Nici măcar nu ştiu când a început şi când a luat sfârşit. Ha, ce ciudat. Aproape că am ajuns să spun că nu-mi ajung anii, ce să mai vorbim de zile, sau de ore...
Totuşi, 2015 a însemnat ceva pentru mine, ceva destul de important... Dacă e să dai crezare tuturor "zeilor" alfabetizaţi care ne-au tot spus sub egide zodiacale că perioada asta, anii ăştia înseamnă ceva mai mult decât "a trăi" pur şi simplu, ei bine, mă înclin şi fac o reverenţă tibetană şi dau aprobator din cap... Chiar se întâmplă anii ăştia ceva, pentru mine mai ales. Bine, rămân sceptică şi zic că poate nu datorită rotaţiilor celorlalte "lumi" din univers, dar sigur datorită faptului că sunt tânără şi viaţa-mi curge prin vene mai ceva ca apa de la robinet...
Aşadar, am avut un an plin, în primul rând în ceea ce mă priveşte "inter-spiritualo-mistico-sufleteşte". Am mai crescut, m-am mai scuturat de păpădiile din păr şi am mai aflat câte ceva despre mine. Cu ajutorul cărţilor, prietenilor, familiei şi mai ales profesiei pe care am ales să o am, profesia de actriţă. Din fericire e un lucru pe care îl pot spune cu bucurie-n gând şi zâmbet pe buze. Am început să joc. Am avut treabă şi am mai strâns la ciorap ceva experienţă. Musicalul West Side Story mi-a trezit animalul interior "cântător" aşa că nu m-am lăsat şi am mai progresat la capitolul muzică, de dans nici nu vorbesc, aşadar, toamna trecută am avut o premieră glamour şi foarte catchy cu Răzvan Mazilu şi alte 3 feţe de fete faine. Mon Cabaret Noir se numeşte spectacolul, e un burlesque cu aer vestic, unde ne cam rupem fâşu' o dată la 10 minute, la propriu... Sunt tare mândră de proiect, e genul ăla de spectacol în care devii mai bun jucându-l... În paralel, tot pe plan actoricesc, am câştigat un pariu făcut cu mine însămi şi am făcut un proiect independent, tot cu oameni faini, Aglaja pe numele lui. Nici nu mai ştiu ce m-a făcut să-i pun în mână lui Ştefan Lupu cărţile Aglajei Veteranyi, acum vreo 3 ani, dar ştiu că toate visele şi curiozităţile noastre teatrale de până acum, acolo sunt, în acest spectacol, care mie-mi place tare de tot şi cred că şi vouă v-ar plăcea dacă am avea unde să-l jucăm. De lăsat, nu ne lăsăm... Tot căutăm un spaţiu care să ne primească şi să nu ne îngrădească... Dau de veste când îl am.
Ah, era să uit că am mai trăit ceva frumos. Am jucat pentru copii. Parcă mă gândeam cu teamă la asta, înainte, dar Thomas Sawyer de la Excelsior m-a făcut să cred că poate fi tare amuzantă şi relaxantă experienţa. Da, normal că toţi avem în cap Nine şi Hamleţi suferinzi, făcuţi şi dreşi de cei mai cei, dar viaţa poate fi şi o carte de colorat pentru copii, why not? Măcar din când în când, cred că e fain şi sănătos să mai uităm de etichetă, să nu te chinui atât de mult, să uiţi să te mai zbaţi şi să te laşi uşor, pe spate... să faci pluta...
Eu recunosc că încă exersez...
Până una, alta, învăţ şi cresc...
Ah, gata, am trecut la raionul cu "femei", nu mai sunt copil, nici măcar adolescentă... Mi-au apărut nişte linii fine sub ochi şi-n colţul gurii... Riduri de expresie cică ar zice mincinoşii.
An bun şi roditor s-aveţi!
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.