Prefaţă şi introducere la O istorie a ateismului

Citiţi un fragment din această carte.


Ideea de a scrie o istorie a ateismului cred că echivalează, în definitiv, cu încercarea de a surprinde opoziţia faţă de autoritate şi faţă de iraţional, iar în acest caz autoritatea este eminamente cea ecleziastică. Apariţia unei astfel de cărţi într-un spaţiu intelectual românesc ce se află în plină gâlceavă a tradiţiei cu modernitatea sau a revelaţiei cu raţiunea şi ştiinţa este cât se poate de bine-venită. Ideile mijlocite de scriitura austeră şi percutantă a lui Ovidiu Morar şi-au păstrat în marea lor majoritate prospeţimea şi forţa argumentativă.

În acest volum veţi întâlni expunându-şi argumentele antiteiste sau antiteologice şi antiecleziastice gânditori care au contribuit, în mai mare sau mai mică măsură, la făurirea societăţii europene moderne seculare. Termenul ateism, folosit în titlu, în cuvintele autorului, "poate fi definit în sens larg ca negaţia, din perspectivă raţională, a credinţei în supranatural, iar în sens restrâns ca negaţia ideii de religie, adică de instituţionalizare a credinţei". Ateismul înglobează astfel diferite poziţii exprimate în diferite perioade de liber-cugetători şi deişti, poziţii al căror conţinut poate intra cu uşurinţă în bagajul argumentativ al unei poziţii raţionale atee. Pentru a ne face o idee despre relaţia dintre categoriile pomenite mai sus, aş putea spune că orice ateu este şi un liber-cugetător, însă nu orice liber-cugetător este un ateu, în timp ce deismul este compatibil cu libertatea de gândire. Desigur, aceste graniţe nu au fost mereu înţelese astfel, putând spune că nici măcar astăzi unii termeni din această zonă antireligioasă nu sunt înţeleşi în acelaşi fel - motiv pentru care o mică discuţie asupra lor este necesară.

Deismul, al cărui cel mai clar reprezentant din acest volum este Thomas Paine (ultimul mare deist), prin respectul său faţă de raţiune şi ştiinţă, îi poate face pe mulţi să-l considere un fel de rămăşiţă îndărătnică a credinţei într-o divinitate rămasă pe tronul său şi înconjurată de o mare de argumente raţionale ce o golesc de toate atributele tradiţionale pe care le avea, transformând-o aproape într-o forţă impersonală, dezantropomorfizată. Astfel, nu întâmplător mulţi au crezut şi încă mai cred că, la unii autori de secol XVII şi XVIII, deismul este o formă de mascare a propriului ateism sau materialism, secolul al XVIII-lea fiind, de altfel, martorul celor mai elaborate disimulări auctoriale (nume fictive sau împrumutate, precum şi edituri inventate) folosite în vederea diseminării ideilor subversive.

Liber-cugetătorul (cel mai bine reprezentat în acest volum de Voltaire), după cum îi spune şi numele, este apărătorul discuţiei critice, al libertăţii de gândire şi de cercetare, al libertăţii de conştiinţă şi de expresie. Liber-cugetătorul luptă împotriva autorităţii absolute, autoritate a cărei formă a fost dusă pe cele mai înalte culmi de instituţiile religioase.

În fine, ateismul rămâne în continuare cel mai controversat termen, iar ateul (încă) unul dintre cele mai detestate persoane. În 1724, savantul Richard Bentley scria că ateul nu poate fi niciodată un prieten loial sau un cetăţean loial. Teologul protestant Robert Flint (1838-1910) susţinea că în orice ţară în care ateismul a devenit dominant se ajunge la decădere şi la dezastru naţional. Atât Platon (în Legile X), cât şi Toma de Aquino (Summa Theologica 2-2. I-16) încurajau pedeapsa cu moartea pentru atei. Iar astăzi, în anumite zone de pe glob, faptul de a critica religia şi de a fi ateu echivalează cu propria condamnare la moarte. Chiar dacă înainte ateismul nu însemna o negare totală a religiei şi a ideii de divinitate, această poziţie a întâlnit şi întâlneşte o aşa de mare ostilitate pentru că, cel puţin la nivel personal, neagă o serie de credinţe ce au rolul de a ne poziţiona în raport cu universul, cu ceilalţi şi cu noi înşine. Ele sunt dătătoare de sens şi astfel sunt considerate sine qua non, de neatins şi profund personale. Ateismul vine să le pună în discuţie, afirmând că nici aceste credinţe nu pot fi ferite de critică; propria religie, asemenea propriilor idei politice şi propriului stil de viaţă, trebuind să fie supusă aceloraşi investigaţii ale raţiunii şi ştiinţei.

