Republica

Bogdan Suceavă (n. 1969, Curtea de Argeş). Studii în matematică la Universitatea Bucureşti şi la Universitatea Statului Michigan. Profesor în Departamentul de Matematică de la California State University, Fullerton, SUA. Membru al PEN Club West USA. Prima distincţie literară: Premiul I Nemira, în 1993, pentru nuvela Imperiul generalilor tîrzii. Autor al volumelor de proză Teama de amurg, Topaz, Bucureşti, 1990; Sub semnul Orionului, roman, Artprint, Bucureşti, 1992; Imperiul generalilor tîrzii şi alte istorii, nuvele (Premiul CopyRo pentru proză), Dacia, Cluj Napoca, 2002, ed. a II-a, LiterNet, 2003; Bunicul s-a întors la franceză, istorii, T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003, ed. a II-a, LiterNet, 2008; Venea din timpul diez, român, Polirom, Iaşi, 2004, 2010, 2014, ediţie maghiară, Noran, 2009, ediţie bulgară, Paradox, 2009, ediţie engleză, Northwestern University Press, 2011, ediţie franceză, Ginkgo ed., 2012, ediţie cehă, Paseka, 2014 (cartea lunii la iLiteratura.cz în mai 2014; traducătorul cărţii, Jiri Nasinec, a primit premiul Joseph Jungmann pentru cea mai bună traducere în limba cehă din anul 2014); Miruna, o poveste, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, ed. a II-a, 2008 (Premiul pentru Proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), ediţie engleză, Twisted Spoon Press, 2014, ediţie italiană, Atmosphere Libri, 2014, ediţie slovenă, Modrijan Press, 2016; Distanţe, demoni, aventuri, Tritonic, Bucureşti, 2007; Vincent nemuritorul, roman, Curtea Veche, Bucureşti, 2008; Noaptea cînd cineva a murit pentru tine, Polirom, Iaşi, 2010 (Premiul I al Reţelei literare); Memorii din biblioteca ideală, Polirom, Iaşi, 2013; Să auzi forma unei tobe, nuvele, Millenium Press, Satu Mare, 2013; Scrisori de la Polul Est, Agol, Bucureşti, 2015. Eseul său A Medieval Mystery: Nicole Oresme's Concept of Curvitas, scris împreună cu Isabel Marie Serrano şi publicat iniţial în Notices of the American Mathematical Society (2015), a fost inclus în volumul Best Writings on Mathematics 2016, Princeton University Press.
În dimineaţa zilei de 8 august 1870, proclamarea furtunoasă a republicii în Ploieşti, însoţită de ocuparea cîtorva instituţii ale urbei, se transformă cu iuţeală în chermeză: la răspîntii se desfundă poloboace de vin, iar în centrul oraşului lumea petrece în sfîrîit de grătare şi muzică de taraf. În după-amiaza aceleiaşi zile, un batalion adus cu trenul pune capăt republicii. Nu există victime, iar procesul celor care au instigat la tulburări se încheie cu achitarea inculpaţilor.

Republica este o reconstituire literară a evenimentelor pornind de la o varietate de surse, între care documente din perioada procesului, memoriile lui Al. Candiano-Popescu - principalul acuzat - şi mai ales o scurtă scriere satirică, Boborul, a lui Caragiale, pe atunci tînăr copist la judecătoria din Ploieşti. În această calitate, Iancu Caragiali asistă la investigaţiile care au urmat evenimentelor şi observă că toate părţile implicate deformează realitatea. Întîmplările din timpul republicii de la Ploieşti spun multe despre viaţa politică românească, despre români ca fiinţe politice. Iar faptul că tînărul Caragiale a fost de faţă la acele scene e de o mare importanţă pentru noi toţi, căci experienţa lui de atunci influenţează pînă azi felul în care românii privesc politica şi pe politicieni.


Actul I
Zorii Republicii
Scena întâi

Acasă la Radu Stanian. În încăperea de zi. Pe o latură a încăperii, cel mai frumos şemineu din Ploieşti. Pe perete odihnesc două iatagane minunate, cu şnururi de mătase roşie legate de mânere. Lamele lor sunt din oţel de Damasc şi lucesc ca o rază a istoriei trecute. Cu faţa la şemineu, un divan turcesc, acoperit cu o cuvertură mătăsoasă, adusă de la Budapesta. Pernele mari, generoase sunt strivite, ca şi cum stăpânul casei tocmai s-ar fi ridicat dintre ele. Radu Stanian tocmai l-a primit pe Mitică Călinescu, care intră cu ochelarii în mână.
