E început de martie şi merg pe Calea Floreasca. La un moment dat o iau pe nişte străduţe şi descopăr un loc cu multe case vechi care par din altă lume. Îmi amintesc de când eram în liceu şi îmi făceam timp să descopăr locuri noi în Bucureşti.
Avem Gala Absolvenţilor şi a doua zi am examenul la Teatru Universal de care toată lumea se teme. E iunie. Îmi propun să fiu serios, să merg la gală şi apoi să mă duc acasă şi să îmi mai citesc o dată notiţele. După gală, facem o masă enormă cu toţi colegii de an. Apoi ne strângem într-o sală din Palatul Copiilor şi dansăm. Muzica vibrează în pieptul meu, închid ochii şi dansez. Nu mai am timp să îmi citesc notiţele şi nu vreau să mă duc acasă.
Mă trezesc a doua zi dimineaţă şi mă duc la examen. Mă întâlnesc pe hol cu colegii, încercăm să ne dăm cu părerea despre subiecte, dar inevitabil ajungem să vorbim de petrecere. După examen, mă duc acasă şi mă întind pe mochetă. E moale şi prin geam pot să văd un nor. Adorm.
E iulie şi sunt la Moscova cu fratele meu. E aproape seară şi ne plimbăm cu bicicletele prin Parcul Gorki. La un moment dat ajungem sub un pod unde o formaţie de adolescenţi cântă muzică Indie. Alţii se dau pe skateboard şi pe trotinete. Soarele apune şi lasă o umbră ciudată peste toţi. Mă simt ca într-un videoclip.
E sfârşit de august şi sunt la Timişoara. Stau pe malul Begăi şi beau suc de portocale. De la terasă din spatele meu aud muzică şi voci de oameni care râd. Îmi legăn picioarele încet.
E noiembrie şi avem prima vizionare la spectacolul #Teen Spirit. După spectacol, rămânem în fumoarul teatrului. Toţi vorbesc tare şi râd ca nişte adolescenţi. Înainte să plecăm acasă intrăm în sala de spectacol. E întuneric, Nicholas cântă la pian la lumina mobilului şi eu mă întind pe spate şi mă uit la ştăngi. Laur cânta Dacă vrei să intri-n filmul meu, Te provoc să mă iubeşti mereu.
E decembrie şi sunt la Teatrul Ţăndărică. Am primele spectacole cu copiii cu care lucrez. Mă duc în spatele scenei să mănânc nişte Mc pe care l-am luat la pachet în drum spre teatru. Corul copiilor cântă în faţa scenei, eu stau turceşte pe întuneric, mănânc un McPuişor şi sunt fericit. Îmi dau seama cât m-am schimbat în ultimele două luni de când lucrez cu ei. Vocile lor se aud din ce în ce mai încet. Final de cântec. Aplauze.
*
Aşteptăm topurile amintirilor voastre din anul 2015 în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 20 ianuarie 2016. Mai multe detalii despre acest fel de top aici, într-o invitaţie făcută în 2013, dar rămasă încă valabilă.