Poziţia atee este una eminamente negativă şi reacţionară. Ateul nu este în principal o persoană care crede că divinitatea nu există, ci mai curând el nu crede în existenţa divinităţii. Ateismul nu este o credinţă, ci este poziţia cuiva care nu este convins de dovezile teismului, iar această poziţie nu este definitorie pentru profilul unui ateu, întrucât există mulţi atei care au afinităţi pentru religiile tolerante precum budismul, hinduismul, jainismul, daoismul şi alte forme de spiritualitate, atei care se identifică cu socialismul comunist, atei raţionalişti sau obiectivişti, atei care şi-au formulat propriile filosofii şi coduri morale şi atei care promovează spiritul ştiinţific.

Aceste trei categorii pot fi aplicate în mod alternativ la cea mai mare parte a autorilor din O istorie a ateismului, iar ideea fundamentală care străbate toate ideile citate şi parafrazate în această carte este libertatea (de gândire, de conştiinţă şi de credinţă), motiv pentru care voi încheia această scurtă intervenţie cu un citat din marele necredincios american Robert Ingersoll (1833-1899), care este cât se poate de reprezentativ pentru spiritul autorilor pe care îi veţi găsi în această istorie:
În istoria gândirii, ateismul ocupă un loc special, fiind încă tratat cu rezervă sau chiar cu ostilitate. Explicaţia acestei mefienţe, fără îndoială regretabile din punct de vedere intelectual, e simplă totuşi: câtă vreme religia, sau mai exact credinţa într-o putere nevăzută mai mult sau mai puţin personală, continuă să joace, în societatea umană, un rol major, ideologia care o contestă va fi în mod natural dezavuată de instituţiile care o susţin, de Biserică în primul rând, dar şi de altele interesate, din varii motive, de perpetuarea fenomenului religios.

De la începutul istoriei sale, ateismul a fost de regulă privit cu aversiune, ca o gândire subversivă în raport cu cea oficială, o gândire eretică prin excelenţă. Etimologia cuvântului ne lămureşte foarte bine asupra acestui fapt: ateism provine din substantivul grecesc ἀθεότης, care la rândul lui e derivat din adjectivul ἄθεος ("ateu"), compus din prefixul privativ ἄ şi substantivul θεος, "zeu", care circula în Antichitate cu sensul de "fără zei", adică de lipsă de pietate faţă de zeii cetăţii. După cum se vede, termenul desemna dintru început o lipsă fundamentală, care ulterior a fost identificată cu o gravă carenţă ontologică (lipsa sentimentului de dumnezeu, teos, considerat a fi norma): ateul a ajuns să fie privit, până în zilele noastre, ca o fiinţă imperfectă, un fel de aberaţie a naturii. Primul autor cunoscut care a utilizat termenul ἄθεος, cu sensul peiorativ de om care nu crede în zei, a fost Platon, în Apărarea lui Socrate (26 c), pentru a-l disculpa pe magistrul său Socrate de această acuzaţie (după cum se ştie, acesta a fost condamnat la moarte de tribunalul atenian pentru mai multe delicte, între care şi lipsa de pietate) şi tot Platon a folosit pentru prima oară şi substantivul ἀθεότης, în Omul politic (308 e), ca definind o "natură năvalnică şi perversă".