MITICĂ CĂLINESCU (îşi şterge fruntea de sudoare, vorbeşte pe un ton aluziv): De ce ai răspuns dumneata la uşă?
RADU STANIAN: Am trimis servitorul la culcare.
MITICĂ CĂLINESCU (abia a intrat, îşi pune pălăria în cuier): Ai dreptate, cu cât mai secret, cu atât mai bine.
RADU STANIAN: Da, vezi dumneata, e casa mea. Dacă se află de conspiraţie, eu ajung să sap la sare. S-au mai văzut cazuri.
MITICĂ CĂLINESCU: Domnule! Gândeşte-te aşa: toţi sunt oameni de onoare.
RADU STANIAN: Onoare, onoare, dar cam aprinşi.
MITICĂ CĂLINESCU: Şi asta nu-i de bine?
RADU STANIAN: Să te pui împotriva Domniei cu oameni aprinşi? Nu, eu zic că nu e de bine. Trebuie oameni de familie, aşezaţi la casa lor, cu mintea întreagă, care să tacă şi să facă. Ăştia ai noştri vorbesc cam mult.
MITICĂ CĂLINESCU (oarecum uimit): Dar, dacă-s oameni aşezaţi, mai vin la revoluţie?
RADU STANIAN: Lasă-i că vin! Nu mai ştii cum a fost la unşpe fevruarie? Hai, că-ţi aduci aminte, ai fost şi dumneata. Nu pierde românul ocazia să ia parte la o sculare pe cinste!
MITICĂ CĂLINESCU: La unşpe fevruarie n-am avut de ales. O luase razna Vodă Cuza, nu se mai putea cu el. Şi-a primit ce-a căutat.
RADU STANIAN: Aşa o fi. Dar uite... Ştii ceva? Mie nu-mi prea place Candiano ăsta al dumitale.
MITICĂ CĂLINESCU: Al meu?
RADU STANIAN: Da, da, al dumitale.
MITICĂ CĂLINESCU: De ce al meu?
RADU STANIAN: N-ai botezat dumneata copilul lui unchiu-său?
MITICĂ CĂLINESCU: Asta e treabă de familie, n-are a face cu conspiraţia.
RADU STANIAN: La noi, conspiraţiile în familie se fac. Acuma, familia dumitale aduce conspiraţia în casa mea. Asta e partea care mă cam nelinişteşte. Cum ziceam, nu-mi prea place când se aprinde Candiano ăsta al nostru. Sare cam repede.
MITICĂ CĂLINESCU: Aşa e el, seamănă cu maică-sa. Aprigă femeie, grecoaica. D-aia se şi zice că i-au ars călcâiele lui conu' Brătianu după ea în tinereţe... Ce să-i faci, seminţia lordului Byron, grecoaicele astea, rebele, rebele! Bine că nu fac şi femeile politică. Nici nu vreau să mă gândesc ce-ar fi făcut mă-sa dacă i-ar fi încăput o armă pe mână. Dar poftim. Şi s-a altoit sângele lu' mă-sa cu sânge de italian. Cum să nu dea din asta cel mai aprins român? Şi liberal peste poate.
RADU STANIAN (privind spre fereastră, apoi spre şemineu): Să pună grecoaica mâna pe armă zici? De neînchipuit.
MITICĂ CĂLINESCU: Vorba vine... Politica e ca o armă. Dar ştiai povestea asta, că lui nenea Brătianu i-ar fi plăcut de maică-sa la tinereţe?
RADU STANIAN: Parcă am auzit ceva. Dar nu ştiu, zvonuri. Vorbeşte lumea.
MITICĂ CĂLINESCU: C-ar fi cerut-o de nevastă şi ea nu l-ar fi vrut. A avut fandacsie mare cu italianul.
RADU STANIAN: Dar nu asta e grija mea, domn'e. Ci mă uit aşa, la toată situaţiunea. Uite cum a fost la unşpe fevruarie. Îmbrăcat în locotenent, cu sabia scoasă, cine era în rândul întâi, agitând poporul în contra lui Cuza? Candiano! Cum se face apoi treaba, Candiano îşi dă demisia din armată, pleacă la Paris şi se întoarce de acolo avocat. Şi pricopseşte urbea noastră venind aici. Vorba dumitale, nu s-a dus la mă-sa la Buzău, a venit aici.
