în ţinta lui. Aici nu mai poate fi vorba de întâmplare sau de conjunctură. E ceva mult mai simplu şi totuşi atât de complicat de acceptat: e vorba despre un destin.