După unii cercetători ai fenomenului, s-ar impune o disociere teoretică între un "ateism negativ", care ar însemna "lipsa credinţei în Dumnezeu", şi un "ateism pozitiv", care ar semnifica "necredinţa (i.e. negarea credinţei) în Dumnezeu"; dacă primul, numit şi "ateism soft", e în esenţă acelaşi lucru cu agnosticismul, care stipulează că existenţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută, cel de al doilea susţine fără rezerve că Dumnezeu nu există, acesta reprezentând de fapt ateismul veritabil. Mai mult decât un simplu scepticism, ateismul propriu-zis ar fi deci tot o formă de credinţă (că Dumnezeu nu există), sau, după unii, chiar de fundamentalism (secular), care s-ar caracteriza printr-un spirit combativ în raport cu credinţa contrarie (religioasă): ateismul s-ar defini exclusiv în raport cu ceea ce neagă (teismul). Acest tip negativ de credinţă ar fi fost imposibil în afara contextului ideologic al modernităţii, care, sub influenţa raţionalismului şi scientismului de sorginte iluministă, ar fi însemnat o schimbare de paradigmă epistemologică în raport cu vechea epocă (teocratică): transformarea omului din simplu obiect (al unei voinţe divine impenetrabile) în subiect cunoscător şi, invers, a lui Dumnezeu din creator al lumii în obiect (ipotetic) al cunoaşterii. În această accepţiune, nici nu se poate vorbi de ateism până în epoca modernă, ceea ce înţelegem astăzi prin acest termen (concepţia imanenţei lumii, în afara oricărei transcendenţe) fiind aproape neinteligibil pentru mentalitatea clasică: ateismul antic ar fi, aşadar, un ateism "soft".

În opinia altora, însă, cei care identifică ateismul cu spiritul modern se fac vinovaţi de "vanitate modernistă", căci în realitate lipsa de credinţă în supranatural e "la fel de veche ca dealurile". Ateismul ar avea de fapt o tradiţie comparabilă ca vechime cu iudaismul, primele sale manifestări cunoscute datând din secolul al VI-lea î. e. n., când filosoful grec Xenofan din Colofon îşi manifestă deschis scepticismul vizavi de credinţa în zei. Dar, la urma urmei, însăşi apariţia termenului în Antichitate atestă realitatea fenomenului, ceea ce justifică abordarea sa istorică începând chiar din această epocă, pornind de la constatarea că, dincolo de diferitele lui avataruri de-a lungul timpului, avem de-a face în fond cu aceeaşi atitudine negativă faţă de credinţele religioase existente.

Cercetătorii mai disociază între ateismul pur şi alte specii de necredinţă, precum scepticismul (suspendarea judecăţii în chestiunea credinţei), gândirea liberă (punerea sub semnul întrebării a dogmelor instituite), panteismul (identificarea lui Dumnezeu cu natura) sau deismul (respingerea tuturor cultelor religioase dar nu şi a ideii de divinitate), ajungând la aceeaşi concluzie, că ateismul ar fi "o invenţie modernă", de neconceput în afara ideilor iluministe de stat secularizat şi de ştiinţă opusă ireductibil dogmatismului religios. Acest mod (procustian) de abordare limitează însă în mod arbitrar sfera cercetării şi, implicit, înţelegerea adecvată a fenomenului, riscând chiar să-l discrediteze nejustificat (căci dacă necredinţa este o invenţie recentă, înseamnă că poate fi privită ca superfluă şi respinsă fără probleme).

Până în epoca modernă, termenul ateu desemna de jure orice specie de liber-cugetător care îndrăznea să pună în discuţie cultele religioase oficiale, toate formele de contestare a autorităţii politice fiind considerate la fel de periculoase şi, în consecinţă, sancţionate la fel de sever: în Antichitate, lipsa de pietate faţă de zeii consacraţi era sinonimă cu subminarea statului însuşi, pedeapsa penală prevăzută fiind moartea sau ostracizarea; iar ulterior, după triumful creştinismului, tiparul a fost preluat tale quale, Biserica făcând apel la autoritatea civilă pentru reprimarea ereziilor încă de la începuturile existenţei sale ca putere în stat (secolul al IV-lea); pentru crima de ateism, pedeapsa legiferată în epoca medievală (inclusiv până în vremea lui Voltaire) era şi mai drastică: mutilarea fizică urmată de arderea pe rug. În scopul anihilării ereticilor, Biserica Catolică a înfiinţat încă din 1184 instituţia de trist renume, Inchiziţia, care a fost activă până în 1850, când a avut loc ultimul autodafé, în Mexic, iar tortura, utilizată de aceasta pentru smulgerea mărturisirii, a fost condamnată de Vatican abia în 1816. În 1556, Papa Paul al IV-lea publică prima listă a cărţilor interzise de Biserică, Index librorum prohibitorum (proiectată încă din secolul al IX-lea), care va fi desfiinţată abia în 1966. Era deci perfect natural ca, în acest context, liber-cugetătorii să-şi ia măsuri de precauţie, disimulându-şi sau atenuându-şi ideile subversive sub varii forme de discurs critic, astfel încât agnosticismul sau deismul, la care aderă teoretic majoritatea (recuzând adevărurile religiei oficiale) trebuie privite de fapt, de cele mai multe ori, urmând logica negaţiei, ca forme mascate de ateism. Primele manifestări ateiste directe au apărut în Franţa abia în epoca luminilor, mai întâi sub forma unor texte publicate anonim sau sub pseudonim, ceea ce demonstrează că frica de represalii era în continuare mai mare decât miza emancipatoare pusă în joc: abia după revoluţie autorii au dobândit curajul de a-şi declara deschis opiniile sediţioase vizavi de establishmentul religios.