MITICĂ CĂLINESCU (parcă alungând grijile cu mâna): Las' că e mai bine aici. Stau Ploieştii cu ochii pe el. Nici o lampă cu gaz să nu fie lăsată singură!
RADU STANIAN (oarecum intrigat): Ha! Care ochi pe el, frate? Uite că ne e recomandat de la Bucureşti, de la conducerea partidului, carevasăzică de la nenea Brătianu, să facem conspiraţie în contra principelui tot cu el. Adică, vezi, de la Brătianu! Tocmai cu el, care acum patru ani a scos sabia pentru conspiraţiunea care l-a adus pe Vodă Carol. Acuma, ca să vezi, e pe dos. Peste astea, omul-cheie e prea aprins. Nu ţi se pare că e pericol aici? Numai faptul că s-a schimbat partidul şi e pericol mare, darămite cu oamenii ăştia, încrengaţi între ei de nu se poate...
MITICĂ CĂLINESCU: Ei, acum şi dumneata... Se mai schimbă omul în politică. Toţi suntem oameni, azi avem o părere, mâine alta. Doar nu vrei să stea omul ţeapăn ca reteveiul la liturghie.
RADU STANIAN: Ba mie asta mi se pare că aici e pericol. Când pleci pe-o cale, ţine-te, frăţioare, tot de ea. Mori pentru cauză, dacă te-ai dat ei.
MITICĂ CĂLINESCU: Cu asta ai tras la ţintă. Aşa e, domnule, lumea pe la noi se cam schimbă. Ai dreptate! Dar eu întreb aşa. Dacă ţara a apucat-o într-o direcţie greşită? Ce să facă partidul? Ştii cum se spune, că în politică geniul e să ştii cum să schimbi oiştea.


PETRE APOSTOLESCU (suit pe tribuna improvizată): Iubiţi concetăţeni! Fraţi întru cauză! Marii republicani ai istoriei, de la Marc Aureliu la Napoleon cel din zilele noastre, au ştiut că republicile apar pe cale naturală, adică de la popor! (Urale. Taraful încheagă un acord de Hora Unirii.) Când un popor e gata să se ocârmuiască singur, atunci el e pregătit să se guverneze ca republică. Aceasta se întâmplă numai la sorocul potrivit, niciodată mai devreme! Cea mai bună dovadă că România este gata pentru un regim republican este tocmai faptul că noi toţi ne gândim la asta! (Aplauze.) Dar să vă întreb! Să vă întreb! Pe fiecare dintre voi, în parte: în câte feluri poate apărea o republică?
O VOCE DIN MULŢIME: Da, da, în câte feluri?
PETRE APOSTOLESCU: Pe cale naturală este primul fel! Dar mai este un fel, cel de-al doilea, când republica izvorăşte dintr-un palat!
CETĂŢEANUL TURMENTAT: Cum să izvorască republica dintr-un palat?
PETRE APOSTOLESCU: Ei, cum! Cine ştie cum!
DIDINA: Domnule, dumneata vorbeşti în dodii!... Sau zici de minuni!
(Se aud râsete.)
PETRE APOSTOLESCU: Da! De minuni este vorba! Atunci când există apăsarea tiraniei, vin şi minunile izbăvitoare! Ceea ce trăim noi aici, în Ploieşti, este o republică născută pe cale naturală! Şi de aceea ea va dăinui la fel de mult cât va ţine şi trezia cetăţenească a naţiunii! Iar o naţie deşteptată la simţ cetăţenesc aşa rămâne pururea, până la capătul vremilor!
(Taraful începe să cânte Deşteaptă-te, române. După câteva acorduri se opreşte, în falsetto.)
PETRE APOSTOLESCU: Dacă ar fi să merg pe acelaşi drum în lupta pentru republica noastră, cea născută în aceste minunate zori, la fel aş face tot ce-am făcut până acum! Şi ştiţi de ce? Pentru că acesta este răspunsul pe care îl dăm noi tiraniei! Poftim! De aia! (După ce rosteşte aceste cuvinte, sare de pe tribuna improvizată, în uralele generale, oarecum neaşteptat.)
(Mulţimea se strânge roată în jurul tribunei. Aşteaptă acum cu mare curiozitate pe viitorul vorbitor.)
POPA NAE (se suie cu oarecare greutate pe tribuna improvizată): Iubiţi credincioşi! Ne găsim împreună în aceste zori minunate ca şi cum am fi petrecut împreună după o noapte la slujbă. Şi, într-un fel deosebit, slujbă a fost! Ne găsim împreună, ca şi cum am fi o mare familie. Dragostea care se simte azi, aici, ne-a adus pe toţi împreună, pentru o lucrare de inimă, o lucrare de credinţă.
