Redescoperirea lui Veroiu - O carte colaj

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

Cea mai nouă apariţie în colecţia CINEMAgrafia a editurii Noi Media Print, volumul Mircea Veroiu. Poezia unei lumi tragice, scris de Marian Sorin Rădulescu, poate readuce în atenţie unul dintre cei mai importanţi regizori ai cinematografiei române, ale cărui filme par să fie însă tot mai puţin descoperite sau revăzute.

Organizator al mai multor cinecluburi de-a lungul anilor la Timişoara, cronicar de film la câteva reviste culturale (tipărite sau online) şi autorul a trei culegeri de texte (note, cronici, eseuri) despre cinema (adunate sub un reuşit titlu unificator, Pseudokinematikos - 1, 2 şi 3), Marian Sorin Rădulescu debutează acum şi în colecţia de cărţi-album CINEMAgrafia a editurii Noi Media Print, cu un volum despre regizorul Mircea Veroiu (de la moartea căruia au trecut deja peste 20 de ani), subintitulat Poezia unei lumi tragice (şi prefaţat de Titus Vîjeu). Şi are în pregătire încă unul, despre Mircea Săucan.


Atât Mircea Veroiu, cât mai ales Mircea Săucan (şi Dan Piţa din perioada ante-1990) se numără, de altfel, printre cineaşti români cei mai îndrăgiţi de autor, care îi consideră exponenţii unui cinema poetic, stilizat, care s-ar afla la antipodul realismului practicat în epocă de colegi ca Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos şi care nu ar mai stârni, în opinia sa, atât de mult atenţia criticii.

Seria CINEMAgrafia, în cadrul căreia au apărut până acum peste 10 volume, este dedicată în special cineaştilor din vechea generaţie (în principal regizori, dar şi directori de imagine), ale căror filmografii sunt discutate de critici şi istorici de film, într-o combinaţie de texte în bună măsură elogioase şi de numeroase imagini (din păcate, însoţite de legende nu foarte inspirate). Nici cartea lui Marian Sorin Rădulescu nu se abate de la această linie editorială, însă are câteva trăsături distincte, date de stilul aparte al autorului.


Mircea Veroiu. Poezia unei lumi tragice trece în revistă filmografia completă, întinsă pe trei decenii (de la începutul anilor `70 şi până spre finalul anilor `90), a cunoscutului cineast (punctată doar cu unele observaţii biografice scurte, cum ar fi plecarea din sau revenirea în ţară, fără a se explica motivele acestor alegeri). Iar acest portret este completat cu unul vizual, aranjat pe o structură cronologică - o bogată colecţie de cadre şi de fotografii care însoţesc traseul artistic conturat în scris. Însă volumul este în acelaşi timp şi o culegere de fragmente extrase din cronicile de întâmpinare la filmele lui Mircea Veroiu sau din interviuri acordate de regizor şi de colaboratorii săi (actori, directori de imagine, compozitori, scenografi), culese în special din revista Cinema sau din Almanahul Cinema.


Pe de o parte, această opţiune, care presupune o atentă studiere a surselor primare, poate fi privită ca un gest elegant de omagiere (şi) a predecesorilor sau a contemporanilor care au scris despre Mircea Veroiu (însă fără o distanţă critică necesară faţă de aprecierile lor). Pe de altă parte, gestul ar putea fi considerat şi ca o teamă de asumare a unor formulări proprii (care nu lipsesc, dar sunt minoritare), o retragere în spatele cuvintelor altora, indiferent dacă ele sunt laudative sau critice la adresa lui Mircea Veroiu, a cărui filmografie a cunoscut deopotrivă momente de vârf (Nunta de piatră, Duhul aurului, Sfîrşitul nopţii, Adela, printre cele mai citate) sau etape neinspirate (o parte din filmele de dinainte de 1990 şi toate filmele de după - dacă ţinem cont de receptarea critică).

Volumul nu este (şi nici nu îşi propune să fie) unul de critică sau de teorie (de altfel, cu excepţia câtorva referinţe la Luchino Visconti, cu al cărui stil a fost asemuit în epocă ceea ce făcea Mircea Veroiu, lipseşte orice punere într-un context mai larg, eventual est-european, a filmografiei cineastului român).

Cartea este scrisă de pe poziţia unui comentator îndrăgostit de filmele cele mai reuşite ale lui Mircea Veroiu (şi uşor dezamăgit de rateuri, fără a încerca să le caute o explicaţie) - în câteva momente, autorul părăseşte abordarea obiectivă şi apelul la textele altora, şi introduce câteva mărturii la persoana întâi, combinate cu amintiri legate de momentul primei vizionări, aşa cum este cazul la Sfîrşitul nopţii (1983). Această poziţie vine şi din crezul lui Marian Sorin Rădulescu, identificabil din textele sale, că este mai profitabil să scrii despre filmele care te inspiră, de care te simţi aproape, decât să le critici pe cele care nu îţi plac (şi pe care, prin urmare, mai bine le ignori).


Deşi nu discută conjunctura istorică şi culturală în care şi-a realizat şi lansat Mircea Veroiu filmele şi deşi nu aduce ceva nou în definirea aşa-numitului stil al cineastului (a cărui descriere poate fi rezumată printr-o concentrare foarte mare pe aspectul vizual, chiar până la calofilie pe alocuri), cartea are meritul că poate readuce în atenţia unui public mai larg, nu neapărat cinefil sau specialist, filmografia în bună măsură uitată a unui cineast care ar merita, pe bună dreptate, redescoperit şi rediscutat, prin retrospective şi prin cât mai multe texte critice.