"Unde l-ai aruncat?"
"În Antarctica."
Dă din cap că e bine. De obicei, apare când mă apuc să citesc ceva. Atunci mă trezesc cu ea lângă mine, pe punctul de a plânge sonor şi demonstrativ.
"Au!!!!"
"Ce e?"
"M-a ciupit spiriduşul!"
Spiriduşul ăsta ne vizitează metodic când spăl vasele, când îmi torn cafea, când scot rufe din maşina de spălat şi, mai ales, când citesc. E enervant şi foarte periculos, aşa că singura soluţie de a scăpa de el e să-l înhaţ de pulpana hainei, să-l învârt în stilul Wild West deasupra capului şi să-l arunc pe alt continent.
Weekend-ul ăsta, însă, mă descurc ceva mai greu cu el. Cum am un minut liber, mă pierd în cartea despre iubire. Care e interesantă, care vorbeşte despre discursul erotic în registru contemporan şi nu numai, care pune personajele lui Kundera, filmele lui Bergman, umorul lui Philip Roth şi legea morală a doamnei de La Fayette într-o ecuaţie insolită despre Eros şi timp... Nimic pe placul spiriduşului. Creierul meu abia dacă are timp să audă foşnind, din carte, rochia de mătase a Principesei de Clèves.
"Acum unde s-a dus?"
"În Africa."
Uşoară panică. Sunt doar cinci continente şi pe unul suntem şi noi, deci, din start, se exclude. Cum se descurcă unii? Cum au timp? Cum sare mintea de pe o platformă existenţială pe alta, cu viteza supersonică a spiriduşului meu care ciupeşte? Mă trezesc, din ce în ce mai des, extrapolând. Nu sunt, oare, toate iubirile mâncate de rutină şi nu se reactivează toate, în virtutea unor mecanisme nedesluşite, mult peste fizică, biologie, filozofie, chimie şi... literatură? Iată-mă plonjând, mai mult sau mai puţin conştient, în ficţiunile contemporane, de la Interstellar, filmul lui Christopher Nolan, la proza lui Evgheni Vodolazkin. Sau invers... Nu e, cumva, asta ideea? Că iubirea sfidează geografie şi timp, că ne reinventează mintea şi ne redimensionează sufletele, că e legea absolută a adaptării şi explicaţia supremă a inadaptării noastre şi...
"M-a ciupit!"
"..."
"Gata."
"Unde?"
"În Asia."
"E departe Asia?"
"Foarte departe!"
Ce ziceam?
Despre iubire, da... Numai că eu sunt o Penelopă deficitară. Fraza nu se ţese la loc, prin cine ştie ce giumbuşluc tehnologic cu subtile rădăcini în valorile ancestrale. Rămân blocată între continente şi pagini, acolo unde cartea despre iubire vorbeşte despre cum încetezi să-ţi mai aparţii. Despre abandonul conştient. Despre identitatea ca o coajă, ca o piele de şopârlă, în continuă facere şi desfacere.
Îl arunc, din nou, în Africa şi o iau de la capăt. Până luni trebuie să termin şi o să termin, probabil, într-u ritm oarecare, diurn sau nocturn, cu un deficit de somn deja devenit neglijabil. Întrebarea, însă, sau, mai bine zis, dilema rămâne. Atât că, în mintea mea, nu mai e atât despre Eros, despre moralitate, cât despre iubire în general. Despre adaptabilitate şi handicap afectiv permanent. Despre pielea de şopârlă şi realitatea dată la maximum, despre agasare şi grijă şi lipsă de somn şi senzaţia că eşti mereu scindat, că nu mai eşti întreg, că zbori prin aer, ca un spiriduş care ciupeşte şi cine ştie unde o să aterizezi...Citesc greu şi dezlânat. Şi sunt obosită. Cele patru părţi ale cărţii seamănă cu opţiunile mele geografice...(Al cincilea continent pică, pentru că pe el suntem şi noi, exact...).
Nu mai am timp să citesc azi. O să termin mâine. Şi, până atunci, o să arunc spiriduşul în Atlantida. Mă luminez. Sau, mai bine zis, îmi pică fisa, colocvial şi de bun simţ, cât trădez cartea despre iubire cu panaş intelectual cu povestea lui Ronţun şi a Ronţunei, o poveste clasică a Silviei Colfescu. În heavy rotation la noi acasă.
În fond, până şi Elsa din Frozen s-a prins, după 100 şi ceva de minute de viaţă à la Disney, că iubirea topeşte. Dacă e ceva ce am învăţat din ritmul meu cameleonic e că, dacă al şaselea continent nu există, îl inventezi.
Era atât de simplu.
Nu ştiu cum de nu m-am gândit până acum.