(S-a făcut o linişte mormântală în Piaţa Unirii. Pe fundal, ţambalagiul tarafului ciupeşte coardele, ca şi cum ar căuta să sune cum trebuie. Acesta-i singurul sunet care turbură cuvântarea.)
POPA NAE: Cum vă simţiţi voi, iubiţi credincioşi, când vă gândiţi că ţara e ocârmuită de un papistaş?
(Parcă s-ar fi dezlegat băierile sacului cu huiduieli, fluierături şi sudălmi.)
POPA NAE: Despre asta e vorba, iubiţilor! Vodă Carol a fost întrebat în mai multe rânduri dacă n-ar vrea să se împământenească şi el, să fie una cu acest popor. Dar nu, credinţa lui e de papistaş. Nu avem nimic cu el, poate să fie papistaş acolo, în Prusia, în castelul de unde a venit! (Urale de aprobare.) Ducă-se! (Aplauze.) Multe întrebări ne trec prin minte acum. Ne gândim cu toţii cum o fi mai bine pentru ţărişoara noastră, pentru România. Unii cred că e mai bine să fie republică şi puterea să fie a poporului drept-credincios. Alţii cred că e mai bine să avem domn, iar dacă e pe aşa, dragilor, noi spunem doar atât: să fie un domn aproape de popor! (Urale.) Un domn care să înţeleagă poporul! (Urale.) Să facă şi el crucea cum o face poporul! (Urale.)
O VOCE: Ăla-i dracu' gol! Nici nu-şi face cruce!
POPA NAE: Dar măcar un domn de gintă latină să fie! Dacă nu pravoslavnic, măcar de-un sânge cu noi! (Urale care se aud până departe.)
CANDIANO (care tocmai a revenit lângă tribună şi abia-şi trage sufletul, pentru că a alergat de la clădirea Prefecturii până la tribună): Bravo, părinte! Dumneata vorbeşti cel mai bine!
POPA NAE: Ce-o fi mai bine pentru ţărişoara noastră? Republică sau monarhie? La pasiunile pe care le-adăpostim noi în sân, iubiţi credincioşi, grea e despărţirea aceasta între două căi aşa de diferite! Tot timpul sufletul nostru va fi sfâşiat de această împărţeală. Dar o treabă ştim: aşa nu se mai poate! (Apoi, cu grele cazne, începe lucrarea dării jos de pe tribună.)
DIDINA: Nu se mai poate!
O VOCE: Jos tiranul!
CANDIANO (dând tonul scandărilor): Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te!
MITICĂ CĂLINESCU (urcând în locul părintelui pe tribună): Aţi auzit ce a spus părintele?! Aşa e?
(Se scandează mai departe "Li-ber-ta-te!".)

Aplauzele şi uralele nu mai contenesc. Aerul minunat al dimineţii începe să se amestece cu un fum cu miros plăcut, pentru că mai multe grătare au fost instalate de cârciumar pe iarbă. Lumea se uită şi vede ce se pregăteşte. Inimile, aprinse de entuziasm, culeg o bucurie în plus, pentru că există şi bucurii ale simţurilor, nu doar duhovniceşti bucurii republicane.
Mitică Călinescu are de acum cuvântul. Haina îi atârnă într-o parte, cravata e pe jumătate desfăcută şi unul dintre nasturii de la cămaşă s-a dus, ca şi cum ar fi venit de la alegeri.


CATINCA (sprijinindu-se în mătură şi privindu-l cu o căutătură aprigă): Ştiu c-ai fost în Piaţa Unirii, că ai fost la prefectură, că ai fost la poliţie, că ai fost văzut acolo cu toţi beţivii şi zurbagiii. Tu şi republica? Ce ştii tu despre asta, mă?
IANCU (gest amplu cu braţele): Mama... Am luat parte la un lucru minunat, la o frăţietate atât de cuprinzătoare, e cel mai important lucru pe care l-am făcut în viaţa mea...
CATINCA (se dă aproape de el): Ce-ai făcut? Ai băut?
IANCU (trăgându-se un pas înapoi): Am fost cu poporul.
