De foarte mult timp nu mi-a mai plăcut aşa o carte, nu m-a mai ţinut vreuna aşa, ca-ntr-o pătură caldă şi uşoară. Ştiam despre ea de la un prieten bun, care a recenzat-o incredibil de frumos. "Aştept să scrii şi tu despre ea", mi-a spus, generos. De unde am înţeles că se aştepta să o citesc, pentru că mi-ar plăcea. Şi a cam trecut un an de-atunci.
"- Nevastă, hai să mergem în curtea din spate şi să facem o fetiţă de zăpadă; şi poate c-o să prindă viaţă şi o să fie fiica noastră.
- Bărbate, a zis bătrâna, nu se ştie ce se poate întâmpla. Hai să mergem în curte şi să facem o fetiţă de zăpadă." (Little Daughter of the Snow, Arthur Ransome).
Aşa începe cartea lui Eowyn Ivey, Copila de zăpadă. Intertextual. Ca un balet cu textul lui Arthur Ransome, cu legenda rusă a Snegurocikăi, fetiţa pe care doi bătrâni fără copii o plămădesc din trup de nea şi care se destramă în lacrimi primăvara. Ai zice că ai cheia cărţii de la început. O ai, într-un fel. E cu atât mai mare meritul autoarei de a te prinde în ochiuri de poveste prin detaliul veridic, dantelat, extrem de viu, de credibil. Atât de puternic, uneori, că nu-ţi vine să crezi că liantul naraţiunii e fantasticul! Şi ce fantastic! Cât de adânc şi, totuşi, de imponderabil, ca un abur, ca o furtună de zăpadă - îţi taie obrazul, dar nu poţi s-o prinzi în pumn!
Ninge mult, în cartea asta traversată de vulpi roşcate şi polare, de glutoni, de şoareci de câmpi care se înfruptă din obrajii unui cadavru înghiţit de zăpadă, de pene de lebădă care lucesc pufos şi dur din sufletul de mătase al unei rochii de nuntă. Şi, totuşi, ea e o carte despre căldură. Despre iubire. Despre nevoia, şi ea imponderabilă, viforoasă, devastatoare de a crea un al treilea. Despre iernile care se aştern între oameni. Despre felul în care funcţionăm, antagonici, inexplicabil legaţi de ceilalţi prin focuri care îngheaţă, se sting, adorm şi clocotesc din nou, în lumina lunii, ca poveştile vechi, cu fetiţe făcute din omăt încălzit de scânteia dintre două minţi, două atingeri, două iubiri unite în aceeaşi durere.
E o carte frumoasă. Poetică.
Tremuri să nu derapeze în realism prea frust. Câteodată. Ţi-e frică să nu te încâlceşti în prea multă metaforă. Trec ierni şi primăveri. Certuri şi anotimpuri grele de dorinţă. Haite de lupi. Vrafuri de lumină risipite pe zăpadă. Totul pe fondul unei sălbăticii funeste şi ireal de frumoase. Când prea strânsă, când de o lejeritate învăluitoare, broderia e cea a fulgului de nea - cartea nu-ţi dă timpul să-ţi aminteşti că ştii cum se termină până când nu ţi se topeşte în palmă. Treci prin furtunile şi răzvrătirile din care se încheagă fiinţa copilului sub cuvintele părinţilor, parcurgi vârstele cuplurilor şi culorile pielii obrazului, din serile calde în dimineaţa geroasă. Totul uşor şi, totuşi, ferm, şfichiuitor, sigur. Abia dacă simţi linii prea aspre, valuri de zăpadă zgrunţuroasă.
Te învăluie frigul. Te pierzi în ninsoare. Te plictiseşti de friptura de elan. Mângâi literele ruseşti de pe coperta cărţii în care fetiţa şi bătrânii îşi ating degetele. Simţi căldura lor, simţi copila topindu-se, fugind, ca toţi copiii, spre desăvârşirea aerului tare care-ţi umple plămânii când urci muntele singur.
Cred că arareori am mai traversat vârstele vieţii în pagini atât de fluide şi de fin lucrate. La final, când prin negura groasă de zăpadă legenda apare şi dispare, în dozaje care impregnează ţesătura cărţii, simţi, deopotrivă, gheaţa care ţi se rupe sub picioare şi sângele cald, puful de păr de pe frunte, genele îmblânzite de vis ale copilului din carne, oase şi dragoste, pe care te temi să nu-l pierzi în ninsoare şi frig.
