Tristeţea unui Crăciun fără nici o poveste

Poate că nu o să credeţi dar pe când ne plimbam prin parc, eu şi prietenul meu - am să vă rog să-i puneţi voi numele căţelului de poveste - să-i spunem Mârâici e bine? Ei da, pe când ne plimbam noi prin parcul învăluit în ceaţă am zărit o mogâldeaţă ce suspina şi ofta pe o bancă mai stingheră, departe de orice petic de lumină. Poate că din cauza asta mi s-a părut că-i o mogâldeaţă, dar când m-am apropiat am descoperit cu uimire că era o ditamai făptura numai că era parcă făcută din ceaţă... nu era din carne şi oase ca toată lumea, ci aşa ca dintr-un fum gros care se tot vălătucea şi se desfăcea după cum o vălureau suspinele. Am încercat să o bat puţin pe umăr de îmbărbătare, dar mâna mea trecea prin ea fără a spulbera fumul cela. Şi pentru că Mârâici era nerăbdător să adulmece toate urmele de pe alee i-am lăsat lesa lungă şi am încercat să văd care-i necazul. Abia la a treia mea încercare mogâldeaţa a prins a se deşira redevenind făptură cu aspect omenesc numai că era de două ori cât mine şi lacrimile de ceaţă i-se strângeau în pieptăraş. Şi pentru că Mârâici tot dădea semne de revoltă l-am lăsat liber să zburde ştiind că nu se îndepărtează mai mult de zece paşi de mine.

Am scos o batistă de hârtie pe care i-am dat-o făpturii să-şi sufle nasul şi să-şi şteargă lacrimile numai că boabe de ceaţă creaţă se strecurau pe lângă, iar când şi-a suflat nasul un fuior de fum s-a strecurat până aproape de pietrişul aleii.
- Of, dacă ai şti cât de nefericit pot să fiu... a susurat făptura de ceaţă.
- Dar ce s-a întâmplat?, am îndrăznit să întreb cu jumătate de gură. Cu ce vă pot fi de folos?
- Nu ai cum să îmi fii de folos... şi din cauza asta sunt atât atât de amărât... nimeni nu mă mai poate ajuta.
- Mă scuzaţi... dar cu cine stau de vorbă?
- Eu sunt Crăciunul fără nici o poveste, suspină iar făptura de lângă mine. Dar tu cine eşti?
- Eu sunt... hm... eu sunt Povestaşul.
- Povestaşul? Ciudat... n-am mai auzit de nimeni cu numele ăsta...
- Îmi pare rău... dar ce s-a întâmplat? Cum adică sunteţi Crăciunul fără nici o poveste?
- Păi da... că în timpul meu nimeni nu a vrut să-şi aducă aminte că şi eu sunt prin jur, că aştept şi eu un zâmbet, o vorbă bună, o mângâiere...
- Mi se pare greu de crezut ca un Crăciun să treacă aşa... şters la faţă, fără ca nimeni să-şi aducă aminte de el...
- Păi tocmai asta e nenorocirea că nimeni, dar chiar nimeni... ah... dacă ai fi văzut feţele şi dacă le-ai fi putut citi gândurile ai fi văzut...
- Eu tot nu pot să cred aşa ceva...
- Nu crezi? Uită-te şi tu... să-mi spui dacă vezi ceva, că poate eu nu am văzut bine...

Şi din trupul acela de fum şi ceaţa s-a alcătuit un fel de ecran şi am văzut oamenii şi copiii acelei nopţi magice, dar vai... nimic nu lăsa să se vadă că am avea de-a face cu suflete... parcă toţi erau nişte roboţei mai mari sau mai mici, fiecare privind pachetele aranjate frumos sub brad... feţele păreau de ceară fără pic de suflare în ele, nu se zărea nici o umbră de bucurie, nici o tresărire... fiecare ştia ce urma să primească şi fiecare aştepta să primească cadourile... fetiţele ştiau ce rochiţe aveau păpuşile Barbie şi câte colege vor avea aceleaşi modele, băieţeii ştiau câte jocuri vor avea pe ultima generaţie de playstation şi câte mişcări vor putea face din joystick şi din butoane... domnii ştiau cu precizie ce model de portofel (gol, ca pentru un nou început) sau de fular de mătase vor primi, iar doamnele asemeni reginelor cunoşteau deja modelul evantaiului, al poşetei sau al eşarfei de mătase în faţa căreia oftaseră până de curând... toată lumea spera ca cineva să se ridice primul să împartă pachetele de sub pom şi dacă priveai mai atent înţelegeai că nici pomii de Crăciun nu erau prea veseli... aceleaşi globuleţe care puteau fi găsite în Paris, în Kiev, în Johannesburg sau în Los Angeles, aceleaşi ghirlande de beteală în toate culorile şi modelele, argintate, aurite, cu zăpadă artificială, aceleaşi steluţe şi îngeraşi rătăcind printre crengile pline de bomboane învelite-n staniol sau acadele multicolore...

