Foto Splendid, volumul I: Viaţa socială - Comoara din lăzile de aprozar

Citiţi o cronică şi prefaţa acestei cărţi.


În toamna lui '70, după ce s-au stins luminile pe rampa Teatrului Popular din Călă-raşi, iar "Îngerii trişti" îşi luaseră zborul, am ajuns la Slobozia. Mi-am dorit - chiar nu a fost întâmplare - să mă angajez la Muzeul Judeţean [Ialomiţa, n. ed.], pe atunci doar o clădire nouă cu ferestre mari şi scară interioară. De nu mă întâlneam cu colindele, făceam acolo un muzeu de artă...

În târgul capitală de judeţ, cu gară şi pod de fier peste o Ialomiţă maronie, cu mănăstire din care fuseseră alungaţi călugării, cu prăvălii prăfuite, cu crivaie şi un cartier underground ("în 500"), la câţiva paşi de-un spital de zonă, cu "judeţeană" de PCR, cu Didileauă de secărică, mici şi bere, cu un rest de hotel bântuit încă de o femeie cândva Miss Europa, noul fotograf, Doru Popescu, fiu de farmacist, lega şi dezlega chipuri şi amintiri într-o lume aliniată de baremuri până la bariera dinspre Urziceni.

Doar pentru 100 de lei, Doru Popescu mi-a vândut un aparat foto pe film lat Liubitel, cu care m-am însoţit ca muzeograf pe teren ani buni. Tot el m-a ispitit cu o frumuseţe, Alice Flondor, şi tot el mi l-a prezentat pe Vasile, nepotul unui fotograf vechi, care s-a ratat ca pilot pe front (vezi Album Grupul 3 Aeronautic. Fotografii din Războiul Mondial anii 1916, 1917, 1918, 1919. Sergent fotograf Acsinte Constantin, 363 imagini, colecţia Muzeul Judeţean Ialomiţa), dar va izbuti la Slobozia ca pozar cu atelier şi nume: "Foto Splendid", Costică Acsinte.

14 ani am fost contemporan cu tataia lui Vasile. Mă însurasem cu Maria. Soacră-mea, tot Maria, ne tot spunea să ne facem măcar două poze la Acsinte - nu la altcineva -, una s-o ţinem pentru bătrâneţea noastră, alta, pentru ea, să arate la vecini şi neamuri că fata s-a aşezat la casa ei cu un om cumsecade.

Într-o zi, chiar am mers la Acsinte, am strigat din poartă. A ieşit un om umflat, umflat, nici n-avea glas să întrebe cine-l caută. Am plecat nepozaţi, şi-atât.

Ca muzeograf eram interesat atunci de multe: de istoria Sloboziei, de reconstituirea costumului popular "ialomiţean" (sarcină de partid), de aromâni, de maşini agricole... Îmi venise chiar ideea să fac Muzeul Vieţii Agrare din România, adică un muzeu al agriculturii şi încă ceva...

Căutam subiecţi, documente, unelte. "Nea' Ciucă, mă îndemna Doru Popescu, du-te la Vasile, el trebuie să ştie ce-a rămas de la nea Costică."

Cu Vasile (Vasilică îi spuneau rudele), când nu ajungea la cota de inundaţie (a murit, Dumnezeu să-l ierte, din pricina băuturii), mă întâlneam la cârciuma din piaţa mare. Ţin minte că era într-o miercuri, în primăvara lui '86 (parcă), mama postea şi ne-a trimis să cumpărăm urzici. "Vasile, n-a rămas nimic, nimic de la bătrânul, ori de la taică-tu?" (Sandu, tot fotograf, era fiul lui Costică, Vasile era fiul lui Sandu). "Au rămas nişte lăzi, o fi ceva în ele."

Am plecat cu Vasile spre un loc din apropierea stadionului. Într-o magazie de scânduri, fără duşumea, câţiva saci de "coade" (cârpe pentru preşuri), câteva unelte de grădinărit şi mai încolo lădiţe şi cutii de aprozar ticsite cu... plăci fotografice! "Nea Răzvane, caută-ţi tractoarele!"

