"Ne scuzaţi, n-am repetat încă aplauzele!". Cu aceste cuvinte (ars poetica a artistului pus pe căţărat pereţii perfecţiunii), Andrei Şerban a încheiat, în iulie 2015, una dintre repetiţiile cu public ale Car(o)usel-ului, spectacolul a cărui premieră din octombrie 2015 avea să genereze un val de entuziasm încă mai înalt decât fratele său artistic, Omul cel bun din Seciuan. Lucrat, în mare, în jurul aceloraşi cuvinte-cheie ca şi Seciuan-ul (expresionism germanic, musical, Vlad Ivanov, Alexandra Fasolă & Ana Ularu, Cătălin Babliuc, Raul Kusak, Andrei Şerban & Daniela Dima), Car(o)usel-ul preschimbă, totuşi, austeritatea corozivă, cvasi-industrială a scenei din Grădina Icoanei (Iuliana Vâlsan) în intimitatea pufoasă, amplu colorată a foaierului, stalurilor şi scândurii de la Izvor (Octavian Neculai). Căldura calofilă a spaţiului susţine mişcarea accentului de pe personajul-colectiv ce izbeşte retina şi timpanul la Brecht pe balansul strict individual între bine şi rău, viaţă şi moarte, luptă şi renunţare, fierbinte şi rece, adevăr şi minciună, "a fi" şi "de ce a fi" a Liliom-ului lui Fritz Lang. Dacă 2014 a fost anului răstignirii lui Shen Te, femeia căreia desfigurata umanitate şi autiştii zei nu-i pot ierta încăpăţânarea de a lupta cu orice mijloace de partea binelui, 2015 e anul renunţării la sine a lui Liliom în miezul aceleiaşi omeniri şi sub orbirea aceloraşi deităţi. În epoca democratizării exerciţiului fizic, omul post-modern al lui Andrei Şerban practică fuga: de bine, de sine, de mine, de tine.
Omul e înscenat în tuşe încă mai întunecate în Vestul singuratic al irlandezului Martin McDonagh, una dintre cele dure şi solicitante întâmplări teatrale din Bucureştiul contemporan. În, probabil, cel mai bun spectacol Nottara al decadei, Cristi Juncu, Bogdan Budeş, Carmencita Brojboiu, Florin Piersic Jr., Vlad Zamfirescu, Andi Vasluianu, Ioana Calotă şi Corina Dragomir coboară în iadul nostru cel de toate zilele, nopţile, păcatele, visele, fricile, speranţele, năruitele.
Undeva, în iarnă, lucrurile prindeau a se lega totuşi pe un alt ton. Mona lui Mihail Sebastian, întrupată de Nicoleta Hâncu, avea parte de un deplin prim-plan într-un Steaua fără nume neobişnuit de eteric pentru realismul satiric şi oniricul contondent pe care îl practică îndeobşte duo-ul Victor Ioan Frunză - Adriana Grand. Tulburător-memorabila montare de la Centrul Cultural European pentru UNESCO Nicolae Bălcescu stă mărturie, alături de proaspetele O noapte furtunoasă (din acelaşi spaţiu), A douăsprezecea noapte şi Romeo şi Julieta (de la Metropolis), că Adrian Nicolae, George Costin, Nicoleta Hâncu, Andrei Huţuleac, Sorin Miron şi Alexandru Pavel formează osatura celei mai în formă trupe teatrale româneşti.
Cât despre viitor, o vorbă faină despre K+M+R+L, spectacol de licenţă UNATC, preluat de Green Hours, în care Irina Istrăţescu (regie), Andreea Moisescu (scenografie), Theodora Sandu, Teodora Daiana Păcurar, Ghighi Eftimie şi Laur Drăgan (actori) reuşesc lucruri peste media multora dintre spectacolele de-multă-vreme absolvenţilor.
Şi tot la capitolul futurismelor post-moderniste, merită aplaudată abordarea dramaturgic-regizorală a lui Cătălin Ştefănescu în spectaculos de isteţ-ne-convenţionalul Vanilla Skype, bijuteria nedescoperită a finalului de an 2015, piesă despre care sunt gata să pariez că e capabilă să zăpăcească în feluri noi mintea spectatorului fidel la fiecare reprezentaţie.
Spectacolul de la Act e un soi de replica teatrală la basmul (trăznit?) de la Porumboiu pe nume Comoara. În acest caz, e nevoie de multiple vizionări nu pentru bucuria descoperirii bogăţiei de sensuri, ci pentru a putea bifa măcar o singură explicaţie plauzibilă pentru cel mai ne-plauzibil happy-end al Noului nostru Val.
Care Nou Val a lovit şi în 2015 prin Berlinalul premiu de regie al lui Radu Jude, al cărui Aferim! a plutit totuşi vreme îndelungată în atmosfera superficial-previzibilă a unei oneste (şi-atât!) reconstituiri de epoca, izbind în plin abia când călătoria celor doi (apoi trei) eroi principali şi-a aflat sfârşitul sub lama necruţătorului boier excepţional interpretat de Alexandru Dabija (Gopo 2016 pentru rol secundar e ca şi bifat!).
