Am uitat!

Adevărul este că nu mi s-a mai întâmplat decât o dată. Şi nici atunci, de fapt. Am visat că nu am scris textul pentru LiterNet. M-am trezit şi l-am scris. Cu ochii destul de lipiţi de somn şi, de ce să fim ipocriţi, fără pretenţii de respiraţie artistică expandată pe şase pagini mustind de substanţă, dar l-am scris.

Acum, însă, chiar am uitat. Ceea ce mă descumpăneşte puţin, pentru că e ca şi cum ai uita să mănânci, să-ţi faci abonament la metrou, să-ţi recapitulezi pantofii de primăvară, în aprilie, sau să cumperi portocale, iarna, în drum spre casă. Textul meu din fiecare marţi nu ţin de tabiet, de obişnuinţă, de repetitivitatea rituală a unui gest care şi-a pierdut motivaţia. El ţine de mine. E un fel al meu de a fi, de a citi sau, poate, de a-mi citi cu voce tare, cu voce înceată, cu gânduri expuse ajustărilor exterioare mie, cu întrebări, cu... plăcere.

Aş putea să spun că au fost Sărbătorile. Ale mele au, însă, şi anul acesta, o tentă livrescă. (Ar fi putut, lejer, să funcţioneze ca reminder. Nu s-a întâmplat). Cel mai frumos cadou pe care l-am primit e o bijuterie de carte despre cabinete de curiozităţi, în care se intersectează naturalia şi artificialia, coralul şi miniatura de epocă, pui de crocodil în formol şi pene de struţ care adie undeva, între albul herminei şi fineţea primului strat de zăpadă, colecţionismul aventuros şi obsesia luxuriantă a detaliului. Abia aştept să mă pierd în ea, printre perle şi cochilii de nautilus. Sau aş putea să spun că m-a stresat interviul meu, fie el şi scurt, cu Evgheni Vodolazkin, clar cea mai importantă descoperire literară din 2014. Numai că nu m-a stresat altceva decât conexiunea telefonică. Fie, poate şi starea precară a germanei mele ruginite. Dincolo de bariera aceasta, conversaţia a avut acel iz al minunăţiei pe care-l intuiam şi de care mă bucur acum, când mă aşteaptă transcrierea, traducerea şi readulmecarea unui text prin care licăreşte miraculosul.

Sau aş putea să spun că m-am luat cu Burgess. Că m-am pierdut complet în Ochii doamnei mele, cartea care-mi stă pe creier de când am citit-o (nu am citit-o, mint, am devorat-o). Numai că abia aştept să scriu despre cartea asta în care cuvântul are textură şi imaginea are colţi din care atârnă vârtejuri de carne, ţesut şi duioşie. WS, cel din carte, are, printre alte beteşuguri şi talente, darul de a deschide larg uşile unei încăperi spaţioase, cu nişe, ferestre şi unghiuri extraordinare care este fascinanta minte a lui Anthony Burgess (oare cum o fi să treci prin viaţă cu o minte ca asta? - iată o întrebare care mă chinuie de câteva zile...).

Realitatea, însă, e mult mai puţin complicată. Am uitat, pur şi simplu. A fost soare şi cald afară. Au fost parcuri şi pomi înfloriţi. Succesiunea zilelor a rămas undeva, în spaţiul non cuantificabil al ideii de vacanţă... În apărarea mea pot spune că azi, plecând la serviciu, mi-am uitat acasă şi căştile portocalii, emblema mea colorată, zâmbetul implicit, alter ego-ul metonimic. O altă parte din mine.

Toată ziua mi-a mers foarte rău. Dar acum îmi merge deja bine, căci lucrurile s-au reaşezat în matca lor.