Prefaţă la Istoria aroganţei

Citiţi un fragment din această carte.



La jumătatea secolului al XIX-lea, Marx a spus că în istorie există un imens teritoriu refulat: economia. La începutul secolului al XX-lea, Freud susţinea că sexualitatea este refulată într-un domeniu al psihicului, numit inconştient. Astăzi, sexualitatea a devenit discurs public. Economia este departe de a fi inconştientă: se află chiar în centrul preocupărilor noastre.

În schimb, începuturile psihice ale dezvoltării economice au rămase refulate în conştiinţa colectivă. Relaţia dintre psihicul nostru şi dorinţă este grav bolnavă. De ce dorim mai mult? Pentru indivizi, ca atare, există deja mulţi indicatori - de pildă, procentajul de sinucideri, de nevroze, de boli ale aparatului digestiv, rata criminalităţii - care ne fac să credem că viaţa colectivităţii se deteriorează, atunci când oamenii au mai mult.

Dar pentru specia umană, această dezvoltare fără limite ar putea însemna că secolul al XXI-lea va fi acela al dispariţiei sale. Exploatarea fără precedent a pământului şi consecinţele sale dezastruoase din viitor nu reuşesc însă să pătrundă în conştiinţa politicienilor şi a cetăţenilor, deoarece printre scopurile acestora prevalează cele pe termen scurt. Acest galop spre abis este o consecinţă a cultului fanatic şi lipsit de spirit critic al dezvoltării, pe care o dorim cu orice preţ. În Statele Unite, ştiinţele medicale şi chirurgia au atins un nivel inimaginabil cu câţiva ani în urmă. Dar 36% din populaţie este obeză; dacă îi includem aici şi pe cei supraponderali ajungem la 69% (Sursa: Universitatea Harvard) de oameni cu probleme devastatoare pentru sănătate. Cum este combătută problema surplusului de calorii? Prin revenirea la dorinţa firească de hrană? Prin depăşirea dependenţei toxice de hrană pentru a se reveni la apetitul sănătos (şi la plăcerea de a mânca)? Nicidecum. Problema hiper-nutriţiei este combătută prin hiper-tehnologie: în Statele Unite, operaţiile pentru reducerea dimensiunii intestinului (bariatric surgery) au ajuns de la 13.000 în 1998 la 222.000 în 2008 (f1000.com/reports). Din 2018 se estimează că se vor efectua câteva milioane pe an.

Vrem prea mult. Numai în timpurile recente ale istoriei omenirii, cetăţeanul occidental - apoi, prin intermediul globalizării, cetăţenii de pe toate continentele - s-a convins de un lucru absolut iraţional: că fericirea depinde de bogăţia economică, mai exact, de venitul pe care îl au la dispoziţie oamenii. Formele de înţelepciune premodernă atrăgeau atenţia, în primul rând, că este periculos să doreşti fericirea, tot aşa după cum este periculos să doreşti prea mult; şi, în al doilea rând, că ceea ce face ca viaţa să fie mai bună sunt dreptatea şi frumuseţea: cuceriri ale societăţii, nu ale indivizilor.

Am scris acest eseu către sfârşitul secolului al XX-lea. În primul deceniu al secolului al XXI-lea, l-am adus la zi, l-am publicat din nou: cu un amestec de satisfacţie şi de durere, notam că discuţia a devenit încă şi mai actuală şi se confirmă tot mai mult. Acum examinez problema pentru a treia oară, cu ocazia apariţiei ediţiei în limba română: şi încă o dată cu plăcere şi cu suferinţă lăuntrică. După tsunami-ul şi dezastrul nuclear care au devastat Fukushima, s-au publicat fotografii ale unor stele antice de piatră, aflate mai sus pe acel mal: avertizau de secole întregi că nu trebuie să se construiască mai jos de ele, în apropierea mării. Dar progresul şi tehnica i-au făcut pe oameni să le ignore. Este o aroganţă care se repetă, atât în Occident, ca şi în Orient, în antichitate la fel ca şi în zilele noastre: şi se pare că zeii o pedepsesc şi acum, aşa cum au făcut şi cu nesăbuinţa lui Prometeu.

Pentru grecii antici, să vrei prea mult era hybris, singurul păcat adevărat conform eticii lor. Noi suntem mândri că am moştenit de la greci fundamentele noastre filozofice, ştiinţifice, artistice: dar am răsturnat cu capul în jos învăţătura lor morală.

(Luigi Zoja, Milano, aprilie 2014)


Există un singur lucru inevitabil: trecutul.

Cei care discută despre degenerarea mediului înconjurător al planetei sunt numiţi de către ceilalţi - marea masă a indiferenţilor - catastrofişti. În schimb, cel care se ocupă - este preocupat - de Pământul nostru este un optimist. Acesta crede - aşa cum este raţional să creadă - că inevitabil este numai ceea ce s-a întâmplat până acum, poluarea sau epuizarea resurselor care au avut deja loc. Dar lucrurilor care urmează să se producă de acum înainte li se pot impune limite.

