T.S. Khasis şi-a plătit întotdeauna datoriile

Citiţi un fragment din această carte.


cu Khasis sînt într-un film care se va termina atunci cînd unul dintre actori va muri. îl iubesc pentru că nu s-a autopromovat niciodată; e cît se poate de dezinteresat; cu el am fumat ultima ţigară înainte de a ne lăsa de fumat; urlăm împreună la filme de groază; la amîndoi ne este frică să trecem peste calea ferată neînsoţiţi; el niciodată nu găseşte ieşirea într-un super-market; e ferm convins că dumnezeul cîinilor a creat lumea şi universul; filmul e la jumătate; noi sîntem singurii spectatori din sală; sîntem foarte fericiţi şi distraţi. (V. Leac)


Poezia românească a ultimilor zece ani nu este uşor de delimitat sau de circumscris. Doar referindu-ne la tinerii autori, putem afirma că s-au succedat cîteva duzine. Autori care s-au metamorfozat, au rămas prinşi în insectarul "poeţilor douămiişti" sau au reuşit să transgreseze această condiţie şi să se menţină, în continuare, viabili. Deja o serie de nume au rămas la sertar, după ce şi-au epuizat seva poetică în două-trei volume grăbite. Timpul literar parcă s-a dilatat sau, cel puţin, aşa îl percepem din imediata contemporaneitate. Aşadar, în cazul lui T.S. Khasis, cei şase ani care s-au scurs între publicarea artei scalpării (2005) şi apariţia volumului "recuperator" pe datorie (2011) reprezintă, în acest context, un interval de timp considerabil.

pe datorie nu este o antologie poetică, pentru că nu selectează anumite poeme din primele două volume ale autorului. Este, mai degrabă, un volum integrator, în sensul că reuşeşte să grupeze toate poemele din arta scalpării (considerat debut, în 2005, datorită faptului că primul volum - Farmacia cuvintelor - nu ajunsese în librării) şi încă o serie de poeme care ar putea alcătui un volum individual (ciclurile date personale şi robinson). Există, în poezia ultimilor ani, un celebru precedent al ediţiilor "revăzute şi adăugite" la care se pretează T.S. Khasis. Este vorba de Jucăria mortului de Constantin Acosmei, care a văzut tiparul cu acelaşi titlu, dar cu un conţinut îmbogăţit, în trei ediţii (şi la trei edituri) distincte (mai exact în 1995, în 2002 şi în 2006). Dar de ce autorul alege această formulă prin care al doilea volum se amplifică, astfel, la nesfîrşit? În primul rînd, pentru că volumul care l-a "consacrat" pe T.S. Khasis a fost greu de găsit chiar la puţin timp după publicare. Şi, în al doilea rînd, pentru că arta scalpării se citeşte şi acum, ca şi în anul apariţiei, cu sufletul la gură, aproape ca o poveste la care aştepţi, cutremurat, finalul.

Pe filonul biografist al lui T.S. Eliot (de unde şi pseudonimul autorului) sau al lui Robert Lowell (obsesie poetică a actantului liric), arta scalpării este naraţiunea poetică fragmentară a ratării unui bărbat de treizeci de ani, pe fondul plecării iubitei în Austria: "sînt amintiri ce vin în cercuri fosforescente / ca la cinematograf cînd se strică pelicula / colţuri rupte pe care n-ai unde să le lipeşti / de regulă le caut sursa fixînd un obiect / / dau peste imagini nasoale / amintirile urîte vin cu precizie de laser / pe cînd flash-urile cu o noapte de dragoste ori cu o sanie / sînt greu de reţinut". O poezie de flash-uri, de fărîme de imagini sau de cuvinte, de piese disparate ale unui puzzle care nu se va întregi niciodată. Şi totuşi o poezie care disimulează un fir narativ şi, implicit, o tensiune poetică ce acţionează aproape ca intriga unei povestiri. Poezia din arta scalpării are forţa penetrantă a unei imagini şi precizia de scalpel a cuvîntului.

Textele se înlănţuie unul de celălalt, şi, deşi marcate de cifre romane sau de date calendaristice, toate alcătuiesc un macro-poem al disperării şi al neputinţei, al maturizării şi al ratării, al stării de permanentă aşteptare devenită, dintr-odată, starea de fapt a fiinţei: "cînd ceva se termină / ceva important / te simţi neverosimil / trăieşti în uluială ca după apariţia unei farfurii zburătoare / sau a unui ou de pe pluto unele / rotiţe se învîrt din nou / / în treacăt fie zis în instrumentele de suflat / tre' să respiri altfel nu-s bune de nimic". De fapt tot acest delir, de la un capăt la altul, este rezultatul unei proiecţii parţial melancolice, parţial schizoide, a eului în aşteptare. O aşteptare care urmează, firesc, oricărui sfîrşit incert.

Treptat, aşteptarea devine superfluă, iar dacă eul insistă în permanentizarea acestei stări, procesul se mecanicizează. De aici şi pînă la "rugozitatea" textelor din grupajul date personale nu mai este decît un pas. Linia biografistă se păstrează, însă rotiţele nu mai pun în mişcare întregul organism cu aceeaşi vitalitate narativă. Undeva, în măruntaiele poemului, s-a produs o ruptură cronică, profundă, care nu mai poate fi măsluită. Este semnul desprinderii de propria "manieră", semnul că poezia lui T.S. Khasis se îndreaptă spre alte orizonturi decît cele frecventate pînă de curînd. Şi această nouă direcţie lirică se întrezăreşte în poemul care închide volumul, robinson şi-a plătit întotdeauna datoriile, o fantezie alegorică care asociază eul liric al artei scalpării cu personajul lui Daniel Defoe: "apoi i-au găsit vechiul ford pe pod, / cu motorul pornit / vechiul ford negru cu un început de rugină / în care tînărul robinson / punea la cale excursii partide de vînătoare căsătorii cu / tinere din auckland / tînărul robinson care nu exista decît în mintea / lui robinson la 50 de ani: / robinson pe scări cu capul plecat / robinson într-un palton abia cumpărat / călcînd cu o anumită grijă pe nisipul plajei cu pantofii lăcuiţi".

Suicidul simbolic din acest ultim poem este, se pare, singura cale întrezărită spre a curma chinurile aşteptării. Tot aşa, aşteptarea noastră, a cititorului, este frîntă de închiderea bruscă a copertelor, de existenţa bruscă (şi neînchipuită pînă în acest punct) a unui "final" dramatic ce transformă estetica fragmentarului într-una a premoniţiei şi a semnelor de tot soiul (durerile "din plex", votca, "poemul cu sconcşi al lui lowell").

Iar dacă volumul arta scalpării, prin deschiderea "şliţului către răsărit" ne inducea palida posibilitate a ascensiunii, pe datorie îşi închide, aparent ermetic, autorul-personaj în operă. Încet-încet, o dată cu republicarea lor (aproape ritualică), poemele lui T.S. Khasis se transformă în legendă. Cu toate acestea, nu înainte de a ne anestezia toate simţurile.

Pentru că, la fel ca şi Robinson, T.S. Khasis îşi plăteşte întotdeauna datoriile.