Cred că în Alexandria este mereu vară. O continuă călătorie. O suprapunere cu visul de a fi mereu în căutare. Urc scările Casei de Cultură. Dar mă opresc. În mine se roteşte ceva. Un fel de fir cu amintiri neconcepute. Ecoul paşilor pierduţi pe străzile mult prea întunecate. Ideo Ideis cu miros de mentă arsă. Ploaia. Lampionul care începe să se confunde cu stelele. Unde crezi că a ajuns acum? Hm. Dincolo.
Sunt la Gara de Nord şi Andreea trebuie să se întoarcă acasă. Un acasă pe care îl uitase cât timp a fost la Ideo. Promite-mi că îmi vei scrie scrisori, mi-a spus. Dar, din acelea adevărate. Am promis. Şi m-am simţit fericită.
Ne-am gândit bine de tot. Hai să fugim cu trenul. Am ajuns la Cantacuzino. Un mister al culorilor sustrase din increat. Aveam un aparat cu film la mine. Şi am închis în cutiuţa aia toate emoţiile fragile pe care le-am frânt, ca să le împărţim între noi. De ce trebuie să ne întoarcem? Hai să rămânem cu Dali. Am rămas. Într-un fel.
Îmi amintesc că Festivalul George Enescu s-a născut în mine într-o vreme în care simţeam nevoia să mă pierd de lume. Să mă împac cu o magie uitată. Aşadar, am călătorit prin acest festival alături de doi îngeri minunaţi. Unul dintre ei era desprins din Divina Comedie. Ne-am spus câte ceva. Nu mai ştiu. Am amintiri pe care le păstrez ascunse într-un sertar cu obiecte de natură sacră. Am plâns când a plecat. A zburat puţin, atâta tot. Se făcuse frig în ziua aia. Mi-am pus ceva gros pe mine şi am băut ceai. E bine. Nu-i nimic.
Anim'est a avut grijă de mine şi mi-a oferit cea mai frumoasă revelaţie. The Wall. Misterul îmbrăcat în întunericul sălii de cinematograf, în respiraţie care vibrează muzica unui trecut apus. Şi tăcerile vorbeau despre Pink Floyd.
Sunt aproape sigură că SoNoRo a debutat undeva pe Lună. Şi că îşi are originile în stele. Stele cu ochi strălucitori. Stele care vorbesc şi tremură când îl simt pe Debussy de la distanţă.
Tot în 2015, timpul a învăţat să se întoarcă. S-a oprit în anul 1925, la Sala Radio, cu pelicula Der Rosenkavalier (Cavalerul Rozelor), unde iubirea a devenit o glumă tristă, iar viaţa numai o eroare a emoţiilor nespuse.
Am intrat timid, că să-i văd personajele expuse cu grijă pe pereţii fragili ai galeriei de artă de pe Victoriei. Mi-a spus povestea fiecărui colaj. Cu un tremur plăpând, mi-a dat un autograf. Ion Bîrlădeanu. Şi tremurul acela avea propria poveste. Când am plecat, mi-a spus să fiu cuminte. Şi am simţit o plăcere nespusă să ştiu că îl voi asculta.
Era vineri seară. După şcoală. Am mers împreună, toate trei, la Muzeul de Artă, la o expoziţie de fotografie de Gustave Marisseaux. Încărcate de umbre, ne-am gândit să ne alegem un semn al nostru, care să ne lege cumva. Să ne amintească că vom exista mereu una pentru cealaltă. Aşa a apărut spirala. Spirala neagră. Simbolul infinitului din noi.
La Mănăstirea Stavropoleos măicuţele vorbesc prin lumânări aprinse seara şi prin umbre care răzbat pe zidurile tăcute. Vorbesc prin şoapte şi prin partituri luminate difuz. Când intri în lumea aceea de piatră caldă, simţi un fior care îţi traversează trupul. Te simţi schimbat. Şi începi să uiţi ce făceai înainte de a intra pe poarta mănăstirii cu ferestre-suflet.
Iulia, eu sunt. Ţi-am mai vorbit cândva. În tăcere. Cu sfială. Cu teamă. Nu am ştiut niciodată dacă mă auzi. Uneori, te văd în vis. Acum sunt în faţa mormântului tău. Şi mi se pare trist. Şi Pământul susţinut de cei doi sfincşi. Mă simt îngrozitor de mică. Uite, am o lumânare. Şi pâlpâie. Tot cu teamă. Şi ştiu că ea nu se va stinge. Niciodată. Ţi-am adus un trandafir. E alb. Ca tine. Îngerii sunt albi, nu-i aşa? Atunci, e bine. Ah, şi încă ceva. Iulia? Nu-i aşa că nu eşti tristă? Tristă, pentru că oamenii au vrut să te fure puţin. Au luat părţi din sufletul tău. Şi au vrut să le închidă în mâinile lor gri şi vinovate. Îngerii iartă. Mie îmi este greu să iert. Dar tu poţi. Chiar dacă nu mai ai coroniţa. Şi busturile. Şi tăcerea. Uite, îmi îndrept lumânarea spre tine, suflet alb. Am o panglică, pe care am legat-o de gărduleţul acesta minunat, cu pergamente şi litere misterioase. Am legat-o ca să rămân mai mult cu tine. Să mai "şed puţin".
La Carousel m-au chemat vocile. Şi geamurile acoperite de oglinzi. Şi actorii cu zâmbete divine, purtându-ne pe "scările sociale", cum spuneau ei, care duc la loje. O magie a muzicii, un festival al culorilor în devenire, o reproiectare a lumii în iubire. De la lojă, vezi lumea de sus şi întreaga lume îţi stă în braţe. Îmbrăcată în negru, aveam să-mi pătez rochia cu lacrimi colorate, pe care voiam să le culeg şi să le închid în spirala de pe braţ, pictată cu grijă cu un marker negru. Spirala îmi măsoară pulsul pe care, timide, venele mele albastre ca uitarea mi-l conservă.
Urmăream drumul spiralei de pe mână, când s-a întâmplat. Erau în faţa mea dizolvându-se în lumini, plutitori ca nişte fluturi. Ei. Înecaţi de suferinţa prescrisă. Şi m-am gândit la Pirandello, la Şase personaje în căutarea unui autor. Şi le-am văzut. Pe scenă.
O clipă. Atât a durat. Un zâmbet. O cădere.
Nu mai pot spune nimic, pentru că trebuie să mai treacă ceva vreme, până când simpla amintire a piesei nu îmi va mai provoca opriri atemporale cu privirea în tavan, lăcrimând. Nu. Ştiu că nu voi uita. Da, aceeaşi persistenţă dulce. Am privit îndelung scena goală. C-ul întors. Drumul care duce spre mine. Şi emoţia. Am zâmbit. Urmează lumea, hai, că poţi.
Nu pot uita felul în care vocea lui Andrei Şerban devenea muzică prinsă între cărţile din librăria Humanitas. Ne-a vorbit tuturor despre tăcerea caldă dintre două note. Despre faptul că oamenii se tem de tăceri.
Tăcerea dintre două cuvinte. Dintre două rugăciuni. Tăcerea dintre două lacrimi. Dintre două priviri. Dintre două clipe.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.