Cartea de faţă vorbeşte despre limite din punct de vedere psihologic. Care este relaţia dintre limite (chiar şi cele concrete: economice, politice, ambientale) şi psihologie? Psihicul nostru (mintea noastră individuală, dar şi aşa-numitul inconştient colectiv) simte nevoia firească să întâlnească anumite limite? Cred că da. Mintea omenească îşi doreşte mişcarea, dar simte şi nevoia să se oprească. Goana Occidentului modern după ceea ce este nelimitat - de exemplu, credinţa într-o dezvoltare economică fără limite, însăşi ideea unui "progres" fără limită - toate acestea sunt perversiuni moderne: nocive deja la nivel psihologic, înainte de a deveni dăunătoare prin consecinţele lor materiale. Dar rădăcinile lor sunt mult mai vechi: le vom găsi deja în istoria şi în miturile Greciei antice. Aroganţa noastră, a celor moderni, exista deja pe atunci şi se numea hýbris.

Timp de aproximativ un deceniu am lucrat la ediţia originală a acestei cărţi. După ce a mai trecut un deceniu, am rescris-o, am adus-o la zi şi i-am dat un titlu nou pentru a o insera în prezent. Când te ocupi mai multe decenii de o problemă actuală, eşti obligat să faci un bilanţ. Dacă trecutul este inevitabil, cu atât mai mult ne va apărea astfel când discutăm despre el gândindu-ne la viitor. În ce măsură trecerea anilor de-a lungul cărora viitorul, la care vă invitam să vă gândiţi, a devenit trecut a confirmat sau a contrazis ceea ce scriam eu?

Dezbaterile referitoare la necesitatea de a se pune o limită dezvoltării se desfăşoară într-un asemenea ritm şi, mai ales, pe un asemenea ton, încât ne determină să ne gândim că limitele sunt o nevoie firească, preexistentă şi intrinsecă minţii umane: nu este vorba numai de problemele materiale, de obstacolele externe de care ne lovim la un moment dat pe acest drum. Atât cartea de acum zece ani, cât şi cea pe care o prezentăm acum au afirmat exact acest lucru. În acest sens, bilanţul este pozitiv.

Dar cele două texte abordează limitele psihologice ale dezvoltării ca pe o problemă de cultură, fără a intra în caracteristicile perioadei date. Încearcă să vorbească despre structurile permanente ale psihicului şi să-l prindă pe cititor cu un limbaj narativ conform cu structurile prezentate: inteligibil dincolo de generaţii şi de locul de provenienţă al cititorului.

O analiză referitoare la perioade scurte de timp - ultimele decenii - a fost inclusă într-o lucrare a mea din 1984. În acel articol examinam psihologia modificată a principalelor mişcări politice din Occident. Lupta politică tradiţională pusese faţă în faţă, în fiecare ţară, clase şi grupări politice care reproduceau, parţial, confruntarea globală din cadrul războiului rece. Influenţa tot mai mare a ambientalismului era însoţită de naşterea unor noi grupări care nu se mai confruntau cu "duşmanul" şi cu vinovăţiile sale, adevărate sau presupuse: se făceau purtătoarele unui angajament nou, care trebuia să-i implice pe toţi. Se trecea de la inculparea adversarului - capitalismul, respectiv, comunismul - la autocritică: era vorba de consecinţa unei vieţi bazate pe creşterea continuă a consumului, căci suntem cu toţii răspunzători pentru sănătatea precară a planetei. Pentru psihologia kleiniană, se trecea de la o poziţie schizo-paranoidă la una depresivă. În termeni jungieni, de la o atitudine inspirată de arhetipul lui Puer la cea inspirată de Senex.

În lucrarea respectivă mă refeream la momentul prezent şi vorbeam despre o tendinţă, riscând să fiu apoi dezminţit de fapte. O dată cu trecerea anilor, dispariţia opoziţiei dintre blocuri, deci, a adversarului extern, şi afirmarea tot mai puternică a concepţiei despre lume ca "sat global", au accelerat această evoluţie şi au făcut-o aparent ireversibilă. Omenirea lăsa tot mai mult impresia că ar putea să-şi unească forţele în lupta comună pentru apărarea mediului înconjurător. Mi se părea că aş putea fi încântat că descrisesem această tendinţă cu mult înainte de prăbuşirea Zidului Berlinului, de destrămarea Uniunii Sovietice şi de încheierea Războiului Rece. Sfârşitul secolului aproape că a fost martorul trecerii de la cursa înarmărilor la o cursă a dezarmării. Dacă o bună parte din resursele enorme care au devenit în felul acesta disponibile au fost folosite pentru cheltuielile tradiţionale, sume tot mai importante au fost investite pentru compensarea celor mai perverse daune provocate de dezvoltare. Aşadar, investiţii nemaicunoscute sprijineau o cooperare planetară fără precedent. Şi aici este interesant de menţionat faptul că nu am observat numai o schimbare în politica internaţională, ci şi o evoluţie generală în psihologia colectivă.