CATINCA: Ba ai fost cu beţivul ăla de Stan Popescu, cu nenorocitul de popa Nae, care trage a puşcărie de ani buni. Vai şi-amar, nimic n-o să se aleagă de tine! Iar taică-tău, că ştii ce bolnav e, se gândea că într-o bună zi, dacă e ceva de capul tău, te vor face din copist grefier. Dar cum să ajungi tu mai departe decât eşti? Ce să te mai facă acum, după ce te-a văzut tot oraşul ce poamă eşti?
IANCU (arătând cu degetul spre oraş, înspre locul unde se vede, înălţată deasupra copacilor, clopotniţa de la Sfânta Vineri): Nimic nu e mai sublim decât să fii una cu voinţa poporului, să te simţi una cu el.
CATINCA: Dacă acuma te-a văzut toată lumea din Ploieşti chefuind cu toţi beţivii, cu toţi alungaţii, nu numai că nu mai ajungi grefier, ci, când îţi vor lua slujba de copist, cine-ţi mai dă ţie o pâine, nefericitule?
IANCU: Mama, n-ai nici o grijă! În republică se va ţine seama de meritele revoluţionare ale fiecăruia. În câteva zile România va fi republică şi eu voi rămâne subcomisar de poliţie. Vor fi douăzeci de noi poliţişti aici, în Ploieşti, şi eu sunt unul dintre ei.
CATINCA (ridică mătura şi-i dă drumul cu toată greutatea asupra lui Iancu; tricornul sare cât colo): Na merite! Na poliţie!
IANCU: Stai aşa!
CATINCA: Na! Na! Îţi dau eu ţie poliţie! (Dă cu toată puterea, nu se joacă.)
IANCU (de-acum dându-se pe după puţul din curte, acolo unde mătura nu-l poate ajunge): Mama, nu m-ai priceput? De ce te comporţi ca reacţiunea?
CATINCA: Nefericitule! Te-ai amestecat cu derbedeii, mă faci de râs în mahala, râd toate de mine! Cine a mai pomenit slujbaş de la Judecătorie să se ducă la revoluţie? Ţi-ai pierdut minţile de tot? Vrei să grăbeşti sfârşitul lui taică-tău? (Ia de pe jos pălăria pe care Iancu o pierduse în faza preliminară a conflictului.) Asta vrei, zevzecule?
IANCU: Mamă, dă-mi-o înapoi. E pălăria de subcomisar al poliţiei republicane.
CATINCA (dă drumul la mătură; întoarce pălăria pe dos): Aha!
IANCU: Mama! Nu!
CATINCA: Uite ce fac eu cu comisăreala ta! (Rupe panglica tricoloră de pe borurile pălăriei, trage de căptuşeală, apoi aruncă pălăria peste gard.)
IANCU (urmăreşte zborul pălăriei): N-aş fi crezut că eşti aşa de conservatoare!
CATINCA: Ba tu eşti un zevzec! Un coate-goale! O să ajungi să dormi sub poduri! Nici să te ţii de o amărâtă de slujbă nu eşti în stare! Dar nu te las eu, nu te las! Să nu-mi zici mie Catinca dacă te las să te faci praf, aşa cum vrei tu. Eu n-am revoluţionari în familie! Eu am oameni cinstiţi, hotărâţi pe muncă, nu pe zurbangeală!
IANCU: Dar facerea unei republici nu e muncă? Asta e o lucrare grea!
LUCA (târând picioarele tare greu, ţinându-se de capul pieptului): Am ascultat toată hărmălaia asta. Ajunge. Gata. Putem discuta ca oamenii.
CATINCA: Ştii ce a făcut?
LUCA: Mi-e limpede ce-a făcut. Am auzit.
(Lenci se arată temătoare în uşă; ascultă cu un aer de pisică speriată discuţia.)
CATINCA: A băut cu derbedeii în parc. Cu Stan Popescu! Şi cică republică.
IANCU: Am fost cu mişcarea republicană din primele momente. Am văzut fiecare cucerire a poporului. Am fost numit subcomisar al poliţiei.
LUCA (aşezându-se cu mare greutate pe o buturugă): Măi, băiatule, dar tu nu ştii că fiecare om nu trebuie să încerce decât ceea ce poate?
CATINCA: Hai să-ţi spun eu cum ţi se face cinstea praf. (Arată pe degetele de la mâna dreaptă, ca şi cum ar număra.) Te-au văzut Aritina lui Ipingescu, Eufrosina lui Mardare, Frosa Georgescu, Tanţa din mahalaua Rudului, te-a văzut tot Ploieştiu'. (Vorbind către Luca.) A fost la revoluţie? L-a văzut toată lumea!