Oriunde te-ai fi uitat, în orice casă, aceleaşi poze de familie cu măştile bine lipite, fără să respire nici o undă de bucurie, de aşteptare, de surprindere, de ghiduşie... părea că cenuşiul se îmbrăcase în culori de sărbătoare dar tot cenuşiu găseai dacă priveai mai în adânc şi dădeai la o parte pojghiţa de cotidian...

Am încercat să zic ceva dar nici cuvintele mele nu aveau curaj să se arate, aşa că doar am ridicat mână să-l mângâi pe cel mai trist Crăciun fără de poveste...
- Ai văzut? Ce ţi-am spus? Nu ai crezut...
- Într-adevăr nu am crezut că se poate una ca asta
- Acum poate o să mă înţelegi şi pe mine de ce sunt aşa de cătrănit
- Da. Te înţeleg şi îmi pare rău că se poate întâmpla una ca asta...
- Mda... dar asta tot nu o să mă ajute... oricum m-au alungat din mijlocul lor
- Cine te-a alungat? Şi de unde?
- Păi toţi fraţii mei... pentru că toţi au măcar câte o mică poveste, o mică bucurie, numai eu nu am... şi din cauza tristeţii mele m-au alungat din Clubul Crăciunurilor de poveste şi a Crăciunurilor cu câte o poveste... au zis că-i fac de ruşine, că aşa ceva nu s-a mai petrecut de sute de ani...
- Stau şi mă întreb ce am făcut eu pentru că îmi este greu să cred că...
- Că ce? Că nu ai nici măcar tu o poveste cu mine şi pentru mine?
- Da. La asta mă gândeam...
- Chiar vrei să vezi?

Şi din ceaţa nopţii s-a desprins o înşiruire de imagini ca într-un film de început unde cadrele se succedau astfel încât să-ţi dai seama de viteză şi să te plictiseşti repede... masa de lucru, calculatorul ce pâlpâia gata să se stingă, o poveste începută şi neterminată, şi eu însumi, Povestaşul, cu capul căzut în piept, lăsând să treacă noaptea cea minunată fără să mişc... departe de ideea de brad, departe de ideea de cadou, departe de mine însumi şi de copilăria care se chinuia să răzbată prin toată ceaţa şi pâcla aia... undeva, departe, de la o fereastră luminată se revărsa un colind, casele îşi făceau cu ochiul schimbând impresii şi tăceri, dar... da... ele casele se bucurau ca nişte copii de toate câte se petreceau sub acoperişurile lor... şi străzile reflectau jucăuş bucuria lor tăinuită...

Atunci mi-am făcut curaj şi am spus...
- Uite, nu-i totul pierdut... poate că lumea a uitat ce înseamnă bucuria, surprinderea şi ghiduşia, dar casele au poveştile lor şi ele stau noapte de noapte şi îşi povestesc toate câte le ştiu sau câte le-au aflat...
- Şi?
- Păi în cazul ăsta nu ai de ce să fi trist pentru ele, casele şi străzile, vor spune poveste ta... deci nu mai eşti un Crăciun fără de poveste...
- Adică?
- Adică tu vei fi primul Crăciun cu poveştile caselor şi străzilor
- Adică voi avea şi eu povestea mea?
- Nu, eu cred că vei avea poveştile tale, dar pentru asta va trebui să ai răbdare să asculţi povestea fiecărei case, a fiecărei străzi, povestea fiecărui copac şi a fiecărei alei din parc... tu vei fi mai bogat în poveşti decât oricare alt Crăciun...

Făptura de fum şi ceaţă s-a ridicat cu un zâmbet cât toată luna şi s-a ridicat uşor de lângă mine, ca un abur, ca o iluzie, ca o ceaţă şi de atunci mi-am promis sa fac tot ce îmi stă în puteri ca măcar în noaptea de Crăciun să am pregătită măcar o poveste mică, dacă nu un sac doldora de cadouri... şi pomul meu de Crăciun, chiar mic dacă e, este făcut să zâmbească împreună cu toate globurile şi îngeraşii ce se ascund printre crengile lui...

Aşteptăm poveştile voastre de Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 decembrie 2015. Mai multe detalii aici.