Pe sora lui ceva mai mare, Diana, o săgetau privirile batjocoritoare ale copiilor de pe derdeluş.
- Chiar trebuie să avem aceeaşi discuţie în fiecare an? Când îţi vei învinge teama de oameni de zăpadă? încercă să-l ridice, fără succes.
Cu câteva lacrimi în colţul ochilor, băieţelul îşi scutură mănuşile de promoroacă şi îşi îmbrăţişă sora:
- Îmi pare rău, dar ştii că eu îi văd ca pe nişte uriaşi morocănoşi, cu murături pe post de nasuri şi cu mături stufoase precum cele ale vrăjitoarelor!
- Ştiu, dragul meu, dar mi-aş dori să pot schimba ceva...
Rostind aceste vorbe, omătul liniştit începu să se rotească, prinzându-i pe cei doi într-un cerc de cristal, care opri timpul în loc, şi îi conduse într-o altă dimensiune.
- Ce se petrece? întrebă Diana mai mult pentru sine, atunci când avalanşa se domoli.
- Uite, acolo! bălmăji Mihai, cât pe ce să o ia la goană.
O armată de oameni de zăpadă deretica în preajma lor, neobservându-le prezenţa. Unii cărau lemne, alţii împodobeau brăduţii, împachetau cozonacii, iar cei mai norocoşi erau afundaţi în balansoar şi croşetau. Toţi păreau inofensivi. Şi totuşi...
- Nu mai vreau să stau în locul acesta nici măcar o clipă. Cum vom evada? răsună vocea speriată a micuţului, întrerupându-le activităţile.
- Cum îndrăzneşte copilul să ne distragă atenţia? Ah, stai că am furcă de cojocul tău! răbufni un om de zăpadă arţăgos, pornind hotărât să pedepsească vinovatul.
Mihai se sui în cârca surorii, punându-şi braţele în jurul gâtului ei, ca un scut.
- Aşteaptă un pic, domnule Repezilă! Nu îţi permit să te răsteşti la invitaţii mei, îl întoarse din drum un alt om de zăpadă, trăgându-l de fular.
- Dumneata i-ai invitat în ţinutul nostru? De ce?
- Nu tocmai, eu nu am făcut altceva decât să îndeplinesc o dorinţă. Este o poveste lungă, pe care sunt sigur că ai înţelege-o, dacă am avea mai mult răgaz.
Rămas fără replică, domnul Repezilă se retrase într-un colţ, lăsându-l pe camaradul lui să îşi întâmpine musafirii uluiţi.
- Bine aţi venit în ţinutul nostru, cel al oamenilor de zăpadă! Eu sunt Dulceag, iar tu trebuie să fii Diana. Aşa este?
Fetiţa confirmă printr-o scurtă mişcare a capului, ce-i dezvălui şuviţa castanie, adânc ascunsă în căciula albastră.
- Încântat de cunoştinţă! În spatele tău zăresc un cavaler. Cum se numeşte?
Cu mâinile aspre din pricina frigului şi cu chipul încordat pe care se citea spaima, Mihai coborî şi îi întinse mâna, şoptindu-şi numele.
În loc de mătura care îl înspăimânta dădu peste un băţ înmiresmat de scorţişoară, lucru ce îl calmă şi îl făcu să prindă încredere.
- Băieţel curajos, îţi cunosc povestea. Din întâmplare, am auzit când sora ta a spus că i-ar plăcea să nu îţi mai fie frică de oamenii de zăpadă, şi iată-te. Eşti pe cale să te împrieteneşti cu unul.
- Da, însă cum se face că tu eşti diferit de ceilalţi? Nu te încrunţi, nu porţi murături, măsline sau oale şi nu ţii în mână o mătură ameninţătoare.
- Moş Crăciun m-a construit din dulciuri, ca să echilibreze într-un fel balanţa dintre murături şi dulce.
- L-ai întâlnit pe Moş Crăciun? interveni emoţionat Mihai, clipind de nenumărate ori.
- Odată ce el conduce acest ţinut...