LUCA: Dar nu e totul pierdut. După ce-l dau afară, să se facă actor. Nu zicea el asta acum ceva vreme? O să fie mâncat de nevoi toată viaţa. Asta vrei, musiu?
IANCU: Tată, în republică toată lumea va avea un loc de muncă. E nevoie de puterile fiecăruia. Fiecăruia după muncă, fiecăruia după nevoi!
LUCA: Nu va fi nici o republică.
CATINCA (ridicând mătura de jos): Nu vezi, mă, ce bolnav e tac-tu?
LUCA: Republică? Tu te-ai gândit bine la asta? Ieri vroiai actor, acum vrei comisar de poliţie? Ce te-a schimbat aşa, peste noapte? Măi, ce te-ai aprins!
IANCU: Sigur că m-am gândit! Am simţit entuziasmul poporului.
LUCA: Hai să-ţi explic eu de ce nu se poate.
IANCU: Ce să nu se poată?
LUCA: Să fie România republică.
IANCU: Dacă vrea poporul, se poate!
LUCA: Ascultă bine aici. (Se uită la el cu subînţeles.) Spune-mi câte republici sunt în Europa acum.
(Un moment de linişte.)
IANCU (nu-şi poate aminti nici una): Ce are asta a face cu noi?


- Am fost până acasă, răspunse Iancu. - Am fost reţinut puţin de familie. Când m-am întors, republica nu mai era.
Candiano dădu din umeri:
- Eu mi-am făcut datoria.
- Oho! Uite ce a ieşit. Dumneata ştiai în ce bagi pe toţi oamenii ăştia? Că va veni armata? Că vor fi cercetări?
Obrazul lui Candiano păru a rămâne nemişcat atunci când vorbi. Pomeţii i se înroşiră, ca de ruşine. Era apăsat de ceea ce i se întâmpla. Răspunse:
- Iancule, stai aşa. Eu am fost pregătit dintotdeauna să plătesc un preţ oricât de mare pentru crezul libertăţii noastre. De mine nu mi-e deloc. De ceilalţi, da, îmi pasă. O să iau asupra mea tot. Dar a fost o situaţie foarte nefavorabilă. Începând cu războiul dintre Franţa şi Prusia şi continuând cu răspunsul mizerabil al militarilor români, care nu au mişcat ce trebuie la Bucureşti, lucrurile n-au mers în favoarea noastră. Sper că nu mă condamni pe mine pentru asta. Altcineva e de vină. Reacţiunea a avut susţinere, ăsta a fost necazul.
Se gândi puţin şi apoi adăugă:
- Adică ăia care nu l-au apărat pe Cuza l-au apărat pe Carol. Cine ar fi crezut asta? Ai dracului! Din cauza lor a căzut toată treaba.
Iancu se uită la el cu o privire plină de dezamăgire când îl întrebă:
- Cine să fie de vină?
- Nimeni altcineva decât neamţul dumitale.
- Al meu? izbucni Iancu cu o voce în registru destul de coborât, spre a nu auzi nimeni de pe coridor.
- Da, da, al dumitale.
- Cum aşa? zise Iancu.
- Nu eşti copist la Judecătorie? E regimul dumitale.
- Dar ce altceva am eu de făcut? spuse Iancu. - Ce altceva să fac, ca muncă cinstită, în oraşul ăsta?
Atunci uşa se deschise, magistratul reintră în încăpere şi îşi reluă locul pe scaunul ca un jilţ domnesc care-i făcea atât de bine la spate.
- Domnul meu, mă numesc Simion Populeanu şi am onoarea de a reprezenta Domnia în investigarea cazului de trădare de la 8 august 1870, la care domnia ta, domnule Candiano-Popescu, ai calitate de învinuit. Aşadar, aceasta e situaţia în care ne aflăm şi mi-aş îngădui să-ţi recomand să colaborezi cu noi.
Urmă un moment de tăcere, la capătul căruia domnul Populeanu se ridică în jilţ. Continuă:
- Să trecem în revistă faptele. Aşadar, procedura investigaţiei ne cere să verificăm totul, faptă cu faptă. Ai dumneata vreo întrebare asupra procedurii?
Candiano răspunse, cu un zâmbet rece:
- Ne va judeca istoria, domnule Populeanu.
- Bravada nu-ţi ajută la nimic, stimate domn.
- Vreau să spun, domnule, că istoria va consemna primul caz de acuzaţie la adresa organizatorilor unei chermeze publice.