Rezultă că ateismul poate fi definit în sens larg ca negaţia, din perspectivă raţională, a credinţei în supranatural, iar în sens restrâns ca negaţia ideii de religie, adică de instituţionalizare a credinţei. El reprezintă un mod de gândire eminamente critic în raport cu modul dogmatic propriu spiritului religios (care înseamnă admiterea ca adevăruri incontestabile a unor idei, id est dogme, impuse de autoritatea ecleziastică), opunând raţiunea (înţeleasă ca ne-credinţă) credinţei oarbe, iraţionale. În funcţie de miza urmărită, critica ideilor religioase este dezvoltată din perspective diferite, care uneori se îmbină: o perspectivă epistemologică (demonstrarea caracterului iraţional al credinţei şi a invalidităţii adevărurilor religioase), una etică (demonstrarea imoralităţii dogmelor religioase şi a incompatibilităţii lor cu binele civic) şi una politică (demonstrarea caracterului opresiv al instituţiei clericale şi a rolului ei major în întărirea asupririi sociale). De cele mai multe ori, critica religiei înseamnă critica doctrinei religioase oficiale (de regulă creştine), care este combătută din multiple puncte de vedere, autorii (de la romanul Celsus la contemporanul american Sam Harris) reliefând inconsistenţa izvoarelor istorice, contradicţiile dintre relatările acreditate oficial, neverosimilitatea faptelor, iraţionalul dogmelor, imoralitatea anumitor acte prezentate ca modele şi mai ales efectele funeste ale fanatismului şi ale intoleranţei religioase. Epoca modernă a diversificat metodele de abordare a fenomenului, critica religiei apelând la noi instrumente, precum fenomenologia, psihanaliza, sociologia, antropologia, logica etc., deşi, în esenţă, miza a rămas aceeaşi ca pe vremea lui Celsus: opoziţia ireductibilă dintre religie şi ştiinţă. De asemenea, s-au constituit în această perioadă numeroase societăţi şi organizaţii ateiste militante, fapt de neconceput pe vremea Inchiziţiei.

Aceasta nu înseamnă însă că ateismul a devenit între timp un fenomen acceptat pe scară largă în societatea laică şi democratică modernă, ca o alternativă firească la credinţă. De fapt, după cum remarcă un cercetător contemporan, lucrurile stau cu totul altfel, ateii fiind consideraţi în continuare "fiinţe incomplete în umanitatea lor", ceea ce conferă, în opinia sa, o justificare în plus unei istorii a ateismului: aceasta ar conta nu numai din raţiuni intelectuale, ajutându-ne să înţelegem mai bine trecutul, ci şi din motive morale şi politice, căci istoria ateismului devine "o parte a problemei drepturilor omului: ea ţine de recunoaşterea ateilor ca oameni ce merită respect, toleranţă şi posibilitatea de a-şi trăi viaţa în linişte".

Subscriem la acest punct de vedere, pe deplin convinşi că a spune adevărul e întotdeauna folositor, iar a-l tăinui întotdeauna dăunător (căci un prieten mincinos nu poate fi decât un fals prieten). Considerăm că o prezentare sistematică a opiniilor ateiste dezvoltate de-a lungul timpului poate conferi în sfârşit credibilitate acestei ideologii, pe nedrept demonizate încă, îndeobşte, fie din necunoştinţă de cauză, fie din motive interesate (căci toate exemplele aduse în discuţie relevă cât se poate de limpede că nu este deloc vorba de o ideologie negativă, antisocială, ci dimpotrivă). Mai mult decât atât, în faţa recrudescenţei actuale a fundamentalismului religios, cu efecte la fel de funeste ca pe vremea persecuţiilor şi a războaielor religioase, credem că ateii, la fel ca toţi oamenii, nu numai că trebuie respectaţi pentru opiniile lor într-o societate normală, ci şi că pot deveni, ca modus cogitandi, modele viabile pentru lumea de mâine.