Cromwell. Thomas Cromwell

Recunosc, în primele treizeci de pagini m-a pierdut şi m-a recucerit de câteva ori. Prea multe personaje, prea mult dialog şi, poate pentru prima oară în istoria mea de cititoare, prea repede. După ce te obişnuieşti, însă, cu proza lui Hilary Mantel, îţi dai seama că, de fapt, aceasta e, într-un fel, amprenta ei: ritmul. Forţa cu care, frază după frază şi imagine după imagine, vâltoarea evenimentelor te prinde iremediabil ca-n nişte gheare hotărâte să nu-ţi mai dea drumul e ceea ce dă vitalitate unei lumi altfel predispuse la o istoricitate statică, tip ecranizare BBC. De altfel, când am început să citesc O regină pe eşafod şi am văzut inventarul personajelor, ca într-o piesă, de asta m-am temut. De non-apetisantul decor englezesc în care, da, ştim, am văzut / citit / auzit de-atâtea ori, Henric al VIII-lea îi taie capul lui Anne Boleyn pentru că nu-i dăruise un moştenitor / aşa era el, cam atins de mania persecuţiei şi obsedat de adulter / nu mai corespundea contextului politic / apăruse o Jane Seymour mai tânără, chiar dacă nu neapărat şi mai nurlie.

În fapt, după cum atrage atenţia şi autoarea, O regină pe eşafod (Bring Up the Bodies, în original), nu e despre Anne Boleyn şi nici măcar despre tulburata viaţă sexual maritală a soţului ei încoronat, ci despre Thomas Cromwell. Anti-eroul perfect, cum îi spune Emily Nussbaum de la New Yorker, vorbind despre adaptarea pentru televiziune a romanului Wolf Hall, pentru care Mantel a luat Booker-ul (şi care precede O regină pe eşafod, deschizând, totodată, trilogia dedicată lui Thomas Cromwell), enigmaticul factotum al lui Henric al VIII-lea e Eminenţa cenuşie din spatele execuţiilor în centrul cărora se află regina. Este, însă, şi o mulţime de alte lucruri. Un politician abil, un tânăr care urcă singur pe scara socială, cu talentul nemărginit de a se reinventa după cum bate vântul, un autodidact, un bun samaritean pentru unii, şef al serviciilor secrete ale regelui, element cheie al Parlamentului, al culiselor politice şi religioase, călău fără milă pentru alţii, răzbunător al cardinalului Wolsey, al cărui protejat a fost odată, văduv nostalgic, tată orfan de propriile fiice, expert în manevrele care dau coerenţă lumii din jurul unui stăpân coleric, mult prea ocupat cu demonii lui personali.

Prin şi pornind de la el se conturează o poveste care ar putea fi, fără discuţie, o nouă faţetă a reinventatului roman istoric, care, în ultimul timp, cucereşte nonşalant terenul pe care pare să-l fi pierdut thriller-ul religios îmbâcsit de versiuni apocrife şi adiacente tuturor episoadelor sacre. Cartea lui Mantel are, însă, după mine, ceva în plus. Are poezie. Perspectivă. Straturi de sens. Adâncimi. Da, abundă în imagine cinematografică, detaliu studiat, dialog în succesiune ameţitor de rapidă. Clişeele succesului comercial. Dincolo de ele, însă, dincolo de efortul enorm de documentare, metafora, culoarea, autenticitatea sunt strălucitoare.

Câteva zile mi-a fost, literalmente, imposibil să mă smulg de-acolo, din setul de imagini dense şi niciodată volatile care fac din Mantel o autoritate literară. Caterina de Aragon, cea născută la Sevilla, suferind de frig, rememorând, înaintea morţii, iarna englezească la fel de rece în care, de Anul Nou, regele îi dăruieşte şase duzini de trandafiri de mătase în onoarea naşterii fiului lor, care nu va trăi decât cincizeci şi două de zile. Cromwell cel tânăr, în faţa unei picturi de Giorgione, noaptea, la Veneţia, vrăjit de mariajul ireal dintre culoare şi carnaţie, dintre feminitatea autentică şi cea închipuită. Cromwell, cel în viaţa căruia nu mai există nicio voce feminină, niciun râs, nicio hachiţă, dăruind fetiţei protejatului său aripile de înger purtate, cândva, tot de Anul Nou, de fiica lui, Grace, care a murit foarte mică, victimă a aceleiaşi epidemii care i-a luat mama şi sora. Anne Boleyn, pe eşafod, neştiind dacă să ridice sau nu mâna să-şi lege boneta şi vocea călăului adus de la Calais, în tenebrele lui Cromwell: "Dacă nu se mişcă, totul o să se termine cât ai bate din palme. Dacă se mişcă, o să fie făcută bucăţi." Detaliile rechizitoriilor. Interogatoriul. În toate variantele lui. Probe cutremurătoare ale ideii potrivit căreia tortura cu adevărat infailibilă e cea mentală. El, Cromwell, după execuţie, înconjurat de duşmani, "lipit ca scaiul de viitor".

Citesc despre Tudori de când am terminat cartea. Ştiu că Henric ajunsese să aibă 1,62 m (da, am zis bine, 1,62!) in talie, că Anne era, contrar prejudecăţii devenite legendă, mai mult deşteaptă decât frumoasă, că şi Cromwell a sfârşit pe eşafod, victimă a unui complot similar celor orchestrate de el şi că, din nefericire, în cazul lui, execuţia a mers prost. Ştiu că femeile adultere erau arse şi că bărbaţilor vinovaţi de trădare li se scoteau măruntaiele cât erau încă în viaţă. Că problema existenţei sau abolirii Purgatoriului în noua Biserică Anglicană a fost doar unul dintre amănuntele dogmatice pentru care s-au pierdut vieţi omeneşti. Ştiu succesiunea soţiilor lui Henric şi situaţia fiecărui copil.

Şi mai ştiu... că am aflat toate lucrurile acestea graţie unor pasaje deloc istorice din romanul lui Mantel, care m-au transportat complet într-o lume pe care am intuit-o reală, palpabilă, profundă, la capătul frazei. Sau dincolo de ea.

Mai stau puţin pe-aici.

"Se întreabă dacă o să mai doarmă vreodată şi ce o să viseze. Doar în visele lui se simte în siguranţă. Thomas More obişnuia să spună că ar trebui să-ţi construieşti un adăpost, un loc unde să te poţi retrage în propria-ţi casă. (...) Ai putea insista să le separi, dacă eşti nevoit: să te duci în biroul tău şi să spui: Lasă-mă singur că vreau să citesc. Dar de afară poţi să auzi respiraţii şi paşi, pe când nemulţumirea creşte pe zi ce trece (...)." (Hilary Mantel, O regină pe eşafod)