Primul bloc de locuinţe sociale din Bucureşti - Imobilul CAM din Piaţa Lahovary

Primul proiect de locuinţe sociale tip bloc în Bucureşti, proiectat şi executat de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine, reprezintă o nouă schimbare de strategie a conducerii acestei instituţii. Pe fondul constrângerilor economice din anii 1930, adepţii construirii blocurilor de apartamente devin mai numeroşi decât cei care susţin construcţia exclusiv a locuinţelor individuale în capitală. Păstrând colaborarea cu Regia Monopolurilor Statului (transformată în Casa Autonomă a Monopolurilor, şi aflată tot în subordinea Ministerului de Finanţe), începută în 1912 prin construcţia (cartierul Grant) şi continuată în 1916 (Prelungirea Dorobanţi), SCLE construieşte în Piaţa Lahovary un imobil pentru beneficiarii programelor de locuinţe care nu au avut acces la construcţiile din cartierele menţionate.
 
Locuinţe individuale sau colective?
 
"Locuinţa familială, răsfăţată de jur împrejur, de soare, lumină şi flori, şi destul de izolată de alte locuinţe, nu mai poate fi apanajul tuturor şi nu mai poate rămâne în centrul oraşului. Gruparea locuinţelor o impun nevoile sociale şi o cer necesităţile tehnice în schimbul unor avantaje"[i] Este, pe scurt, analiza pe care arhitectul I.D. Enescu o face în anii 1930, referindu-se la direcţia de sistematizare a Bucureştiului. Avantajele la care se referă Enescu sunt, în principal, reducerea preţului locuinţelor (oferind astfel posibilitatea familiilor cu venituri mici să îşi achiziţioneze un apartament) şi creşterea calităţii locuirii, prin dotarea acestor locuinţe colective "cu toate instalaţiunile tehnice de confort şi igienă."[ii] Cu toate acestea, trecerea de la locuinţa individuală la blocul de apartamente s-a dovedit mai anevoioasă decât aşteptările iniţiale, având în vedere preferinţele potenţialilor beneficiari: "lumea preferă locuinţa singură, adică locuinţa familială, locuinţei în grup sau în bloc, adică locuinţei sociale. Toate societăţile sau instituţiile, având drept scop construirea sau sprijinirea construirii de locuinţe, au avut cereri sau comenzi numai pentru locuinţe ieftine".[iii]
 
Construcţia acestui tip de imobil a readus în discuţie definiţia spaţiului privat şi linia de demarcare între proprietate privată şi proprietate comună în cazul locuinţelor sociale. Enescu considera că pot fi considerate comune (colective) doar intrarea, scara şi ascensorul ("continuări ale trotuarului"), dar şi "instalaţiile de încălzire, apă, canal, gunoi, evacuare şi ardere de resturi menajere etc"[iv]. În legătură cu dezavantaje locuirii comune, Enescu menţionează "libertatea, pentru colocatar, de a face fiecare ce vrea, este ceva mai îngrădită. Insă această libertate este îngrădită şi în oraş şi pe stradă [...]. Pentru omul social, libertatea absolută este o abstracţiune, căci dacă ar putea să devină o realitate, libertatea absolută ar fi negarea libertăţii. În viaţa socială nu poate fi vorba decât de libertate de ordine, nu de libertatea anarhică, care împiedică libertatea tuturor".[v] În acest sens, Enescu oferă exemplul Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine Bucureşti, care, după război îşi adaptează din nou strategia, construind, în afară de locuinţele individuale şi "corpuri de clădiri cu mai multe locuinţe."[vi]
 
Din păcate lipseşte un punct de vedere pe această temă exprimat de A.G. Ioachimescu sau de Al. Georgescu, directorii Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine după război. Însă convingerilor inginerului Ioachimescu, exprimate în 1912, erau net favorabile locuinţelor individuale, acesta contestând posibilitatea ca locuinţele colective să fie mai eficiente decât locuinţele individuale. Argumentele pentru acest punct de vedere erau următoarele: "dacă se face abstracţie de costul terenului, construcţiile mari nu revin, pe apartament, cu mult mai ieftin ca cele mici; ceea ce se câştigă în fundaţii şi acoperiş, se pierde cu scările, culoarele etc. pe de altă parte, problema locuinţei nu trebuie privită numai din punct de vedere economic, ci şi din cel higienic, moral şi social, şi din acest punct de vedere este o diferenţă enormă între cele două tipuri; toţi higieniştii şi moraliştii sunt unanimi a da preferinţă caselor mici ("cotagge") faţă de locuinţele colective (blocuri).[vii] Disputa se poată la distanţă de două decenii, însă realităţile postbelice confirmă primele argumente prezentate.
 
Piaţa Alexandru Lahovary, no.1 - imobilul CAM
 
Conform lui I.D Enescu, Societatea Comunală acceptă relevanţa considerentului economic şi începe construirea primului proiect de acest bloc, continuând strategia de colaborare cu Regia Monopolurilor Statului. Statie Ciortan, în anii treizeci arhitect şef al Ministerului de Finanţe, (în subordonarea căruia se afla Casa Autonomă a Monopolurilor, fosta RMS) ne oferă detalii legate de acest proiect. Continuând disputa între locuinţe individuale şi colective, Ciortan menţionează că motivul construirii acestui proiect de locuinţe sociale este unul economic: "după război, schimbându-se condiţiunile economice, s-a căutat gruparea a cât mai multor locuinţe într-o clădire, construindu-se blocuri cu cât mai multe apartamente."[viii] Aşadar, promotorul proiectului a fost Vintilă Brătianu, la acea dată ministru al finanţelor, primarul Bucureştiului din 1908 care luase primele măsuri de construire a locuinţelor ieftine în Bucureşti. Lucrările au început în anul 1926 şi s-au încheiat în 1929, şi nu în 1935, aşa cum este menţionat în lista monumentelor istorice (B-II-m-B-19008). Proiectul a fost încredinţat arhitectului Lucian Teodosiu care, în acea perioadă, se pare că lucra şi la ridicare Institutului Tutunului, tot în cadrul Casei Autonome a Monopolurilor. Costul total al proiectului s-a ridicat la 70.000.000 lei, sumă care nu include şi achiziţionarea terenului, suprafaţa este de 1800mp. Vorbim despre o construcţie care "are parter, patru etaje şi mansardă, adăpostind 70 familii şi 15 funcţionari nefamilişti. Imobilul este prevăzut cu tot confortul modern, încălzire centrală, ascensoare, garaje."[ix] Un raport de la sfârşitul anilor menţionează numele a peste 600 de angajaţi ai Ministerului de finanţe (membri ai Casei de Credit a funcţionarilor) care beneficiaseră de locuinţe din partea Ministerului. În imobilul din Piaţa Lahovary apar numele a (doar) douăzeci de funcţionari din totalul de 85 de apartamente pe care le avea blocul.