A doua zi, Vasile mi-a adus cutiile la Muzeu. Ce-am văzut la prima atingere? Portrete şi poze în grup (exclusivitatea atelierelor foto din toată ţara), el şi ea la fotograf, în haine nemţeşti sau în costume "naţionale", folosite la serbările şcolare sau la biserică, căruţe brăilene înghesuite de ţărani în haine de dimie, cu căciuli şi broboade,

Nu multe tractoare (Lanz Bulldog la arat, un Twin City SUA, poate pentru a acţiona Uzina Electrică din Slobozia), ginerele şi mireasa, lăutari (de ce aşa puţini ţigani într-o urbe cu ţigani? Şi de ce lipseşte Biserica?). Revăd suite de fotografii. Clişeele cunoscute: mâna dreaptă pe şold, piciorul drept peste cel stâng, cotul stâng sprijinit pe un stativ cu sau fără flori ş.a. Mi-au plăcut imaginile gen "locotenenţi ai lui Capone" (bărbaţi cu pălărie, ţigară în colţul gurii şi eşarfă la gît). Nota este dată de portretele şi subiectele statice.

În sfârşit, o frescă emoţionantă a unei urbe de provincie dintr-o Românie provincie a Europei.

"Costică Acsinte avea clientelă. Nu ezita însă să meargă cu bicicleta în satele atârnate de Slobozia, niciodată mai departe", îmi spunea Mihaela, nepoata lui Sandu, fiul lui Costică. "N-avea timp." Se simte că fotografia, de multe ori, repede. În scenele de târg ezită să redea mersul mişcării oprite. Poza sau folosea instantaneul "lung", folosind deschideri mici de diafragmă, pentru a obţine un maximum de profunzime de câmp.

Continui să-i privesc fotografiile. Niciun personaj nu râde. Nu era şcolit, nu cred, de pildă, să fi ştiut de un Carol Popp de Szathmári sau de un Alexandru Bellu. I-ar fi folosit? Cine ştie... Cert este că autarhia lui îl individualizează, îl face să rămână unic în lumea celor care s-au încumetat să "scrie" despre o comunitate şi rămâne, pentru veacul al XX-lea, un reper.

Răbdarea l-o fi ajutat mai mult decât aparatele folosite, de pildă, un aparat mare 18/24 cm prevăzut cu burduf şi casete, adecvat pentru plăcile de sticlă, sau un Verascope Richard, utilizat mai ales în deplasări (deşi fiind "portativ", folosea şi plăci de sticlă de 45/107 mm, foarte subţiri).


Lui Vasilică Axinte i-am plătit - fără să-mi ceară - patru sau cinci sute de lei. Din banii pe care nu a vrut să-i primească ("nu pot, nene, mi-e ruşine") şi-a cumpărat un pachet de ţigări şi o brichetă. A doua zi m-a invitat la restaurantul hotelului Muntenia şi cu banii de pe plăcuţele fotografice am luat coniac şi vin Jidvei, friptură de porc cu garnitură de cartofi prăjiţi şi chiar cafea. Pe sărăcia de atunci ne-am simţit boieri.

S-a scris într-un jurnal naţional de seamă că neamurile lui Costică Acsinte au încercat să se pricopsească de pe urma plăcuţelor foto. Să ne înţelegem: nici astăzi, după toată agitaţia din mass-media, după "Foto Splendid" (scrisă de George Stoian şi publicată împreună cu Muzeul Judeţean Ialomiţa), după New York Times, Time Magazine, Adevărul etc., rudele nu pricep de ce "cel mai bun bunic din toţi bunicii lumii" (Mihaela, 2015) este internaţionalizat şi cât se "câştigă" din afacerea asta...

Ar mai fi ceva, asta ca să scot vorbele de după ureche. La Muzeul Judeţean aveam, printre alţii, doi colaboratori: soţii Tel şi Gabi Lămureanu. Tel s-a îmbătat şi-a spart din entuziasm un număr de plăci foto. Pe Gabi Lămureanu, după ce a exersat pentru puţină vreme şi cu opinteli curăţarea plăcilor de sticlă cu oţet, am trimis-o la cursurile de muzeografie, la Centrul Naţional pentru Perfecţionarea Cadrelor de Cultură, Bucureşti. Cu Gabi, cu directorul Centrului, Mircea Dumitrescu, şi cu doamna profesor Georgeta Stoica (eminenţă în etnografie), am convenit ca lucrarea de atestat în muzeografie a lui Gabi Lămureanu să aibă ca subiect pe Costică Acsinte (sic! cu "cs", nu cu "x"). Pledau, pentru decizia noastră, multe repere: istorie socială, antropologie, tehnică fotografică, dimensiunile unei regiuni culturale deschise etc.