Săriturile necontenite ale micuţului arătau că atmosfera nu mai era atât de sumbră.
- Vasăzică, avem de-a face cu un om de zăpadă unic? întrebă Diana, uitându-se atent la trupuşorul din vată de zahăr al noului lor prieten, la năsturaşii din turtă dulce, la cozonacul ce ţinea loc de cozoroc şi la nasul modelat dintr-o bucată de acadea.
- Până când Moşul va decide că am nevoie de ajutoare. În cămara lui fermecată, se află tot soiul de dulciuri din care poţi forma oameni de zăpadă zâmbitori şi inimoşi, doar că, deocamdată, am reuşit să îi ţin în frâu pe semenii mei urâcioşi, cu poante şi ciocolată caldă. Nici nu vă închipuiţi cât le adoră!
- La urma urmei, nu sunt aşa răi cum îi credeam, îşi dădu seama Mihai.
- Nici vorbă. Ca oricine, au nevoie să fie înconjuraţi de lucruri frumoase pentru a-şi dezvolta latura bună.
- Şi dacă v-am găsit astăzi aici, înseamnă că veţi schimba ceva, completă o voce răguşită, acompaniată de zurgălăi.
- Moş Crăciun! Rudolph! îi asaltară cei doi copii, cât pe ce să îi dărâme.
- Chiar ei! răspunseră aceştia, scuturându-se de zăpada pe care o căpătaseră de pe urma îmbrăţişării strânse.
- Cu ce ocazie ne vizitaţi, domnule Moş Crăciun? Îmi imaginez că aveţi atâtea treburi de făcut în perioada festivă..., se interesă Dulceag, înclinându-şi respectuos cozorocul.
- Unul dintre elfii mei de ispravă mi-a dat de ştire că în ţinutul oamenilor de zăpadă a sosit un oaspete care nu a construit niciodată o astfel de minune din nea. Să fie adevărat?
Simţindu-se vinovat, Mihai făcu un pas în faţă şi spuse cu voce plăpândă:
- Da, Moşule, recunosc. Nu i-am avut nicicând aproape de inimă. Îi consideram mohorâţi, îngheţaţi, fără poftă de viaţă.
- Apreciez sinceritatea ta, copile. Am poposit la voi pentru că primul om de zăpadă pe care îl modelezi reprezintă, de fapt, o amintire deosebită pe care o vei lua cu tine peste ani, atunci când nepoţii îţi vor arăta, la rândul lor, magia creaţiei.
Spunând acestea, Moşul cotrobăi prin coarnele simpaticului ren, scoţând la iveală o cheiţă care deschise larg porţile cămării fermecate.
Dulceag, Mihai şi Diana amuţiră. În calea lor, îşi întinse mantia un imperiu dulce, cu ferestre din marţipan, pereţi din coji de portocală, un dulap din mere coapte şi arcade din migdale.
- Intraţi, nu vă sfiiţi!, îi invită Moşul, luând iniţiativa împreună cu Rudolph, care adulmeca parfumul ascuţit al bunătăţilor.
Dulceag fu cel dintâi care ţopăi înăuntru, căci aştepta de-o viaţă această ocazie, urmat îndeaproape de Diana, ce îşi intră sprintenă în rolul de soră mai mare.
Bătrânul darnic luă câteva ceşti, în care îşi prelinse aroma o delicioasă ciocolată caldă, şi le dădu invitaţilor, în speranţa că se vor încălzi.
După ce băură pe nerăsuflate, copii mulţumiră politicos, cerând frenetic începerea trudei.
- Mă bucur că mai există prichindei atât de harnici. Dar, înainte de toate, avem nevoie de o temelie zdravănă pentru omul nostru de zăpadă. V-aţi gândit din ce va fi? le aminti Moşul, frecându-şi gânditor barba deasă.
Toţi dădeau neştiutori din umeri. Până şi Dulceag, care aparţinea acelei lumi, părea puţin încurcat.
