Umbra vântului, Carlos Ruiz Zafón, editura Polirom, 2012
- Cineva a spus o dată că, în clipa când stai să te gândeşti dacă iubeşti sau nu pe cineva, deja ai încetat să-l mai iubeşti, am zis eu.
Bea caută ironia pe chipul meu.
- Cine a spus-o?
- Cineva pe nume Julián Carax.
- Un prieten de-al tău?
M-am surprins încuviinţând.
- Cam aşa ceva.
- Va trebui să mi-l prezinţi.
- În seara asta, dacă vrei.
Am ieşit din Universitate sub un cer vineţiu. Umblam fără nici o ţintă, mai mult ca să ne obişnuim fiecare cu paşii celuilalt decât să ajungem undeva. Ne-am refugiat în singurul subiect pe care îl aveam în comun, fratele ei Tomás. Bea vorbea de el ca de un străin la care ţii, dar pe care abia dacă îl cunoşti. Îmi evita privirea şi zâmbea cu nervozitate. Am simţit că îi părea rău pentru ceea ce îmi spusese în curtea interioară, că încă o dureau vorbele care o rodeau pe dinăuntru.
- Ascultă, din ce ţi-am zis mai devreme, zise ea dintr-o dată, fără nicio legătură, n-ai să spui nimic lui Tomás, nu-i aşa?
- Sigur că nu. N-am să spun nimănui.
Râse nervos.
- Nu ştiu ce-a fost cu mine. Să nu te simţi jignit, dar uneori te simţi mai liber să vorbeşti cu cineva străin decât cu oamenii pe care îi cunoşti. De ce oare?
Am ridicat din umeri.
- Probabil fiindcă un străin ne vede aşa cum suntem, şi nu aşa cum vrea să creadă el că suntem.
- Asta e tot de la prietenul tău Carax?
- Nu, asta tocmai am scornit-o eu ca să te impresionez.
- Şi cum mă vezi tu pe mine?
- Ca pe un mister.
- Ăsta-i cel mai ciudat compliment care mi s-a făcut vreodată.
- Nu-i un compliment. E o ameninţare.
- Ce vrei să spui?
- Misterele trebuie să le rezolvi, să cercetezi ce ascund ele.
- Poate că o să fii dezamăgit când o să vezi ce-i înăuntru.
- Poate că o să fiu surprins. Şi tu la fel.
- Tomás nu mi-a zis că ai un obraz atât de gros.
- Atât de puţin gros cât îl am, îl păstrez în întregime pentru tine.
- De ce?
Fiindcă mă tem de tine, mi-am zis în sinea mea.
Mă tem de tine... Eşti o enigmă mult prea frumoasă. Mi-e teamă să nu te stingi.
Ce cred oare străinii când mă văd plângând? Poate că mă văd aşa cum sunt. Sau, poate, ei nici măcar nu mă văd...
Ce cred oare străinii când mă văd plângând? Poate că mă văd aşa cum sunt. Sau, poate, ei nici măcar nu mă văd...
**
- Aşadar, ce ai de gând să-mi arăţi azi ce eu n-am mai văzut?- Mai multe lucruri. Nu mi-ai spus deunăzi că îţi place să citeşti?
Bea încuviinţă, înălţându-şi sprâncenele.
- Ei bine, e vorba de o poveste despre cărţi.
- Despre cărţi?
- Despre cărţi blestemate, despre omul care le-a scris, despre un personaj care a ieşit din paginile unui roman ca să-l ardă, despre o trădare şi o prietenie pierdută. E o poveste despre dragoste, ură şi despre visele care trăiesc în umbra vântului. (...) toate poveştile reale încep şi se termină într-un cimitir...
***
Miquel Moliner vedea moartea pretutindeni, în frunzele învolburate de vânt, în păsările căzute din cuiburi, în bătrâni şi în ploaie, care lua totul cu ea. Avea un talent excepţional la desen şi, adesea, se cufunda ore în şir în planşe în cărbune unde întotdeauna apărea o doamnă printre ceţuri şi plaje pustii...- Ce vrei să te faci când o să fii mare, Miquel?
- Eu nu am să fiu niciodată mare, spunea el energic.