După cum Gopo de rol principal masculin e greu de crezut că îi poate scăpa unui Teo Corban încântător, atât în Aferim!, cât şi în Un etaj mai jos, ro-superlativul cinematografic al lui 2015 pentru autorul acestor rânduri, filmul prin care Radu Muntean face un pas în adâncime întru radiografierea humanoidului urban contemporan pus faţă în faţă cu a sa conştiinţă. Subtil şi învăluitor, Muntean construieşte o intrigă din ale cărei capcane spectatorul onest cu sine însuşi are mari probleme de evadare.
În cheie semnificativ mai glamour-oasă, Tudor Giurgiu abordează similare probleme de raportare la valorile sinelui în spectaculosul De ce eu?, filmul câtorva mari întrebări despre individ, puterea şi responsabilitatea acestuia în raport cu un sistem şi un mediu social vicios-construit. Finalizată în preajma alegerilor prezidenţiale din 2014, subiect al unui excelent program de promovare (zeci de proiecţii organizate în România, Moldova, UE şi aiurea, urmate de dezbateri deschise publicului românesc şi internaţional), pelicula focalizată pe destinul tragic al procurorului Panait (impresionant rolul reuşit de Emilian Oprea) are marele merit de a fi anticipat neliniştile, nemulţumirile, neîmplinirile ce au prins a exploda în spaţiul românesc în siajul tragediei de la Colectiv.
Sărăcia
Cei 63 de morţi din cea mai mare tragedie românească de după mineriade au fost suficienţi pentru a scoate în stradă câteva zeci de mii de oameni, pentru a dărâma un Guvern şi un primar, pentru a scoate la lumină nesfârşite ilegalităţi, iresponsabilităţi şi gesturi inconştiente produse de felurite entităţi ale statului român, dar şi de persoane juridice şi fizice cât se poate de particulare, pentru a zgudui din temelii vieţile multor, nebănuit de multor oameni.
Ei însă nu au fost suficienţi pentru a conştientiza oamenii teatrului şi filmului românesc de forţă, dar şi de responsabilităţile pe care îi înşişi le au în societate. S-a tăcut şi se tace insistent din partea mai tuturor directorilor şi patronilor de instituţii culturale pe teme ce ţin de siguranţa desfăşurării spectacolelor de teatru şi a proiecţiilor de film, fie ele organizate în spaţii convenţionale sau underground. Aproape că nu e de găsit vreo declaraţie publică prin care aceşti oameni să vorbească despre realităţile cu care se confruntă, despre cât de obtuză ori confuză e legislaţia în vigoare, despre cât de aberante sau superficiale sunt, dacă sunt, controalele faimoaselor ISU, IGSU, primării, etc.
Urmare a promulgării (post-Colectiv) de către preşedinte a legii privind clădirile cu risc seismic, iniţiată şi votată de către Parlament (pre-Colectiv), s-au închis, în tăcerea asurzitoare a UNITER şi UCIN, teatre şi cinematografe. Singur Cristian Mungiu a remarcat (aici) că Bucureştiul e astăzi incapabil să găzduiască un festival de film din lipsă de săli. Cu excepţia notabilă a directoarei Nottara, Marinela Ţepuş, ale cărei eforturi au dus la conturarea unei posibile mutări a teatrului de pe Magheru în sala ARCUB, restul şefilor de spaţii închise pentru o perioada nedeterminată spun fix nimic, aşteptând, parcă, salvarea de la clasa politică asupra ale cărei bune intenţii şi / sau competenţă nici copiii de grădiniţă nu-şi mai fac iluzii.
Refuzând să-şi articuleze propriul adevăr, să vorbească despre temele cu adevărat importante, oamenii de teatru şi film continuă să trăiască în tranşee de grup sau gaşcă, cultivându-şi propria metodă de descurcăreală prin bulibăşeala financiar-legislativ, social-politică a clipei. În loc să încerce preschimbarea sistemului, fie că e vorba de prevederi ce ţin de siguranţa elementară a lor înşişi şi a spectatorilor, fie că e vorba de chestiuni mai sofisticate privind finanţarea şi transparentizarea instituţiilor de cultură, oamenii pe care îi aplaudăm pentru valoarea produselor lor artistice şi pentru eforturile lor profesionale aleg non-combat-ul civic şi fuga din faţa autorităţilor cărora tocmai frica contribualilor-finanţatori le alimentează aroganţa.
O oarecare rază de speranţa vine de la proaspăt-instalaţii consilieri ai ministrului Culturii, Vlad Alexandrescu, cu precădere de la admirabilul critic de cinema Andrei Rus. Mandatul de 11 luni care urmează ar putea mişca lucruri importante în filozofia de administrare a banilor şi direcţiilor prioritare din cultura românească. Însă fără sprijinul oamenilor oneşti din cinema ori teatru, fără mărturiile, întrebările şi propunerile lor, orice încercare de schimbare va fi sortită eşecului. Şi pesemne că Best of-ul anului 2016 va lăsa locul unui desen ce va înfăţişa o mâna întinsă incapabilă măcar să spună o poveste. Căci în asta ameninţă să se transforme omul de teatru şi cinema român în raport cu feluritele instituţii de partid, de patron şi de stat.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.