Legile Dragostei

"Cu toţii încălcaseră regulile. Trecuseră cu toţii în teritoriu interzis. Umblaseră cu toţii la legile care stabileau cine trebuia iubit şi cum. Şi cât de mult. Legile care făceau bunicile bunici, unchii unchi, mamele mame, verişoarele verişoare, dulceaţa dulceaţă şi jeleul jeleu.
A existat o vreme când unchii deveneau taţi, mamele iubite, iar verişoarele mureau şi erau înmormântate.
A existat o vreme când inimaginabilul a devenit imaginabil, iar imposibilul s-a întâmplat în realitate."

Când a scris Dumnezeul lucrurilor mărunte, Arundhati Roy avea 37 de ani.
Informaţia asta, în sine, e frapantă.
Adevărul e că e indecent să fii atât de talentat(ă). La orice vârstă.

Circul prin cartea asta prin care se simt Faulkner şi Morrison ca un soi de paleontolog peste care a dat în mod neaşteptat norocul. Sigur, nivelul greu al poveştii, cel intoxicat de hybris, de drama a doi gemeni despărţiţi, o iubire între o creştină siriacă (o intangibilă) şi un Paravan (un tangibil) care sfidează hotarele dintre caste, într-o Indie opacă rasial şi religios, e dens, shakespearian, hipnotic, construit, parcă, pe coloana vertebrală a morţii lui Polonius mixată de un DJ narcisist cu sacrificiul Antigonei. Cumva, însă, nu acest palier, cu exorcizări de toate felurile, e cel cu adevărat fabulos. Roy scrie undeva că lucrurile mici sunt oasele poveştii. Oasele minuscule care dau forme trupului, care permit mişcarea, respiraţia şi întoarcerile bruşte.

Citesc în The Guardian că undeva, în India ei exacerbat de senzorială, avocatul unei mişcări habotnice a dat-o în judecată pe Roy pentru că a imaginat iubirea fizică între membri ai unor caste diferite. Nu pentru că aşa ceva nu se face, sau nu se cade, sau nu se scrie ci, pur şi simplu, pentru că nu se poate. Imposibilitatea asta fizică încă se dezbate, aparent fără succes, prin diverse tribunale. Kafkian, dar se dezbate.

Roy însăşi spunea, într-un interviu acordat lui Charlotte Sinclair, de la Vogue, că există părţi de lume în care singurul adevăr e ficţiunea. Mă întreb, citind-o, dacă nu cumva afirmaţia asta e în plină expansiune geografică.

Adevărul e că e reconfortant să citeşti ceva atât de minunat de bine scris (nu cum dialoghează proza aceasta cu literatura lui Conrad sau a lui Márquez, ci cum e clădită, pur şi simplu, de la fonem la lexem, de la grafie la tramă, de la fantasmă la fantastic). Dincolo de orice aspect militant, tezist, social, lucrul cel mai mare, enorm, definitoriu pentru Dumnezeul lucrurilor mărunte e scriitura pe care autoarea o manevrează în cele mai intime zone cu o precizie şi o temeritate incredibile: pur şi simplu se uită la Meduză, descrie în detaliu zgomotul, mirosul, textura, mişcarea pletelor ei şerpuitoare şi nu împietreşte.

Roy scrie despre familii nici măcar disfuncţionale ci, pur şi simplu, groteşti, cu vieţi reprimate, cu bărbaţi care pozează în impecabili stâlpi ai societăţii în timp ce îşi agresează familiile până aproape de crimă, cu copii de şapte ani şantajaţi de rude apropiate, cu femei tinere abuzate în absolut fiecare centimetru al existenţei lor sociale şi lipsite de orice alt drept cu excepţia celui de a muri, cu bande poliţieneşti dezlănţuite împotriva unui nevinovat, cu atrocităţi indescriptibile săvârşite cu relaxare în numele Domnului şi al unei culori mai deschise a pielii.

Se simt, în proza aceasta drapată în cadavre de elefanţi şi flăcări care înghit mame frumoase din vieţile unor copii cărora li s-a amputat orice urmă de tandreţe şi umanitate, studiile de arhitectură ale autoarei şi verbul ei ca de cobră.

Arundhati Roy crede că scriitorii sunt, prin definiţie, nişte personaje indigeste. O spune cu orgoliul cuiva care duce o viaţă incomodă, gratulată, însă, cu Booker. Jumătate hindusă, jumătate creştină siriacă. Profund etnică şi, în acelaşi timp, universală. Scandaloasă şi versată în interpretare culturală. Erudită. Cosmopolită. Celebră. Hăituită.
Hăituită.

Proza aceasta despre doi fraţi cu un "suflet unic, siamez", despre un entomolog imperial alcoolic bântuit de molia care nu a fost numită după el, despre o mamă oarbă care-şi reconstruieşte casa aşa încât să se asigure că Nevoile Bărbăteşti ale fiului sunt rezolvate discret, dar care îşi aruncă fiica în arena leilor şi acceptă separarea copiilor de mamă pentru că nu suportă o imagine a ei nici măcar micronic senzualizată, ei bine, proza aceasta despre dezastre coloniale, sociale, ecumenice, politice, genetice, epice... e, fără drept de apel, una din cele mai bune pe care le-am citit în ultima vreme.

"În aceeaşi măsură s-ar putea afirma că totul a început, de fapt cu mii de ani în urmă. Cu mult înainte de venirea marxiştilor. Înainte ca britanicii să cucerească Malabarul, înaintea Dominaţiei olandeze, înainte de sosirea lui Vasco da Gama, înainte de cucerirea Calicutului de către Zamorin. Înainte ca trei episcopi sirieni în robe purpurii, ucişi de portughezi, să fie găsiţi plutind pe mare, cu şerpi de mare călătorindu-le, încolăciţi, pe piept şi stridii înnodate în bărbile încâlcite. S-ar putea susţine că a început mult înainte ca creştinismul să sosească într-o barcă şi să se răspândească în Kerala precum ceaiul dintr-un pliculeţ de ceai.

Că a început de fapt în zilele în care au fost făurite Legile Dragostei. Legile care stabileau cine trebuie iubit şi cum.

Şi cât de mult." (Arundhati Roy, Dumnezeul lucrurilor mărunte)