C.F.R. şi inovaţia anilor douăzeci: pavilioane de locuinţe colective în apropierea Gărilor

La finalul Primului Război Mondial, legislaţia trece printr-o serie de schimbări care încetinesc ritmul iniţial al reformei în locuinţele sociale şi construcţia de vile unifamiliale în capitală. Ca atare, proiectele iniţiate de Societatea Comunală sunt îngreunate până la rezolvarea problemelor legislative, în timp ce C.F.R, unul dintre cei mai mari angajatori ai perioadei, necesită rezolvarea rapidă a nevoii de locuinţe pentru funcţionarii şi muncitorii săi. Această urgenţă va conduce la schimbarea strategiei din partea C.F.R: Casa Muncii, nou înfiinţată, preia proiectul construirii de locuinţe pentru personalul C.F.R. Se schimbă de asemenea concepţia arhitecturală a noilor locuinţe, C.F.R. optând pentru construirea de proiecte de locuinţe sociale sub forma unor block-house-uri, aşa cum sunt ele denumite în epocă, sau pavilioane de locuinţe colective. Iniţial refractari la acest tip de abordare, arhitecţii îl experimentează gradual în anii '20. Am analizat primul bloc construit de Casa Autonomă a Monopolurilor împreună cu Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine în Piaţa Lahovary (1926 - 1929) într-un articol anterior. Divergenţele de opinie faţă de opţiunea pentru blocul colectiv sau vilele individuale au rezistat, aşa cum reiese din memoriul trimis de C.F.R. lui Ion Antonescu în 1942, unde apare şi principala critică la adresa acestor imobile: "aglomerarea lor în etaje suprapuse, care este o consecinţă a spaţiului redus, tot astfel ca şi lipsa curţilor de gospodărie, a plantaţiilor şi a grădinilor, le fac incomode şi neplăcute în special pentru familiile numeroase".[i] Din acest proiect, rezistă în continuare un număr de clădiri, atât în Bucureşti cât şi în ţară.
 
Schimbare de formă, nu şi de stil
 
Ideea de locuinţă colectivă va fi acceptată treptat la nivel social după Primul Război Mondial, atunci când şi începe construcţia "pavilioanelor". Astfel, pe bulevardul Gării de Est, Casa Muncii C.F.R. construieşte 3 blocuri, "un pavilion de 12 locuinţe (toate locuinţele au băi instalate), construit pe un teren în suprafaţă de 819 m, suprafaţa de construcţie fiind de 338 m)" şi "două pavilioane, construite pe un teren în suprafaţă de 1.602 mp, suprafaţa de construcţie 431 mp".[ii] În total, sunt realizate 24 locuinţe, aflate în partea dreaptă a Gării.  În sudul capitalei, la Gara Filaret (astăzi Autogara), Casa Muncii construieşte un pavilion cu 16 locuinţe colective, a 2-3 camere şi dependinţe, parter+4 etaje, având o scară comună, o intrare principală, o intrare de serviciu, câte o baie comună pentru fiecare etaj."[iii] Stilul este asemănător cu cel al blocurilor de la Gara de Est, aproape inconfundabil, şi niciunul dintre acestea nu este inclus astăzi pe lista monumentelor istorice.
 
Aceste ansambluri, împreună cu cele cartierele Steaua, Grant şi Viilor sunt menţionate în memoriul CFR deja amintit. Acelaşi document aminteşte ridicarea a două pavilioane de câte trei locuinţe în gara Mogoşoaia, a cinci pavilioane având 38 locuinţe în Depou-Triaj şi a patru pavilioane având în total 33 locuinţe în staţia Bucureşti-Triaj. Pe lângă acestea, în staţia Chitila se proiectaseră trei blocuri cu câte patru locuinţe. De asemenea, în această periferie erau proiectate "280 de locuinţe grupate în vile", din care "nu s-a construit decât un prim lot format din 9 vile, total 18 locuinţe, care se văd din tren în vecinătatea clădirii administraţiei şi a marii centrale de materiale a Economatului din Chitila".[iv]
 
În Parcelarea Inginerilor, se construieşte un imobil pe strada Petre Poni, nr. 7, acesta fiind dotat cu 4 ascensoare şi încălzire centrală. Imobilul a fost ridicat între 1930 - 1933 după construcţia vilelor individuale (de Direcţia Generală pentru Ocrotirea şi Ajutorarea Personalului C.F.R.). Este un imobil P+4 etaje (ultimul retras), având în total 38 locuinţe şi este dotat cu 4 ascensoare şi 4 monte-charge-uri, băi pentru toate locuinţele şi încălzire centrală. Arhitecţii au optat pentru un stil modernist pentru acest imobil, diferit de stilul naţional care domină casele din parcelare. Se mai păstrează şi poarta de fier forjat, realizată în stil ArtDeco. Suprafaţa terenului este de 1.913 mp, iar suprafaţa construită este de 1.721 mp (include o curte interioară cu statut administrativ incert). Locatarii nu reţin foarte multe detalii, subliniind că a fost construit în anii douăzeci pentru C.F.R. şi acum aparţine I.C.R.A.L.-ului (Întreprinderea de Construcţii, Reparaţii şi Administrare Locativă). Un alt pavilion (neidentificat) a fost construit pe strada General Lahovari (azi, strada Ion Movilă), nr. 69 cu 11 locuinţe, cu încălzire centrală, terenul fiind achiziţionat în 1920.

