Pe 24 martie 809 a plecat în lumea poveştii cel mai slăvit Abassid al tuturor timpurilor - califul Harun al Raşid. Fiul unui calif şi al unei sclave yemenite, Harun a rămas nu atât în istoria reală, cât în cea ficţională ca personaj, şi nu ca erou. Existenţa lui, în pagini de pergament, date precise, bătălii şi manevre politice, opţiuni tactice şi biografie mai mult sau mai puţin drapată în aburi de violenţă şi exotism s-a risipit ca boarea de parfum în aerul tare al dimineţii, atunci când poveştile nopţii pălesc în rând cu stelele şi singur chipul cel nou al omului, îmbogăţit de întâmplările tăinuite de întuneric, deschide larg ochii către lume. Poveştile, însă, mirajul celor 1001 de nopţi alimentează la fel de hipnotic imaginaţii şi metatextualităţi, călătorii şi note de subsol. Califul real coboară, astfel, în genunea aproximării, lăsându-l pe cel ficţional să iasă la lumină înveşmântat într-una din cele mai somptuoase şi mai vrăjitoreşti iluzii de adevăr.
Acolo, laolaltă cu Sinbad Marinarul, cu Şirin, cu Ali Baba sau cu Aladdin, Harun al Raşid devine poveste, un trup de cuvinte susurat în urechea lui Şahryar de o Şeherezadă stârnită să istorisească mai departe de sora ei întru sânge şi vicleşug. Hotarul dintre istorie şi ficţiune se subţiază din ce în ce, până când califul cel adevărat se pierde printre hoţi, sclave, negustori de mirodenii, duhuri din lămpi şi soţii care duc de nas moartea cu basme înlănţuite ca într-o îmbrăţişare fără sfârşit.
Zilele trecute, însă, am dat peste un fapt real, consemnat de istorie şi cedat poveştii, care pare plăsmuit şi nu petrecut cu adevărat. În istorisirile Şeherezadei pentru soţul ei, şahul Persiei care plănuieşte să o sacrifice, ca pe toate cele dinaintea ei, se ascund frânturi de basme care se întind, ca o tapiserie complicată în sute de mii de imagini, peste toată Asia. Nuclee narative sanscrite fuzionează cu învăţături arabe, cu texte egiptene, cu animale fantastice din folclorul indian. Cel mai exotic din toate tărâmurile poveştii rămâne, însă, realitatea. Plauzibilul. Evidenţa.
Se spune că, în anul 802, Harun al Raşid cel adevărat, încă neînsoţit de vizirul său, Jafar, în legendă, contemporan fiind cu gloriosul Charlemagne, i-ar fi trimis acestuia un dar metonimic pentru toată strălucirea şi senzualitatea Orientului: cufere pline cu pomezi parfumate şi mătăsuri scumpe, obiecte de fildeş, arme bătute cu pietre preţioase şi, în sfârşit, un fabulos elefant în carne şi oase, pe numele său Abul Abbas. În Annales regni Francorum e amintită uimirea împăratului (care purta, deja, de doi ani acest titlu) în faţa darului opulent până la obrăznicie al califului de departe. De ATÂT de departe. De acolo unde existau elefanţi adevăraţi. Abul Abbas, care abia sosise de la Bagdad la Aachen, traversase Mediterana şi, apoi, Alpii, făcuse cunoştinţă cu anotimpurile Occidentului şi trecuse de la regnul animal la statutul de obiect de preţ. Un elefant la curtea imperială. Un detaliu de cronică, până la urmă, dar unul care îngenunchează orice ornament al fanteziei. O realitate uitată şi, totuşi, excentrică până la neverosimil.
Cum o fi fost drumul lui? Cu rău de mare? Cu pomi înfloriţi? Cu incipienţe de alergii, nostalgii şi intoleranţe culinare? Cu bolovani nedesluşiţi sub tălpi, cu privirea imperială pironită, în cele din urmă, pe trompa lui asiatică? Şi cum o fi fost viaţa lui, în cei opt ani până când, pare-se, a murit pe undeva, pe lângă Wesel? S-o fi împrietenit cu împăratul? I-o fi fost dor de lumea califului? Şi ce anume din fantastica lui călătorie o fi rămas inscripţionat, ca într-un microcip al îndepărtatei posterităţi, în memoria lui elefantină?
Ce s-o fi întâmplat cu Abul Abbas? Şi unde? Şi cum? Şi când şi de ce? Şi în câte culori se vedea lumea lui? În câte mii de nopţi şi dune şi punţi de corabie şi şoapte în toate graiurile pământului se întrupa ea în visele lui Abul Abbas? Şi oare ce, şi cum, şi în ce fel visează elefanţii?
Azi mă zgândăresc întrebările astea... Îmi plac. Încă nu vreau să le găsesc un răspuns.