De cîte ori trebuie să mă prezint, povestesc o întîmplare în care personajul principal este mama mea. Acţiunea se întîmplă pe un pat de spital, înaintea unei operaţii. Doctorul anestezist vrea să fie drăguţ şi să destindă atmosfera:
"Doamnă, purtaţi numele unui mare compozitor".
Replică mamei a venit instantaneu:
"Da, este fiul meu".
Anul 2015 a însemnat pentru mine trei realizări importante.
Proiectul The Bach Files.
Muzica pentru acest spectacol de imagine şi sunet, pe care Teatrul Bulandra l-a produs, l-am făcut împreună cu prietenul Alexandru Darie (cel care a imaginat, a scris scenariul şi l-a regizat). Alături mi-au fost alţi prieteni, Zoli Toth, instrumentist scris cu majuscule, Octavian Neculai, cel care a imaginat spaţiul scenografic şi Grafica BD (bandă desenată) şi Arcadie Rusu, inventatorul coregrafiei.
Cînd lucrezi cu prieteni atmosfera este destinsă şi conjugarea verbului A imagina este simplă.
Cu Zoli Toth mă ştiu de mult, am mai colaborat. El a format împreună cu alţi trei instrumentişti, tineri şi foarte talentaţi (Iulia Bindila, Bogdan Pop şi Mihai Grigore) "Zoli Toth Project". Pentru ei am scris variaţiuni pe teme de Bach. "Variaţiunile BACH" sau "BACH-REMIX " sunt o suprafaţă pe care te deplasezi în orice direcţie dar te întorci în punctul de unde ai pornit. Punctul de pornire şi Punctul final este întotdeauna BACH. Această deplasare este, în proiectul meu, o metaforă a reaşezării şi întoarcerii la propriile valori, indiferent în ce direcţie aş migra. Variaţiunile sunt gîndite în aşa fel încît oricare dintre ele să poată deveni muzica unui film. Fiecare piesă este un univers. Fiecare muzică este o poveste. În acest "road movie" este vorba despre efortul întoarcerii în punctul de pornire, locul care generează alte noi călătorii. Va aştept la teatru şi în stagiunea 2016 să îl vedeţi şi apoi dacă vreţi îl comentăm!
Tot în 2015 am scris muzica pentru un film, Discordia, regizat de Ion Indolean. Filmul face parte din categoria filmelor minimaliste care se bazează foarte mult pe formă iar naraţiunea este un element auxiliar. Regizorii acestui gen de filme nu folosesc muzică. Într-adevăr muzica de film, emoţional-tehnic vorbind, nu prea se poate exprima în acest puzzle.
De mult mă tot gîndesc cum aş putea să integrez estetic muzica în acest tip de cinema. Acest film mi-a dat posibilitatea să aplic teoria mea despre subliminalul muzicii. "Muzică concretă" a fost soluţia. Sunetele produse de instrumente se compun polifonic, ca într-o tapiserie, cu sunetele reale din acţiunea filmului. "Pînza" ţesută în jurul unei imagini din film generează o senzaţie subliminală care traversează retina şi auzul intersectîndu-se într-o nouă dimensiune.
Tot în 2015 un alt prieten, dirijorul Horia Andreescu, m-a invitat să scriu o suită dintr-un film pe care l-am compus mai de mult pentru orchestra şi corul Filarmonicii George Enescu. Este a doua suită din muzică de film scrisă în România. Prima a scris-o Tiberiu Olah.
În România nu prea au avut acest reflex nici producătorii - de a organiza concerte - şi nici compozitorii - de a crea suite din muzica compusă de ei pentru film. E păcat. Aceste suite demonstrează că o muzică bună de film nu are nevoie de imagine ca să se exprime. Muzica singură este un "film".
Filmul are nevoie de muzică.
Pentru mine muzica este cea mai complexă artă.
"Non multa, sed multum"
(Adrian Enescu, 22.12.2015)
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.