Gabi, căreia îi plăcea cartea în vacanţă, a luat, după nervi şi influenţe, nota opt. Ulterior, a divorţat de Tel, s-a măritat în Israel şi a devenit doamna Druchs - "primul specialist care s-a ocupat de restaurarea unei părţi din opera lui Acsinte".

Adevărul este că, după procedurile de inventariere, primii care au încercat, poate nu chiar o restaurare, ci o curăţare primară a plăcilor foto de sticlă, apoi o "printare" pentru studiu şi expoziţii, au fost Nae Mărăşescu - un tip care a abandonat facultatea de arhitectură pentru că îşi dorea prea mult să fie liber, să aibă copii şi aventuri cu Jacques-Yves Cousteau -, Doru Popescu şi Câmpeanu "Doctorul" de la Tribuna Ialomiţei. Toţi trei, la rugăminţile mele.

Destinul a făcut ca băiatul (unul dintre...) lui Doru Popescu, Cezar-Mario, să-l "caute" începând din 2013 pe Acsinte (vă rog, păstraţi-i numele aşa!). Cheltuie mult, şi mai mult din buzunarul propriu, deşi are un contract de colaborare cu Muzeul Judeţean Ialomiţa. "Pentru un negativ de cea mai mică dimensiune, 9x13, un pachet de 50 de plicuri în care urmează să fie ţinute plăcuţele după scanare, costă 28 de dolari, fără TVA sau transport." Caută înnebunit soluţii la soluţie, atunci când gelatina se ridică de pe sticlă, e crăpată şi mâncată de mucegai.

Cezar-Mario Popescu, managerul proiectului Colecţia Costică Acsinte, a făcut ca fotografiile protagonistului nostru să fie văzute de peste 17 milioane de ori, contul pe flickr al lui Acsinte având aproape 3.000 de abonaţi. Site-ul proiectului are 133.536 vizitatori din 141 de ţări. Costică a primit şi cont pe facebook, pe twitter etc. iar Cezar continuă să provoace cutia istoriei lui Acsinte de Slobozia: restaurare, conservare, interpretare.

Priviţi cum un colţ de lume modestă se miră la fotograf...


O naţie fără imagine este o naţie care poate să dispară liniştită în neantul istoriei. Au fost zeci, sute de popoare, care nu au lăsat nimic în urmă şi care au dispărut ca frunza de toamnă alergată de vântul uitării.

Fotografia - pentru tot ce s-a întâmplat în ultimii aproape două sute de ani - este un esenţial vector al cunoaşterii, al dovedirii existenţei, este o dovadă fundamentală despre ce a fost, cum a fost, cine a fost...

Proiectul Acsinte, extraordinară aducere la cunoştinţa naţiei a unor superbe imagini fundamentale prin simplitatea lor, se constituie ca o extrem de necesară disecţie a unor timpuri şi a unor suflete despre care altfel nu am fi ştiut nimic; ce vedem nu sunt nişte fotografii, ci o radiografie a unor suflete şi a unor timpuri, o adevărată analiză cu nimic mai prejos realizată decât a celor mai importanţi romancieri ai lumii, a unor momente extraordinare.

Priviri sincere, o nonşalanţă extraordinară în faţa aparatului de fotografiat, bunicul şi avionul, eu la armată şi profesorul, părintele şi copilul - vor rămâne mereu în imaginea sinceră şi nealterată a marelui fotograf care a ştiut să nu se implice emoţional şi să ne arate obiectiv un timp despre care ştim atât de puţine lucruri.

Minunată puterea şi energia celor care, văzând aceste imagini aproape omorâte într-o cutie prăfuită şi distrusă de lipsa de respect a naţiei, au ştiut să aducă la lu-mină aceste extraordinare capodopere pe care le pot asemui cu nişte diamante ale memoriei colective; le mulţumesc profund pentru timpul şi munca depusă pentru a scoate la lumină aceste imagini mult, mult mai importante decât ne putem acum da seama.

Fotografia îngheaţă şi redă pe vecie o stare efemeră şi o secundă care trece; transformă timpul într-o bandă Möbius care se întoarce mereu şi, mai ales, permite ca ceea ce se vede să fie altfel înţeles şi analizat; ori, asta este fundamental.

Costică Acsinte - un mare om, un mare fotograf, un spirit senzaţional.