Aici magistratul chiar râse:
- Adică dumneata vrei ca eu să cred că n-a fost decât o chermeză?
Candiano declamă, cu un gest amplu cu braţele:
- Absolut! Văd multă lume întemniţată pentru o serbare populară.
Magistratul continuă pe un ton profesional:
- Dumneata nu realizezi ce se petrece aici. Instrumentarea acestei investigaţii va sta la baza unui act de acuzare. Cei găsiţi vinovaţi de trădare de ţară de către tribunal ar putea fi condamnaţi la moarte. Or, asta înseamnă că orice acuzat de acum poate atârna în ştreang.
Candiano rămase împietrit. I se mişcară doar buzele când spuse:
- Europa nu va permite asta.
- Va fi un proces cu juri, într-o curte la care jurnaliştii din Apus vor avea acces. Noi nu avem altceva de făcut decât să documentăm faptele. Dacă juriul va considera că faptele se încadrează în ceea ce descrie legea, acuzarea va cere condamnarea la moarte. E foarte posibil ca unii să atârne în ştreang pentru faptele de la 8 august.
Candiano se întoarse spre magistrat şi spuse cu reţinută obidă:
- Nu răspund la nici un fel de întrebări. Nu recunosc dreptul acestui tribunal de a mă judeca. Cer judecarea într-o curte neutră, stabilită de puterile europene.
Magistratul clătină din cap, nu, nu. Spuse:
- Aşa ceva nu e prevăzut în legislaţia noastră! Dumneata ar trebui să ştii, doar ai studiat dreptul.
Candiano se apără astfel:
- Dar aceasta e o mare nedreptate! Este o mârşăvie! Nu putem fi judecaţi de cei împotriva cărora ne-am ridicat pentru a ne cere drepturile! Europa nu va permite asta!
- Stai liniştit, nu vom adăuga în rechizitoriu alte fapte decât cele pe care domnia ta le-ai comis. Mai sunt şi colaboratorii dumitale, cei din acel aşa-zis comitet revoluţionar. Aici trebuie să clarificăm responsabilităţile. Cine ce a făcut, aceasta-i întrebarea. După cum sigur îţi dai seama, avem faptele, mulţi martori ne-au permis să restabilim cronologia. Ştim ce a făcut fiecare târgoveţ în ziua aceea, de la unu noaptea până spre orele patru ale după-amiezii, când batalionul sosit de la Bucureşti a restabilit ordinea în oraş. Asta va fi în rechizitoriu. Ce s-a făcut aici, fapte şi doar fapte.
- De ce nu am cu mine un avocat? spuse Candiano.
- Suntem în faza preliminară a procedurii, când se face confruntarea faptică. E o situaţie de securitate a ţării şi aici procedura zice că nu e nevoie de avocat al apărării atunci când se pun întrebările.
Candiano se uită spre Iancu, de parcă s-ar fi aşteptat ca el să-l apere. Întrebă:
- De unde procedura asta?
- E dreptul procedural al Principatelor Unite.


CEZAR BOLLIAC (singur pe scena întunecată, vorbind cu patos, cu o exaltare intrinsecă personajului, care pur şi simplu nu poate altfel): Ştirile care ne vin de la Paris sunt incredibile. Trebuie repovestite într-un editorial din Trompeta Carpaţilor. Ziarul acesta este casa mea de suflet! De câte ori nu m-am destăinuit eu pe prima lui pagină? Voi amâna articolul despre săpăturile arheologice pe care le-am făcut vara trecută şi voi scrie despre aventurile acestea recente ale extraordinarului om politic francez Léon Gambetta. Omul acesta e un adevărat nemuritor, înzestrat cu nouă vieţi şi o clarviziune demnă de Sfântul Pavel! Iată ce s-a întâmplat! Am citit cu toţii cum el a fost cel care a promulgat Republica de pe terasa de la Hôtel de Ville, acel loc minunat, drag tuturor europenilor. După bătălia de la Sedan, împăratul Napoleon al III-lea a fost capturat de armata prusiană. În Paris, deşi el nu şi-ar fi dorit, acela a fost momentul lui Gambetta. Astfel se împlineşte profeţia lui Victor Hugo, care a spus că regimul imperial va avea parte de un destin pe măsura staturii împăratului. Iată, aşa a fost! În mizerie s-a sfârşit al Doilea Imperiu şi în ultimele lui clipe politice cine s-a mai aflat lângă împărat? Nimeni! Iar Victor