Spectacolul şi scrisul, anatomia visului

Citiţi un fragment din această carte.


Am experimentat varii moduri de a mă folosi de iluzii, evitând ca iluziile să se folosească de mine. A face teatru înseamnă a trăi o vrajă, a crea arhipelaguri de insule magice, tragice sau groteşti, oglinzi ale lumii, aşa cum o cunoaştem, sau ale unor lumi diferite de real, ca un delir fantastic. Dar după fiecare vrajă, după fiecare labirint în care nimic nu părea să fie cert, am rupt bagheta magică. Seară de seară, după ultima scenă, m-am întors la Istorie. Am lăsat spectacolul să crească precum un copac sacru şi apoi eu însumi l-am doborât. Uneori, seminţe neştiute cădeau din rămuriş şi se afundau în profunzimile unui spectator unde germinau, lăsându-l mut şi nemişcat. (Eugenio Barba)


"Am fost doar un epigon care a locuit în vechea casă a strămoşilor. Am stăruit asupra secretelor şi exceselor lor. Zelul lor le-a pus pe foc practicile şi viziunile. În fumul incendiului am întrevăzut un sens care era doar al meu."

Un sens care se schimbă la fiecare incendiu ce preface identitatea spirituală, matcă a identităţii artistice. Un sens care merge mai departe, unde simte că a parcurs un cerc necesar, inevitabil, şi s-a întors într-un misterios punct original. Un sens ce rescrie mitul eternei reîntoarceri, fir trainic ce străbate culturile şi conştiinţele din care ele se alcătuiesc. "Epigonul" care vorbeşte în paragraful cu care am început această modestă prezentare se numeşte Eugenio Barba, se numără printre cei mai apreciaţi regizori de teatru din lume şi este întemeietorul unei direcţii de cercetare care trebuia să poarte un nume: International School of Theatre Anthropology, înfiinţată în 1979.

Printre manifestările pe care ediţia din 2012 a Festivalului Internaţional de Teatru Shakespeare le-a propus la Bucureşti s-a aflat şi o lansare de carte semnată de Eugenio Barba: Casa în flăcări. Despre regie şi dramaturgie. Volumul publicat în Colecţia Yorick a Editurii Nemira, este, dacă vreţi, un buildungsroman, în sensul neconvenţional al cuvântului, romanul unei formări în şi prin teatru, naraţiunea unei deveniri, povestea unui drum spre sinele artistic şi spre sinele omenesc.

O poveste care începe, ca orice buildungsroman, cu frânturi dintr-o copilărie. Un început în ruine, ruine care vor fi mereu semnul inaugural al creaţiilor teatrale semnate de Eugenio Barba. În copilăria sărăcă, petrecută sub cerul albastru din Bari, Italia, la sfârşitul dictaturii lui Mussolini, într-o Italie devastată. Copilul Eugenio Barba, "curat şi bine îmbrăcat", este trimis la cerşit, îndeletnicire pe care protagonistul şi mama lui o numesc "căutare-de-noroc". Primul flashback, prima pornire, primele ruine. Ruinele vor exista la nesfârşit în drumul său spre libertate, dar vor fi mereu altele.