Însă cel mai extins imobil dintre acestea este situat pe Calea Griviţei, nr. 337 bis, cu 44 locuinţe (P+4), cu apartamente de 3 camere. Imobilul nu are ascensor, nici încălzire centrală, doar 10 locuinţe au băi proprii şi a fost construit între 1927 şi 1928 de O.A.P. C.F.R. Locuitorii acestui bloc ştiu că acesta a fost construit în 1918 sau 1921 de către C.F.R, pentru proprii angajaţi. De altfel, interlocutoarea noastră este o fostă angajată CFR, pensionată în anii nouăzeci, după ce se mutase în clădire în anii şaizeci. După construirea podului Grant în anii optzeci, zgomotul a crescut treptat, devenind greu de suportat, îşi aminteşte. Ca şi în cazul blocului din P. Poni, şi această clădire aparţine astăzi I.C.R.A.L.-ului. Adaugă de asemenea că numele arhitectului a fost demult uitat (este posibil ca acesta să fi fost străin), iar proiecte asemănătoare se găsesc la Gara de Est şi la Filaret. Probabil cel mai apreciat aspect al acestui bloc este grădina din spate, un loc de relaxare ferit parţial de zgomotul de pe pod. La fel ca şi restul parcelării, construcţia este realizată în stil neo-românesc.
 
Condiţii pentru a primi o locuinţă C.F.R.

În 1937, C.F.R. publică un regulament ce reglementează condiţiile de acordare a locuinţei. Astfel, puteau obţine locuinţe de serviciu doar lucrătorii care aveau vechime de cel puţin cinci ani, care erau căsătoriţi şi aveau deja o familie. Casele se atribuiau pe baza diverselor criterii pe o perioadă de cinci, zece sau 15 ani ("termenele... se consideră expirate la Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru următoarei date de luare în folosinţă"[v]).." Locuinţele erau puse la dispoziţia angajaţilor astfel: "pe termen maxim de cinci ani pentru cei căsătoriţi sau văduvi cu un copil, pe termen de 10 ani pentru cei căsătoriţi sau văduvi cu 2 până la 4 copii, pe termen de maxim de 15 ani pentru cei căsătoriţi sau văduvi cu 5 sau mai mulţi copii".[vi] Păstrarea locuinţei avea reguli stricte: în cazul în care soţul renunţa sau era concediat din C.F.R, pierdea automat dreptul la locuinţă, iar soţia era, de asemenea, nevoită să evacueze locuinţa. Mai mult, "dacă soţul este funcţionar, agent, meseriaş sau lucrător C.F.R. locuinţa este trecută pe numele soţului".[vii]
 
Capitolul al treilea al regulamentului menţiona că "la distribuirea locuinţelor construite vor ţine seama de necesitatea serviciului, de greutăţile familiare a solicitantului, de situaţia materială şi de vechimea în serviciu. Vor avea preferinţă funcţionarii, agenţii, meseriaşii şi lucrătorii din serviciul executiv de exploatare (M.T.L.A)". Se prevedeau numeroase situaţii particulare, precum posibilitatea de a locui cu părinţii, evacuările, reparaţiile pe care locatarii sunt nevoiţi să le facă, dar şi condiţiile în care, în caz de deces al soţului, văduva putea rămâne în locuinţă. Chiriaşului i se reţine până la 25% din salariu pentru achitarea ratei pentru locuire, iar imobilul nu rămânea în proprietatea acestuia. Proprietatea asupra imobilului era a C.F.R.-ului, cei care primeau locuinţe de serviciu plăteau chiria lunară, iar după întreruperea colaborării (pensionare, renunţare, concediere), apartamentul nu rămânea în proprietatea acestuia, chiriaşii neavând posibilitatea să îl achiziţioneze.

În concluzie, ridicarea de pavilioane / locuinţe colective în apropierea Gărilor completează eforturile C.F.R.-ului de a asigura o locuinţă personalului din subordine. Regimul acestora este diferit faţă de precedentele, acestea nefiind vândute angajaţilor (ca în cazul Parcelării Griviţa). Pavilioanele sunt criticate pentru lipsa de intimitate şi facilităţi reduse, însă prezintă avantajul proximităţii de Gară şi de centrul oraşului. Imobilele sunt construite în stil românesc, cu excepţia celui din strada P. Poni, unde soluţia modernistă propusă de arhitect survine mai degrabă ca o excepţie.