Totuşi, odată cu intrarea în mileniul al treilea, speranţa că se mergea spre o responsabilizare a tuturor devenea tot mai naiv optimistă şi tragic de îndepărtată. Aşadar, refăcând după o scurtă perioadă de timp acel articol, bilanţul nu este pozitiv.

Pentru a mă explica mai bine va trebui să părăsesc din nou terenul pur psihologic.

Evenimentele relevante din punct de vedere psihologic cu care s-a deschis mileniul al treilea nu sunt numai atacurile teroriste , ci mai ales cele legate de preşedinţia lui George W. Bush. Pentru tema noastră, aceasta constituie o noutate mai radicală. Programele referitoare la rolul Statelor Unite în secolul al XXI-lea, astăzi bine cunoscute drept PNAC (Project for a New American Century), erau deja elaborate şi difuzate înainte de 11 septembrie de grupul condus acum de Bush jr. şi denumit în mod impropriu neoconservator. Impropriu, deoarece acesta propunea pentru Statele Unite un program radical nou (de hegemonie globală activă, atât militară, cât şi culturală, în timp ce tradiţia republicană este puternic izolaţionistă) într-o lume împărţită într-un mod cu totul nou, în care superioritatea potenţialului militar american şi absenţa unor adversari credibili nu au precedent în istoria omenirii. Aşadar, în condiţii care nu mai păstrează nimic din ceea ce exista deja. În orice caz, proiectul demonstrează suficient de clar că "noul secol american" nu se numeşte aşa numai pentru că este vorba de secolul al XXI-lea şi nu de al XX-lea. Este radical nou pentru că se va caracteriza prin supremaţia inovatoare, automată şi fără precedent a Statelor Unite. Aceasta va fi planetară, garantată de intervenţii pregătitoare şi preventive (preemption), nu ceva ce urmează să fie cucerit şi pentru care să se ducă lupte din când în când, după un scenariu sau altul.

Pe de o parte, proiectul prevedea retragerea din tratate, din legislaţiile şi organismele internaţionale de cooperare. Sub acest aspect, reprezintă o continuare a politicilor izolaţioniste tradiţionale ale Partidului Republican. Limitele acţiunii sunt impuse de legislaţia naţională americană. Numai în acest sens, Statele Unite îşi păstrează cultul pentru statul de drept (the rule of the law).Dar nu se recunosc limitele stabilite în alte locuri de alte autorităţi neamericane. Limita limitelor corespunde cu frontierele naţionale. Dincolo de acestea nu există limite.

A doua componentă a acestei politici este, viceversa, radical inovatoare. Preconizează un activism anticipativ şi un intervenţionism în toate zonele lumii. Inversând principiul statului de drept, aici, cu excepţia situaţiilor în care există acorduri speciale - negociate pe cale bilaterală între anumite ţări, cu privire la anumite cerinţe, pe anumite perioade de timp - totul este permis.

Iată paradoxul! Pe de o parte, în această cultură se recunoaşte caracterul străin faţă de restul lumii al republicanilor conservatori - al inimii Statelor Unite, al ţinuturile sale cele mai îndepărtate de coaste, de frontiere, de restul lumii. Pe de altă parte, un intervenţionism dominator şi moralist. Dar nu regăsim nimic din mesianismul idealist, îndrăzneţ şi ingenios al lui Wilson, F.D. Roosevelt, Kennedy. Nimic din vechiul secol american. Numai consolidarea noii puteri globale, ce are drept braţ Pentagonul şi drept minte teoria lui Leo Strauss.

Această cultură a guvernării se zvârcoleşte în jurul rupturii sale profunde. Doreşte să fie o continuatoare a culturii autolimitate: a acelei Americi voluntar separate de restul lumii, consecinţă directă a spiritului de autonomie al pionierilor şi al părinţilor Declaraţiei de Independenţă a Statelor Unite. Însă doreşte - printr-o schimbare epocală de curs - s-o exporte în restul lumii fără a accepta limite externe: ca şi când frontierele nu ar exista, iar restul lumii ar fi o continuare a teritoriului lor intern. Şi iată că limita se naşte din nou în mod inconştient. Ceea ce este negat, dar nu se poate suprima, devine o infecţie psihică a minţii inconştiente. Deoarece nu o poate tolera, gândirea conştientă devine bănuitoare, înclinată spre idei paranoice. Şi încearcă s-o elimine, proiectând-o asupra celor care nu reuşesc să înţeleagă. Se creează astfel un cerc vicios, sentimentul reprimat că există o limită începe să se manifeste ca prezenţa unui adversar de care trebuie să ne apărăm. Iar acesta încetează să mai fie un simplu rival şi ajunge în categoria metafizică a negativităţii absolute: devine Răul (limita Eului, a noastră, adică a Binelui).