- Moşule, moşule! Am soluţia problemei! îşi dădu seama Rudolph, observând un raft neexplorat.
- Ce m-aş face fără tine, animăluţ fidel? îl mângâie duios acesta, răsplătindu-i eforturile.
În colţişorul uitat, şedea neclintită o piramidă din zahăr ars care, rotunjită, ar fi fost perfectă pentru corpul omului de zăpadă.
Cei cinci eroi se aventurară din nou în negura viscolului, rotind de zor piramida, acoperită curând de bulgări veritabili.
Uşor, uşor, trăsăturile proaspătului locuitor se distingeau, stârnind curiozitatea fraţilor lui încărcaţi cu murături.
Mihai şi Diana făcură nasul dintr-un cornet, în timp ce Moşul şi Rudolph se îngrijeau de butonierele din brioşe. Dulceag aduse din coliba lui o coroniţă de brad, căreia îi găsi loc pe creştet, iar mătura aleasă era împletită cu petale de trandafiri.
- Îi lipsesc ochii şi guriţa! realiză Moşul, gâfâind istovit.
- Aici, Moşule! îl atenţionară complicii Rudolph şi Mihai, întinzându-i nuci şi un franjure din jeleu.
- Gata, am isprăvit! zâmbi Diana satisfăcută, distanţându-se pentru a admira opera.
- Mulţumesc că mi-ai îndeplinit dorinţa, Moşule! Sunt un copil norocos că am construit un om de zăpadă cu tine, i se adresă băieţelul, urcându-se în poala lui.
- Fii liniştit, dragul meu! Magia Crăciunului a făcut ca tu să îţi înfrunţi teama, iar eu doar am stat de strajă, îi explică bătrânelul modest, aruncându-şi ochii la stelele care licăreau.
- Şi pentru că aţi fost ascultători, aveţi permisiunea de a-i lua iarna aceasta pe cei doi oameni de zăpadă prietenoşi, Dulceag şi Dulcinel, cu o condiţie: să se întoarcă acasă la primăvară! le dădu vestea Rudolph, zdrăngănind din clopoţei.
Cu chipurile brăzdate de lacrimi, Diana şi Mihai sărutară cele două personaje autentice, făgăduindu-le gustări nemaipomenite în noaptea de Ajun.
De cealaltă parte, Dulceag îşi strângea în braţe fratele, cu singurul regret că nu pot comunica. Însă, cum pentru Moşul nimic nu este imposibil, îşi învârti de câteva ori desaga, şi o pulbere de stele îi dădu glas lui Dulcinel.
- Bună s..e..a..r..a! silabisi el, încă stângaci.
- Ce fericire, vorbeşti! Mulţumesc, domnule! Sunteţi cu adevărat deosebit! îl strânse în braţe Dulceag, comportându-se ca un copil recunoscător.
- Eu îţi mulţumesc pentru că, datorită ţie, ţinutul acesta evoluează! îl felicită Moşul în felul lui discret.
Pentru a nu îngreuna despărţirea, toţi se prinseră într-o horă a voioşiei, care îi duseră pe copii şi pe oamenii de zăpadă în lumea pământenilor, mai exact, lângă căsuţa lor.
În noaptea de Ajun, Dulcinel şi Dulceag se adăpostiră la fereastra micuţilor, privind curioşi cum îmbrăcau brăduţul în straie de sărbătoare, iar apoi, cum se desfătau cu ciocolată caldă şi prăjituri ornate cu dragoste, molipsindu-le cu veselia lor şi pe cunoştinţele "murate".
Peste văzduh se aşternu liniştea. Luna îşi pregăti ciorăpeii roşii în înaltul cerului şi steluţele fredonau colinde, netezind calea saniei lustruite a îndrăgitului bătrân.
Stai! Se aud oare zurgălăi? Sst, pune capul pe pernă, dormi profund, altminteri îl vei speria pe Moşul şi va rătăci darurile din sac! Crăciun fericit!
*
Aşteptăm poveştile voastre de Crăciun în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 25 decembrie 2015. Mai multe detalii aici.