Hugo a spus asta încă de acum optsprezece ani! Câtă clarviziune la acest minunat Hugo, pe care scriitorii noştri ar trebui să şi-l ia drept model, atât în termeni de conştiinţă, cât şi în planul respiraţiei artistice! Noi am mai scris asta! Dar să revenim la Gambetta! Câte pledoarii înţelepte nu a prezentat el! Şi cât de puţin a fost ascultat! Din pricina proximităţii inamicului, Gambetta a cerut guvernului provizoriu republican să se retragă la Tours. Dar ei nu şi nu, căci cine pleacă din Paris pierde Franţa, aşa au răspuns. Iar când trupele prusiene au înconjurat Parisul, Gambetta a plecat din oraş într-un balon cu aer cald, al cărui nume ne-a fost comunicat de presa din întreaga lume, se cheamă Armand-Barbès. Ieri, 7 octombrie 1870, Léon Gambetta s-a înălţat în balon deasupra liniilor inamice, printre plumbii răuvoitori ai duşmanilor săi, şi dus a fost la Tours, de unde va încerca să organizeze rezistenţa! Minunată patria care are astfel de fii! Câtă inspiraţie la acest Gambetta! Nu cunoaşte epoca noastră nici un om de stat de un asemenea eroism, de o asemenea anvergură. Acum vreo şase-şapte ani toată lumea vorbea despre Cinq semaines en ballon, minunatul roman al inepuizabilului Jules Verne, care descrie cu o minuţie de ceasornicar toate acele locuri de pe pământ în care el n-a călcat vreodată şi care ne ţine cu sufletul la gură prin arta sa narativă. Ei bine, au fost voci în Franţa care au spus că povestea lui Jules Verne e incredibilă, că nu se poate traversa Africa în balon pe traseul sugerat de roman. Cine s-ar fi aşteptat ca evanghelistul republicii, Gambetta, să facă un asemenea salt peste liniile inamice? E adevărat, totul depinde de vânt, se poate spune că a avut omul noroc, dar e şi multă ştiinţă aici! De ce nu vin şi scriitorii noştri cu poveşti despre baloane cu aer cald, despre aventuri africane? Uite, aici imaginaţie, acesta e viitorul literaturii, atât la Victor Hugo, cât şi la Jules Verne! Pe când la noi ce ştiri să dai? Peste două zile, luni, 10 octombrie, începe la Târgovişte procesul celor patruzeci şi unu de republicani care s-au ridicat la Ploieşti pe data de 8 august anul curent în contra stăpânirii. Primul dintre acuzaţi este Alexandru Candiano-Popescu, fost căpitan în armata ţării, care s-a proclamat lider republican la Ploieşti. Al doilea acuzat este şeful unei aşa-zise poliţii republicane, Stan Popescu, un caracter aventuros, cunoscut cititorilor noştri din relatarea diverselor sale aventuri pe varii meridiane europene. Acuzarea este condusă de domnul Jacob Lahovary, nimeni altul decât fratele ministrului Justiţiei. Ca să vezi imparţialitate! Acesta va fi secondat de doi ilfoveni, domnul Simion Populeanu şi domnul Nicu Dimitrescu, zis Coco, şi de judele ploieştean Alexandru Liunaru. De cealaltă parte, cei patruzeci şi unu de acuzaţi sunt apăraţi de domnii avocaţi Ion Câmpineanu, Anastase Stolojan, Nicolae Fleva, Alexandru Papiu-Ilarian şi de asistenţii domniilor lor. Tocmai în ziua când procesul acesta debutează la Târgovişte, excelenţa sa, domnitorul nostru, Carol, vizitează Ploieştii. Dar nu cere oarece curaj o asemenea vizită tocmai în ziua aceea? Ne e greu să credem că scapă fără nişte huiduieli, măcar când o trece ditamai liota oficială prin mahala. E adevărat că e acompaniat de întreg regimentul de gardă, că o să scoată şi călăraşii, şi dorobanţii, ba vor aduce şi grănicerii, căci Ploieştii sunt ridicaţi pe material inflamabil şi, cu cât mai bună lumea, cu atât mai mare teama de pălălaie. Aşadar, poftim. De-o parte, aventură, înălţare, politică dusă până la nivelul levitaţiei, de cealaltă parte, şerpăria noastră de toate zilele, din care cu greu ne vom scoate vreodată. Cine să fie acela care să cuprindă toate acestea într-o formulă unică, într-o privire a timpului nostru?