Când preşedintele unei ţări democratice pronunţă acest cuvânt totalitar - Răul -, el îndeplineşte în mod inconştient două sarcini.Pe de o parte, regăseşte limita naturală negată în mod nefiresc. Pe de altă parte, restituie o sarcină morală evidentă unei colectivităţi care este mai puternică decât oricare alta din istorie, dar tot mai neliniştită şi lipsită de scopuri, pierdută în cotidian, tot mai nostalgică după forţa morală a Părinţilor Fondatori. Pentru că, în fond, a avea o forţă morală şi a-ţi cunoaşte limitele înseamnă, de fapt, acelaşi lucru. Nu este aşadar o coincidenţă că această cultură generează şi protejează cele mai mari scandaluri financiare ale tuturor timpurilor (care au explodat în primii ani ai preşedinţiei lui George W. Bush şi în medii familiare lui, precum Enron) şi nici că aceeaşi cultură nu acceptă aderarea la Tratatul de la Kyoto şi nici alte opţiuni prin care ţările Terrei decid să-şi impună anumite limite tocmai pentru a salva Terra.

Înainte, Occidentul îşi simţea propriile limite în adversarul global, în lumea comunistă. Acum acesta nu mai există. Nu există un adversar adevărat, nici militar, nici economic, nici politic. Dar limitele reprezintă o nevoie firească a minţii omeneşti. Dacă nu există, trebuie inventate. Odată cu inventarea - nominală, căci noutatea constă în faptul că se inventează un nume pentru ele - Ţărilor Banditeşti (Rogue States), adversarul începe să fie recreat treptat şi inconştient în planul cel mai periculos: cel moral.

Să ne întoarcem la punctul nostru de plecare. Dacă vom aborda necesitatea de a impune anumite limite în faţa exceselor dezvoltării numai ca pe o serie de probleme tehnice care ne afectează din când în când (limitarea supraproducţiei, a poluării etc.), vom ajunge întotdeauna prea târziu. Nerespectarea limitelor este în primul rând un act inconştient, un reflex străvechi: o perversiune care a prins rădăcini în inconştientul colectiv al Occidentului, din momentul în care mintea grecilor antici, electrizată de intuiţia propriilor posibilităţi, s-a transformat din modestă în arogantă. În fond, incredibila insolenţă a bushismului secolului al XXI-lea nu este decât extrema sa, dar nu reprezintă o manifestare nouă.

Amorul în exces, depăşirea brutală şi autodăunătoare a limitelor sunt întipărite atât de profund în comportamentul nostru cotidian, încât le alimentăm fără să ne dăm seama de aceasta.

În timp ce închei aceste rânduri, îmi arunc ochii pe prima pagină a ziarului care reflectă - cu mai multă calitate, cu mai multă obiectivitate - satul nostru global, americocentrist, lansat către un "progres" nelimitat: "Economia europeană se apropie de recesiune" . Textul, cu informaţii clare şi relevante, ne arată că economia europeană riscă o creştere zero. Apoi completează ideea cu o imagine simplă. Europa reprezentată ca o limuzină mare, liniştită, care s-a oprit. O imagine clară? S-a oprit? Dar articolul spune că producţia europeană s-a oprit sau că a încetat să mai crească? Spune numai că a încetat să mai crească. Iar dacă mişcarea economiei este reprezentată de mişcarea acestui automobil, atunci imaginea pe care o descrie ar trebui să ne spună că automobilul merge cu o viteză stabilă (o imagine, de fapt, liniştitoare). Dar în cultura care ne marchează în mod inconştient pe toţi, faptul că nevoile noastre sunt satisfăcute în mod stabil nu contează: contează mai puţin, oricum, decât siguranţa unei creşteri fără limite (este interesant că şi în cazul indicatorilor de la bursă acum nu se doreşte atâta să se ştie valoarea titlurilor, cât variaţia valorii lor: titlurile se achiziţionează pentru că valoarea lor trebuie să crească).

Aşadar, în economia-automobil, singurul lucru care contează este cu cât va continua să crească viteza sa.

Orice imprecizie a articolelor din International Herald Tribune este urmată în zilele următoare de scuze şi dezminţiri din partea redacţiei. Dar nimeni nu va dezminţi comparaţia absurdă cu limuzina. Pentru redacţie - dar şi pentru toţi cititorii - automobilul normal nu este cel care merge cu o viteză constantă, ci acela care merge mărindu-şi în mod constant propria viteză. Nu vrea nimeni să coboare?