În afară de desen şi de a contrazice pe toată lumea, principala lui înclinaţie o constituiau operele unui enigmatic medic austriac care, peste ani, avea să devină celebru: Sigmund Freud. Miquel, care, graţie defunctei sale mame, citea şi scria în germană la perfecţie, poseda mai multe volume de scrieri ale doctorului vienez. Terenul său favorit era acela al interpretării viselor. Obişnuia să întrebe oamenii ce-au visat, pentru a trece apoi la o diagnosticare a pacientului. Spunea mereu că are să moară tânăr şi că nu-i pasă de asta. De atâta gândit la moarte, credea Julián, sfârşise prin a găsi în ea mai mult sens decât în viaţă.
- În ziua cănd o să mor, tot ce am va fi al tău, Julián, spunea el de obicei. În afară de vise.
Eu mi-aş dărui visele. Le-aş dărui în schimbul altora. Le-aş păstra în mine şi apoi le-aş da drumul să zboare... Apoi, aş încerca să le prind din nou. Împreună cu câteva lacrimi, cred că aş izbuti.
****
Am ajuns acasă când se crăpa de ziuă, târând după mine costumul acela absurd de împrumut şi naufragiul unei nopţi nesfârşite, pe străzi umede şi lucind în stacojiu. L-am găsit pe tata adormit în fotoliul din sufragerie, cu un pled pe picioare şi cu cartea lui preferată deschisă în mână, un exemplar din Candide al lui Voltaire pe care îl recitea de doua ori pe an, acele două ori când îl auzeam râzând din toată inima. L-am privit în tăcere. Avea părul albit, rar, iar pielea începuse să-şi piardă fermitatea în jurul pomeţilor. L-am contemplat pe omul acela pe care cândva mi-l închipuisem puternic, aproape invincibil, şi l-am văzut fragil, învins pe nepusă masă. Învinşi, poate, amândoi. M-am aplecat să-l învelesc cu pledul acela pe care de ani de zile promitea să-l dea de pomană şi l-am sărutat pe frunte ca şi când aş fi vrut să-l feresc astfel de firele nevăzute care-l îndepărtau de mine, de acel apartament îngust şi de amintirile mele, ca şi cum aş fi crezut că, prin sărutul acela, aş fi putut înşela timpul convingându-l să se scurgă mai încet, să se întoarcă într-o altă zi, într-o altă viaţă.
Mă aplec şi privesc... Are ochii închişi, dar nu de tot. Parcă este purtat într-un vis de demult, un vis retrăit. Aştept. Îi simt pulsul şi candoarea. E lângă mine, alături de firele albe ce tronează într-o lume a amintirilor. Îl privesc şi abia acum îmi dau seama cât de bine e să fie cu mine, aici, pentru totdeauna.
*****
Dacă vei citi aceste cuvinte, această temniţă de amintiri, înseamnă că nu-mi voi mai putea lua rămas-bun de la tine aşa cum aş fi vrut, că nu te voi putea ruga să ne ierţi, mai ales pe Julián, şi să ai grijă de el când eu nu voi mai fi aici ca s-o fac. Ştiu că nu-ţi pot cere nimic, ci doar să te salvezi. Poate că atâtea pagini m-au convins, în cele din urmă, că, fie ce-o fi, în tine voi avea mereu un prieten, că tu eşti singura speranţă adevărată. Din tot ce-a scris Julián, lucrul de care m-am simţit dintotdeauna cel mai aproape e că, atâta timp cât cineva îşi aduce aminte de noi, suntem încă vii. Aşa cum mi s-a întâmplat de atâtea ori cu Julián, cu ani de zile înainte să-l întâlnesc, simt că te cunosc şi că, dacă mă pot încrede în cineva, acela eşti tu. Aminteşte-ţi de mine, Daniel, fie şi într-un colţişor ascuns. Nu mă lăsa să plec.
Uitarea şi glasul ei de cenuşă... Poate că ar fi mai bine să uităm de uitare. În felul acesta, o vom lăsa să plece. Să ne lase amintirea, gândul, visul, dorinţa. Şi, totuşi, uneori a uita mai înseamnă şi a iubi, a iubi nespus de mult...
