1. Ciocanul şi cuiele (iulie-octombrie 2015). Unii dintre voi mă ştiu ca instructor de schi. Alţii, ca critic de film, ca fotograf sau ca jurnalist de călătorii. Eu, însă, vă jur că în 2015 mi-am luat diploma de "holoangăr", la mine acasă. Începând cu iulie, până prin octombrie, mi-am petrecut după-mesele cu ciocanul în mână şi cu creionul pe ureche, cot la cot cu părinţii mei, renovându-mi casa veche, strâmbă, scârţâită, bătrânească şi bâtrânicioasă. Spart ziduri, lărgit camere, construit bolţi, tencuit, dat cu lavabilă, pus parchet, vopsit, recondiţionat mobilă veche, pus tablouri. Totul pe stil vechi, uşor aristocratic, cu evidente costuri mari, dar cu un aspect care mă bântuia paranoic de mulţi ani şi pe care abia acum, la 31 de ani, am reuşit să-l bifez. Poate pentru voi nu înseamnă mare lucru, dar pentru mine, care am gândit şi lucrat totul împreună cu ai mei, de la a la z, ca într-o poveste din cărţile de colorat, casa mea înseamnă mult. Nu vă pot descrie emoţia pe care o am de fiecare dată când intru în casă; e ca un mic muzeu şi uneori îmi vine să-mi tai bilet la intrare, de drag şi respect. Pur şi simplu parcă intru într-un loc în care voiam dintotdeauna să intru. E, probabil, o casă banală în ochii multora; în ochii mei, însă, e cea mai faină, începând cu 2015. Şi e motivul pentru care aproape toţi cei care i-au călcat pragul mi-au zis că acum mai tre' să fac un singur lucru: să mă-nsor.
2. Meciurile de tenis (iulie-octombrie 2015). Iar seara, după ce terminam de lucru pe şantier, făceam două lucruri. Unu la mână, mă duceam la tenis, pe nocturnă, unde cu o rachetă veche şi un chef nebun de a da lung de linie îmi descărcam energiile acumulate ziua. Să urli, să râzi şi să înjuri din toată inima pe terenul de tenis, în aerul de seară, vara, cu ţânţari în jurul capului, e o mare bucurie. Doi la mână, întors acasă de la tenis, îmi puneam de mâncare, un pahar de vin, dădeam drumul la laptop şi mă uitam în neştire pe YouTube la filmuleţe cu meciuri vechi de tenis. Nu ştiu, sincer, ce legătură poate fi între ciocane, cuie, tenis, mâncare, vin şi meciuri antice cu Boris Becker. Dar ştiu că dau bine împreună şi că somnul de după e odihnitor.
3. Zâmbetul şi semnul de întrebare (17 noiembrie 2015). În dimineaţa de 17 noiembrie 2015, am intrat pe Facebook. Mi-am luat inima în dinţi şi, ignorând toate regulile care spun că abordarea online a unei fete e cel mai cu două tăişuri lucruri pe care le poţi face într-o viaţă, i-am trimis unei fete un mic smiley. Urmat, din partea ei, de un semn de întrebare. Urmat, din partea mea, de o replică modestă, dar onestă. Urmată, din partea ei, de un zâmbet. Urmat, din partea amândurora, de zile în şir de dialoguri, care, în momentul în care vă scriu aceste rânduri, au culminat cu o poveste bună şi liniştitoare şi matură şi decentă de dragoste. O poveste care vindecă trecuturi, iartă greşeli, şterge frustrări, umple goluri, aduce tihnă şi bifează visuri. Dacă vă sună a telenovelă toată chestia asta, este pentru că vă uitaţi la telenovele. Eu, însă, de la căldura unei teracote, într-o căbănuţă la margine de pădure, cu iubita mea de mână, vă spun că se poate.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.