Urmează despărţirea. De prezent, de trecut, dar nu şi de stafiile lui, de un spaţiu cultural inhibant. De o copilărie sub soarele negru, vorba poetului. Pornit într-un lung surghiun, ca mulţi eroi ai literaturii străvechi, Eugenio începe, de fapt, o expediţie infinită în infinit. Cutreieră apele lumii, ca marinar în Norvegia, ţara adoptivă. Îşi câştigă existenţa ca sudor. Îşi încheie studiile de literatură franceză şi istoria religiilor la Universitatea din Oslo. Şi începe să băjbâie pe calea sa: teatrul. Peste decenii bune, regizorul care a impus antropologia teatrală şi a creat spectacole de referinţă pentru secolul XX va scrie: "Teatrul este arta ubicuităţii: m-a susţinut să adopt o poziţie în împrejurările istoriei mele personale şi mi-a asigurat un adăpost vremelnic în brutalitatea Istoriei. Mi-am folosit meşteşugul cu răbdare şi fără cinism, urmând o disciplină care a transformat o senzaţie a absenţei într-o căutare a prezenţei. De aceea iubesc atât de mult cuvântul tranziţie. A fi în tranziţie - îmi spun - înseamnă a persevera în a evada. De ce anume? De păienjenişul originilor mele, de-ale sale schimbări ulterioare şi de măruntele stabilizări; de ceea ce sunt spre ceea ce visez să fiu; de ceea ce ştiu spre ceea ce este la pândă. M-am îndepărtat de ceea ce cunoşteam către un orizont care astăzi se colorează tot mai mult în urme ale întoarcerii. Sunt ca un străin care coboară din tren, nu recunoaşte nimic şi spune: aceasta este casa mea. Iubesc teatrul fiindcă, prin natura lui, este străin fie că vrea sau nu, fie că ştie sau refuză să o ştie. Istoria îmi spune această poveste. Cel care a practicat teatrul ca meşteşug, în Europa sau în Asia, a trăit mereu condiţia de străin, ca şi cum ar fi fost în trecere. Companiile actorilor erau formate din persoane provenind din diverse regiuni şi diferite clase sociale. Teatrul era străin în lumea în care trăia şi printre spectatorii datorită cărora trăia, mai ales deoarece contrazicea graniţele şi ierarhiile care menţineau ordinea în societatea înconjurătoare. De aceea a fost uneori o microsocietate separată, discriminată şi dispreţuită. Şi de aceea a fost, uneori, o insulă a libertăţii".

Clădindu-şi propria insulă a libertăţii, numită Odin Teatret, la Holstebro, un orăşel din Danemarca, Eugenio Barba, mereu străin şi coborând din tren, dornic să prefacă în scrum miturile pentru a extrage din ele esenţele Istoriei şi ale sinelui, este protagonistul unui univers teatral cu cifru. Fără acesta, nu ai acces în lumea lui. Ca un Prospero pe insula lui, regizorul este posesorul unui laborator de creaţie născut din mantaua lui Grotowski, din preocuparea pentru teatrul Kathakali, din obsesia pentru vis şi pentru adevăruri şi, mai ales, din scepticismul faţă de graniţele dintre ele. Poetica pe care a pus-o în aplicare decenii de-a rândul se dezvăluie în frânturi într-o carte în care discursul teoretic se împleteşte cu scrisul memorialistic şi cu jurnalul, notaţia aforistică se uneşte cu mărturisirea din intimitatea laboratorului ce atrage ca un magnet artiştii rătăcitori, cavaleri dispuşi să se despartă de o existenţă, dar nu pentru a o renega, ci pentru a o integra în alt plan.

"Spectacolul creşte când regizorul îl visează. E un vis condus, de veghe fiind, cu ochii deschişi. Îl sfârşeşte lăsând spectatorul să viseze. Greu nu e a visa, ci a se pune pe sine şi spectatorul în starea de a visa. A da o anatomie visului: ligamente, tensiuni nervoase, articulaţii, circulaţie sangvină, presiune, epidermă şi trăsături (ale Annei Karenina sau Quasimodo, preferabil ale amândurora)." Iată un fragment de jurnal pe care autorul îl integrează în cartea devenirii sale, un alt fel de carte a neliniştirii, departe şi aproape de spiritul hoinar al lui Pessoa. Spectacolul dă o anatomie visului şi scrisul face la fel. Cartea lui Eugenio Barba, splendidă completare a volumului publicat anterior în aceeaşi colecţie (Teatrul: singurătate, meşteşug, revoltă), este ideală pentru lectură într-o gară anonimă şi goală, pe malul pustiu al mării (oricare), în singurătatea unui studio, pe iarba verde de la munte, poate lângă vreo casă de creaţie, într-o mansardă studenţească sau într-o bibliotecă în care nu sună telefoanele mobile sau nu li se aprinde display-ul.

Cititorul va descoperi în ea povestea lumii şi o poveste a sufletului şi a creierului, cele două instrumente primordiale ale teatrului, meşteşug pe care regizorul l-a deprins în singurătate şi revoltă. Casa în flăcări adăposteşte pagini emoţionante, reflecţii de o luciditate tăioasă şi secrete înşelătoare despre o meserie de alchimist: regia, o cale în care violenţa e necesară ca aerul. Forţa scriiturii ei nu e cu nimic mai prejos decât forţa unui spectacol de Eugenio Barba, care urmăreşte să pună spectatorul "în starea de a visa". Vise plăcute, aşadar! Sau vise adevărate?